Despre sensul existenţei la Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Părintele Dumitru Stăniloae

Notă (Părintele Stăniloae la Sf. Dionisie Areopagitul – Ierarhia Cerească, pag. 64)

Toate le-a creat Dumnezeu ca să se împărtăşească de bunătatea Lui pe măsura lor. Acesta e sensul existenţei. Dumnezeu este izvorul existenţei tuturor, pentru că e bun şi atotputernic, dar El e mai presus de existenţă, El este izvorul vieţii tuturor, fiind mai presus de viaţă, El este izvorul raţiunii şi înţelegerii tuturor, fiind mai presus de raţiune şi de înţelegere. Se afirma transcendenţa lui Dumnezeu faţă de toate cele ce există, care au şi viaţă şi cugetare prin El. E respinsă orice continuitate panteistă de existenţă, de viaţă, de raţiune şi înţelegere între El şi lume. De aceea aceasta nu poate fi decât din nimic, dacă ea este prin El, dar nu din fiinţa lui şi nici din alta care nu mai poate fi alăturea de a Lui, odată ce este infinit; căci, dacă ar avea nevoie de altceva pentru crearea lumii, ar fi limitat.

Acesta e marele paradox: lumea nu e din fiinţa, viaţa şi raţiunea Lui şi totuşi este prin El. E o trecere de la El la ea, dar nu o prelungire a fiinţei, vieţii, raţiunii, înţelegerii Lui. E o trecere prin puterea voită de El. Dă fiinţă lumii, dar El rămâne mai presus de fiinţa ei, adică de ceea ce cunoaştem noi ca fiinţă, dă viaţă unora din lume, dar nu din viaţa lui, El rămânând mai presus de ce trăim noi ca viaţa proprie; îi dă raţiune şi înţelegere, dar El rămâne mai presus de ceea ce cunoaştem noi ca raţiune şi înţelegere. Şi, totuşi, nu putem cugeta existenţa lumii, viaţa şi raţiunea unor fiinţe din ea, fără fiinţa, viaţa şi raţiunea Lui mai presus de fiinţă, viaţă şi raţiune.

Sf. Maxim Marturisitorul – A treia suta a capetelor despre dragoste

21. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine însuşi, dar cunoaşte şi cele făcute de El. Sfintele Puteri de asemenea cunosc pe Dumnezeu şi cunosc şi cele făcute de Dumnezeu. Dar nu cum se cunoaşte Dumnezeu pe Sine şi cele făcute de El, cunosc Sfintele Puteri, pe Dumnezeu şi cele făcute de El.

22. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine în fiinţa Sa cea fericită; iar cele făcute de El din înţelepciunea Sa, prin care şi în care a făcut toate.

224 Dar Sfintele Puteri îl cunosc pe Dumnezeu prin participare, El fiind deasupra participării; iar cele făcute de El prin perceperea aspectelor şi sensurilor din ele.

23. Lucrurile făcute sunt în afară de minte; dar ea primeşte înlăuntrul ei vederea lor. Nu tot aşa este la Dumnezeu cel veşnic, nemărginit şi nesfârşit, care a dăruit celor ce sunt atât existenţa, cât şi existenţa fericită şi de-a

pururea.

24. Fiinţa raţională şi mintală se împărtăşesc de Dumnezeu Cel Sfânt, adică de bunătatea şi înţelepciunea Lui, prin însuşi faptul că există şi prin capacitatea de a fi fericită, ca şi prin harul de a dăinui veşnic. Prin aceasta cunoaşte pe Dumnezeu. Iar cele făcute de El le cunoaşte, cum s-a zis, prin perceperea înţelepciunii artistice contemplată în făpturi, care este simplă şi fără ipostază proprie, aflându-se numai în minte.

25. Patru dintre însuşirile dumnezeieşti care susţin, păzesc şi izbăvesc cele ce sunt, le-a împărtăşit Dumnezeu, pentru bunătatea Sa desăvârşită, aducând la existenţă fiinţa raţională şi mintală: Existenţa, existenţa veşnică, bunătatea şi înţelepciunea. Dintre acestea, primele două le-a dăruit fiinţei, iar ultimele două, adică bunătatea şi înţelepciunea, capacităţii de a voi. Aceasta pentru ca ceea ce este El prin fiinţă să ajungă şi zidirea prin împărtăşire. Pentru acestea se spune de ea că s-a făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; după chipul existenţei, ca existenţă şi după chipul existenţei veşnice, ca existenţă veşnică; căci deşi nu e fără de început, este fără de sfârşit; şi după asemănarea Celui bun şi drept după fiinţă, cel bun şi înţelept după har.

Adică toată firea raţională este după chipul lui Dumnezeu; dar numai cei buni şi cei înţelepţi sunt după asemănarea Lui.

