Dacă prima şedinţă
de reeducare a fost ratată prin ilaritate şi prin alunecarea ei în comic, cea
de-a doua a avut un final tragic. Probabil că eşuarea primei şedinţe a fost
îndelung analizată în cadrul unei alte şedinţe, de astă dată de comandament.
Pentru că la ei, la comunişti, totul se rezolvă prin comandamente. Se va fi
discutat în mod ştiinţific despre cauzele eşecului acestei şedinţe de
reeducare. Prin faptul că cea se-a doua şedinţă nu s-a mai ţinut în aer liber,
ci în celular, probabil că una din cauzele eşecului să fi fost depistată tocmai
în faptul că şedinţa s-a ţinut în aer liber. Aici, în afara zidurilor
închisorii – deşi aceste ziduri rămâneau în imediata apropiere – sufletul
oamenilor va fi răsuflat mai uşurat, scăpat din constrângerea imediată a
celulei. O altă greşeală va fi fost aceea de a aştepta ca oamenii să se înscrie
voluntar la cuvânt. Deci s-a procedat la înlăturarea acestor lipsuri.
Şedinţa a avut loc
în adevăr în celular. De la etajul doi până la parter deţinuţii au fost
scoşi în faţa celulelor.
Prezidiul a fost
instalat la etajul unu, cruce, adică la joncţiunea aripei lungi a celularului
cu aripa scurtă dinspre vest. Era, cred, şi o masă (acoperită cu nelipsita
cârpă roşie) la care au luat loc câţiva din colaboratorii zeloşi ai administraţiei,
adică turnătorii notorii: Ardeleanu Ludovic, fost ilegalist şi preşedintele
consiliului general al sindicatelor după 1945, a ajuns în închisoare pentru
faptul de a fi descoperit ca informator al siguranţei burgheze, Busuioc, fost
secretar UTC la fabrica de tricotaje ITA (mai târziu UTA) din Arad. Acesta a
ajuns în închisoare în calitate de conducător al unei răscoale ce a avut loc la
ITA. Se pare că a fost ucis chiar secretarul de partid al fabricii. Busuioc se
revoltase împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor din fabrică. Acum îşi
mărturisea vina, avea remuşcări şi ca dovadă că aceste remuşcări erau sincere,
colabora din plin cu administraţia la oprimarea noilor săi tovarăşi de
suferinţe. Meandre foarte ciudate ale sufletului omenesc produse de marşul
victorios al comunismului. (...)
Conform probabil
hotărârii care se luase în cadrul "comandamentului", nu trebuia să se
mai aştepte ca oamenii să se înscrie singuri la cuvânt. Cineva din acest
prezidiu se năpustea asupra unui deţinut (lista probabil fusese întocmită cu
grijă) şi-l soma să-şi definească atitudinea într-o anumită problemă. Trebuiau
luate angajamente pentru ameliorarea producţiei şi depăşirea normelor
existente. Trebuiau făcute declaraţii apologetice la adresa regimului şi binecuvântată
grija acestuia faţă de rătăcirea în care se zbătea sufletul nostru.
"Procurorul" de serviciu fusese ales probabil Busuioc. Acesta, după
ce a ridicat în slăvi bunăvoinţa regimului şi grija lui de a ne salva sufletele
a întrebat întâi: cine vrea să-şi ia angajament de întrecere în producţie?
Locotenentul major Dorobanţu, educatorul, nu se urcase la etajul 1, unde se
afla prezidiul. Aparent vrea să demonstreze că toate acestea sunt problemele
deţinuţilor, că pe el nu-l priveşte ce are să se întâmple şi lăsa pe aceştia
să-şi rezolve singuri problemele. Nu trecuse mult de la prima şedinţă sfârşită
cu bine pentru noi. Acum plutea în aer ceva ameninţător. Ne dădeam seama că
înscrierea la cuvânt nu va mai fi lăsată la bunul nostru plac. Cred că – deşi
cei mai mulţi erau hotărâţi să refuze orice fel de angajament – aproape fiecare
se ruga în sinea lui să treacă de la el acest pahar şi să nu fie întrebat de
sănătate. În acelaşi timp, ne dădeam seama că de atitudinea pe care o va avea
primul din cei somaţi să-şi precizeze poziţia va depinde toată desfăşurarea
şedinţei, ca şi urmările asupra moralului nostru. Am avut noroc. Reeducatorii
n-au fost inspiraţi. Au ales – pentru a fi primul somat să-şi ia angajamente –
pe un puşcăriaş bătrân din 1941, Traian Trifan, avocat. Era un om trecut de 40
de ani, fost prefect de Braşov. În lunga detenţie, Trifan se interiorizase pe
zi ce trece. Privirile erau aţintite înăuntrul său în aşa fel că nu mai era
atent la ce se petrece cu el, deşi era foarte atent şi plin de compătimire pentru
suferinţa altuia. După consideraţiile generale, procurorul de şedinţă – Busuioc
– s-a repezit ca un uliu asupra lui Traian, somându-l să spună dacă are de gând
să-şi ia un angajament că a înţeles gestul partidului şi hotărârea lui de a ne
salva. Întrebarea lui Busuioc a răsunat ameninţător:
- Trifan, îţi iei
sau nu-ţi iei angajament?
Întrebarea ne-a
lovit în plin pe fiecare dintre noi. Ochii ni se lipiseră parcă de buzele lui
Traian. Aşteptare. Zvârcolire internă, teamă şi speranţă. Ne era prea drag
acest om drept, onest şi bun, acest pustnic care trăia printre noi, dar care
părea că vine dintr-un tărâm al marilor revelaţii şi nu l-am fi vrut întinat cu
nimic. Cel puţin pentru mine, teama de ce va face Trifan, gândindu-mă la
reputaţia lui, era mai mare decât teama că-mi va veni şi mie rândul să fiu
somat.