Daniil Sandu Tudor – eseist. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA VOLUMULUI Ce e omul (GENEZĂ, STRUCTURĂ, TEMATICĂ)

scris de Prof. Dr. Camelia SURUIANU 

Scrierile reflexive ale părintelui Daniil Sandu Tudor rămase majoritatea în manuscris la moartea sa, constituie un spaţiu de cercetare care impune dificultăţi atât din cauza numărului impresionat de pagini cât şi din cauza formei nedefinitivate pe care o au. În acest laborator de gândire trebuie să pătrunzi cu circumspecţie, cu atenţie faţă de intenţia ideatică, trecând peste scăpările ce ţin de formă. Textele din cele patru volume publicate până în prezent, Dumnezeu-Dragoste, Sfinţita rugăciune, Taina Sfintei cruci, Ce e omul ?[1] sunt mărturii ale unui spirit reflexiv, ce se exprima cel mai bine sub forma eseului. Acestea sunt texte scurte ca întindere, cu un final deschis ce-i permite lectorului comentarii şi discuţii pe marginea lor.

CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA VOLUMULUI Ce e omul (GENEZĂ, STRUCTURĂ, TEMATICĂ)

La întrebarea existenţială: Ce e omul? cu ajutorul unei pledoarii de tip antropologic, răspunsurile ne sunt oferite într-un mod gradat. Volumul care poartă ca titlu chiar această întrebare stabileşte nişte cadre generale de antropologie mistică. Aparent, lucrarea se adresează nespecialistului, omului comun care trebuie atenţionat faţă de pericolele timpului său. La o a doua lectură, cititorul va observa că autorul dă ipotezelor formulate direcţii noi în cercetarea antropologiei christianice. 

Daniil Sandu Tudor, un autentic pedagog, aflat într-o aspră singurătate asemenea înţelepţilor din vechime care experimentau trăiri – limită ale vieţii, îndeplineşte cerinţa formulată de Petre Pandrea pentru cel ce vrea să înveţe pe alţii: „prima condiţie a unui bun pedagog este suferinţa lui convertită în dragoste pentru învăţăcei anonimi“.

Dumitru Irimia în Introducere în stilistică[2] consideră că eseul este un gen literar al cărui apariţie şi evoluţie se leagă de momente de criză ale societăţii. Să amintim că Daniil Sandu Tudor a scris majoritatea eseurilor sale teologice în singurătatea Rarăului, într-o perioadă când se aştepta oricând să fie arestat de Securitate.

Dacă Mircea Vulcănescu a redactat Dimensiunea românească a existenţei în urma conversaţiilor avute cu Constantin Noica, Daniil Sandu Tudor şi-a scris eseurile într-un dialog peste timp cu ideile gânditorilor ruşi exilaţi în Occident: Soloviov, Bulgakov, Pavel Floreski, s.a.; dar şi în urma unor convorbiri avute cu părinţi anahoreţi de la muntele Athos, şi cu prietenii săi, oameni de cultură precum Alexandru Mironescu, Vasile Voicuescu, Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu. 

În acele timpuri, secularizării specifice timpurilor moderne i s-a adăugat impunerea ateismului comunist, fapt ce a dus la o profundă criză spirituală în societatea românească şi nu numai. Ca un act de opoziţie faţă de cerinţele ideologiei de partid în plan cultural, Daniil Sandu Tudor şi-a îndreptat atenţia asupra refundametării antropologiei mistice, o disciplină izgonită printre primele din învăţământul românesc după venirea comuniştilor la putere. Amintim că în istoria spiritualităţii româneşti se cunosc câteva momente importante de reînnoire a trăirii isihaste: mişcarea organizată la Mănăstirea Neamţ de ieroschimonahul Paisie Velicicovschi (1722-1794), cea de la Cernica sub îndrumarea Sfântului Ierarh Calinic (1787-1860) şi cea a „Rugul Aprins.“ Prin urmare, în acest context eseurile lui Daniil Sandu Tudor reprezintă un gest de revalorificare a valorilor vechi spirituale într-un cadru nou. 

Alexandru Dimcea, editorul manuscrisului Ce e omul?,  în „Notă asupra ediţiei,“ aduce la cunoştinţă lectorului istoria acestui manuscris: „Filele de manuscris sunt dintre cele aduse, în anul 1957, de părintele Daniil însuşi la Bucureşti, la părintele Academician Dr. Nicolae M. Popescu, care la rândul său, ni le-a încredinţat spre tainică păstrare.“[3] Pe coperta manuscrisului se putea citi: „omul“[4], cuvânt care l-a determinat să dea cărţii titlul: Ce e omul ? Din aspectul pe care manuscrisul îl avea, Alexandru Dimcea deduce că scriitorul nu ar fi avut intenţia să publice aceste eseurile. Mai mult, acestea au fost găsite fără titluri, volumul având înfăţişarea unui „caiet.“ Eseurile au fost intitulate „printr-o sintagmă reprezentativă din textul în cauză“ de către editor. Cu precizarea că: „parantezele mari (pătrate) cuprind intervenţii ale editorului, iar cele mici (rotunde), ca şi acoladele, aparţin autorului.“[5] Prin urmare, Ce e omul? poate fi privit ca o colecţie de observaţii şi maxime, mici studii care recapitulează, sub o formă condensată, conceptele unor gânditori (Soloviov, Berdiaev, etc.) sau reflecţii asupra vreunei idei vetero-testamentare.