Trifan ţinea capul
în pământ. Se vedea mişcarea nervoasă a muşchilor maxilarului. Ce furtuni îi
stăpâneau sufletul? (...)
Privirile noastre
continuau să stea lipite de chipul lui Trifan. Maxilarele acestuia se mişcau
ritmic, capul rămânea plecat. De-odată am văzut cum trupul începe să se
îndrepte încet, buzele să tremure. După ezitări şi o mare învălmăşeală de lupte
interioare, într-o tăcere în care fiecare din noi auzea zgomotul infernal al
inimilor, capul lui Trifan s-a ridicat încet. Când capul a fost pe deplin
ridicat, privirea fiind aţintită undeva în infinit, o rază de soare a pătruns
prin luminatorul celularului, a încununat fruntea lui Traian şi o voce care a
bubuit ca un tunet în tot celularul a exclamat:
-
Eu sunt rob, robul n-are voinţă!
Festivalul
Filmului Evreiesc Bucureşti este în primul rând un festival al
cunoaşterii, al apropierii, al descoperirii. Este în acest sens o
adevărată expediţie antropologică şi chiar una dintre cele mai complexe.
În al doilea rând, el este un festival al împrietenirii, al uimirii şi
bucuriei recunoaşterii în celălalt. Festivalul creează un timp şi un
spaţiu comun în care ne ajută să ne descoperim şi redescoperim, dincolo
de istorie şi geografie, dar împreună cu acestea, prieteni şi nu
străini, fraţi şi nu duşmani. Cel care le face posibile pe toate acestea
este actul artistic cinematografic, astfel că, în al treilea rând, FFEB
este şi un festival de film în cadrul căruia descoperim unicitatea şi
unitatea omului prin intermediul creaţiei artistice. Avem astfel
prilejul de a ne lăsa răscoliţi, despuiaţi, disecaţi, recompuşi,
treziţi, încântaţi, fermecaţi de măiestria cu care au ştiut creatorii
scenariilor, imaginilor, sunetelor şi al montajelor să construiască
filmele. Această a doua ediţie a stat, din pricina lipsei banilor, de la
început şi până de curând, sub ameninţarea anulării ei. S-a întâmplat
însă o minune (un fapt normal dacă ar fi să vorbim de lumea ideală la
care aspirăm): timpul şi spaţiul comun, despre care vorbeam mai sus, au
ieşit din coordonatele zilelor şi locurilor festivalului şi, într-o
punere în pagină nemaiîntâlnită pe aceste meleaguri, au reuşit să aducă,
alături de echipa organizatoare, în calitate de prieteni şi susţinători
ai festivalului, oameni şi instituţii ai acestor meleaguri dar şi al
multor altora; tuturor acestora, pe care îi veţi întâlni în continuare
în paginile de început ale catalogului, ţin să le mulţumesc din inimă.
Festivalul există datorită astăzi şi datorită lor. Cunoaşterea,
apropierea, descoperirea, prietenia şi frăţia au devenit, în timpul
lunilor de pregătire, realităţi şi, astfel, după cum afirmam la început,
FFEB s-a reatestat, în modul cel mai concret cu putinţă, ca un festival
al cunoaşterii şi al prieteniei renăscute graţie filmului.
Iată
că ne aflăm în faţa celei de-a doua ediţii a Festivalului Filmului
Evreiesc Bucureşti! Eu cred că această a doua ediţie are o importanţă
deosebită pentru că, întotdeauna, al doilea pas construieşte o tradiţie.
Sub o titulatură sobră, chiar modestă, acest Festival se deschide
asupra unor teme care, pornind de la trăsăturile unei minorităţi, ajung
să reflecte problemele profunde ale întregii umanităţi. A fost dat
poporului evreu, de-a lungul istoriei, să îndure cele mai violente
persecuţii şi cele mai absurde etichetări. Teama atavică de diferenţă,
de minoritar, de Celălalt a fost, cu precădere în Europa, un instrument
de manipulare care a legitimat regimuri politice totalitare,
responsabile pentru traume cumplite. Unele fapte se pot ierta, dar ar fi
de neiertat să uităm lecţiile istoriei. Adevărul şi încrederea se
reconstituie cu migală, cu răbdare, cu înţelepciune. Iar arta filmului
este ca o oglindă fermecată în care reuşeşti să te vezi şi pe tine şi pe
Celălalt – două chipuri ale aceleiaşi, profunde, umanităţi.
Institutul
Cultural Român salută organizarea la Bucureşti, pentru a doua oară, a
festivalului filmului evreiesc. Ca preşedinte al ICR, acest festival îmi
oferă un triplu prilej de bucurie. Este o bucurie pentru ţara mea,
deoarece anume în România se desfăşoară, în pionierat pentru Europa
centrală şi de est, un festival al cărui brand —Jewish Film Festival—
numără peste o sută cincizeci de manifestări în toată lumea. Este, apoi,
o bucurie pentru bucureşteni, deoarece anume ei, dintre toţi românii,
vor avea ocazia să ia contact cu oferta cinematografică la zi a uneia
dintre cele mai mari tradiţii culturale a umanităţii. În fine, este o
bucurie specială pentru cultura română, deoarece legăturile culturale
dintre evrei şi români au fost întotdeauna fertile şi pline de
originalitate. Aş dori ca Premiul Festivalului, pe care Institutul îl
oferă, să reprezinte, în chip simbolic, recunoştinţa noastră faţă de
profunzimea pe care tradiţiile culturale evreieşti au ştiut să o aducă,
de-a lungul timpului, culturii române.