Volumul este o meditaţie christianică, ce dezvoltă în special două concepte: „chipul“ şi „asemănarea“ lui Dumnezeu. În număr de şaizeci şi două, majoritatea eseurilor sunt foarte scurte, nedepăşind două pagini. Uneori textul este ambiguu, din cauza laconismului exprimării. Propoziţiei interogative din titlu i se adăugă, ca elemente paratextuale, subtitlurile: „E în noi un loc neajuns,“[6] „Omul e un înger care s-a născut cu o aripă frântă şi cu una uitată,“[7] „Înveţi prin dascăl, cunoaşti prin duhovnic,“[8] care sunt trimiteri la mistica patristică ce poartă semnătura gânditorilor Maxim Mărturisitorul, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Evagrie. Dacă luăm în consideraţie întreaga structură semantică a semnului „om,“ acest cod metalingvistic sui-generis, la nivelul funcţional al textului este bine punctat. Tema de la care porneşte analiza este referatul vetero-testamentar al creării omului: „omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“.

În cazul eseurilor lui Daniil Sandu Tudor se poate remarca preferinţa pentru dialog, în spiritul părinţilor filocalici, care şi-au compus opera pornind de la întrebările celor ce-i cercetau pentru sfat. De altfel, referinţele patristice sunt numeroase. De exemplu, în eseul „Dumnezeu este chipul sau icoana Omului pentru ca, prin asemănare, Omul să fie icoana lui Dumnezeu,“ eseistul porneşte de la un citat al teologului filozof Maxim Mărturisitorul: „Omul e un Dumnezeu creat.“[9] sau în eseul „Ce e inima?“ exegetul îl urmează în idee pe Sfântul Nicodim Aghioritul: „De aceea Sfântul Nicodim Aghioritul ne arată pe om ca drept Marea şi Sfânta Lume, adevăratul Microcosmos.“[10] sau în eseul „Răsăritul nu e mistic, ci duhovnicesc,“ Daniil Sandu Tudor aduce la cunoştinţă lectorului ideile a patru mari gânditori răsăriteni: Dionisie Pseudo-Areopagitul, Isaac Sirul Maxim Mărturisitorul şi Evagrie.

Precizare a Patriarhiei Române în legătură cu modul în care unele canale media au interpretat comunicatul pe care l-a făcut public astăzi: Biserica doreşte să fie permanent un factor al păcii sociale

Intrucât apelul pastoral al Patriarhiei Române la rugăciune, dialog şi cooperarea a fost interpretat de unele canale media ca fiind o atitudine politică partizană, reamintim că Biserica doreşte să fie permanent un factor al păcii sociale, iar nu unul de învrăjbire deoarece numai împreună se pot găsi soluţii concrete pentru ieşirea din criza actuală.

Sursa: BASILICA

PATRIARHIA ROMÂNĂ: SĂ FIM SOLIDARI CU CEI CE SUFERĂ!

Biroul de Presă al Patriarhiei Române ne informează:

Întrucât situaţia actuală de profundă nemulţumire în care se află poporul român este deosebit de grea, ca urmare a crizei morale şi economice din societate, în cadrul viitoarelor şedinţe ale Adunării Naţionale Bisericeşti şi Sfântului Sinod ale Bisericii Ortodoxe Române din 15-16 februarie 2012 va fi dezbătută cu prioritate problema cum poate contribui Biserica, prin cuvânt şi faptă, la schimbarea stării actuale de criză a societăţii româneşti.

Deşi autonomă faţă de Stat (Constituţia României, art. 29, alin 5) şi neutră din punct de vedere politic, totuşi Biserica nu poate fi indiferentă faţă de suferinţa poporului pe care îl păstoreşte pe calea mântuirii. Prin urmare, ea trebuie să-şi exercite, în acelaşi timp, vocaţia de factor al păcii sociale (Legea cultelor, art. 7, alin. 1) şi de apărătoare a demnităţii umane atunci când aceasta este umilită din cauza nedreptăţilor sociale, a sărăciei şi neajutorării.

Ca atare, considerăm că în aceste momente dificile, trebuie să sporim rugăciunea, dialogul şi cooperarea pentru a găsi împreună modalităţi practice de rezolvare a problemelor existente şi de restabilire a încrederii în instituţiile cu responsabilitate maximă pentru viaţa societăţii româneşti, îndeosebi în contextul internaţional prezent care este confuz şi instabil. În pofida dificultăţilor existente, creştinii trebuie să cultive solidaritatea cu cei ce suferă şi speranţa că putem depăşi criza actuală.

Sursa: Basilica.ro

Vasile Voiculescu şi „Rugul Aprins“

Bartolomeu Valeriu Anania, în prefaţa la volumul de Acatiste al lui Daniil Sandu Tudor, tipărit în anul 1997, susţine că în interiorul „Rugului Aprins“ au existat două grupuri: unul literar şi unul duhovnicesc, însă „Voiculescu era singurul care aparţinea ambelor grupuri, literar şi duhovnicesc.“[1] De asemenea, consideră că marea poezie voiculesciană îşi are rădăcinile creaţiei în jurul anului 1950, când poetul începe să frecventeze reuniunile spirituale de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, iniţiate de Sandu Tudor. „Prin mijlocirea acestor reuniuni, el se iniţiază şi apoi se adânceşte în literatura filocalică şi face din isihasm nu numai un obiect de studiu, ci şi universul unei aventuri spirituale din care poezia sa va beneficia din plin [...] Poeziile care îl reprezintă cu adevărat pe marele poet religios V. Voiculescu au fost scrise între 1949-1958. O parte din ele au fost publicate, în 1983, sub titlul convenţional Clepsidra.“[2]

Afirmaţiile lui Bartolomeu Valeriu Anania referitoare la impactul „Rugului Aprins“ asupra operei lui Vasile Voiculescu sunt întărite şi de Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „Pentru Vasile Voiculescu, Rugul Aprins a însemnat ucenicia trăirii isihaste, pregătitoare pentru martirajul care avea să-i încununeze existenţa.“[3]  Amintirile sale ne restituie un portret hieratic al poetului din acea vreme, semn al urcuşului spiritual pe care Voiculescu îl parcurgea atât în interioritatea sa cât şi în poezie: „Când l-am văzut ultima oară pe Vasile Voiculescu era în anii ’50, în acei ani și-a scris cele mai multe din poemele postumului volum Clepsidra. Ne aflam, într-o seară, câțiva prieteni ai lui Petru Comarnescu (printre care și Ionel Jianu), la Apostol Apostolide, faimosul (pe atunci) chelner, meloman rafinat și colecționar de reală calitate. La un moment dat, pe când priveam și comentam noi, în camera din fund, Luchianii amfitrionului, am văzut intrând în camera din față un bărbat cu o înfățișare uimitoare. Înfășurat în tăcere, s-a așezat pe un scaun lângă pick-up-ul la care gazda i-a pus spre ascultare Sonata pentru vioară și pian de Cesar Frank. Sprijinindu-și ușor pe mâna dreaptă capul, noul venit a rămas nemișcat, lăsându-ne să-l privim în voie, de departe. Vibra, parcă, în jurul acestei figuri de mag, o aureolă nevăzută. Mâna părea transparentă în lumina scăzută a camerei, iar capul christic, cu părul și barba sură, radia o liniște ciudată, îngemănată cu o concentrare dramatică, ce trecea dincolo de percepția noastră comună. A ascultat muzica și a plecat în aceeași tăcere în care venise. Erau anii Rugului Aprins, fără de care nici biografia, nici opera târzie a poetului n-ar putea fi înțelese.“[4]

În volumul postum Călătorie spre centrul inimii sunt incluse câteva poeme dedicate unor membri ai „Rugului Aprins“ (părintelui Sofian Boghiu, profesorului Alexandru Mironescu, părintelui Bartolomeu Valeriu Anania, părintelui Andrei Scrima, Părintelui Daniil Sandu Tudor), care mărturisesc atât despre prietenie cât şi despre o comuniune în duhul unor învăţături tainice, înţelese şi practicate în întrunirile grupului.

Întâlnirea cu gruparea „Rugul Aprins“ survine într-un moment de cotitură în viaţa sa. După moartea soţiei survenită în anul 1946, scriitorul şi-a schimbat felul de viaţă, „s-a sihăstrit,“ după cum afirmă fiul acestuia. Ieşea numai „pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu,“ ducea o viaţă lipsită de comodităţi normale. Această asceză impusă de durerea pierderii soţiei, la care se adăuga angoasa instabilităţii vremurilor, excluderea din viaţa publicistică, a favorizat o deschidere a lui Voiculescu spre învăţătura isihastă promovată la Antim. Astfel ne explicăm, la nivelul datelor biografice, impactul profund pe care „Rugul Aprins“ l-a avut asupra sa şi asupra operei sale. Desigur, conjuncturii i se adaugă fondul sufletesc al scriitorului, care a rezonat la această viziune spirituală.

Părintele Justin despre revoltele din România