Vineri, Paul Goma împlineşte 74 de ani. S-a născut pe 2 octombrie 1935, la Mana, judeţul Orhei, România, un copil nevoit curând să se maturizeze.Uneori, oamenii sunt tentaţi să se mire crispaţi de vorbitul prea mult în jurul unui om, devenit personaj, cum au fost şi încă sunt atâţia, reducându-l la eticheta mentalităţii defetiste ce pare că ne-a înhăţat cu totul. Adevărul este că nu se „vorbeşte“ (scrie!) prea mult despre Paul Goma.
Adevărul este că uneori mai dăm peste câte o cronică de carte sau peste câte un text aniversar, cum este cel de faţă, sau peste aprecieri colaterale pe forumuri, pornind de la alte subiecte „tari“. Cum este cel din ultimele zile, cel despre moartea lui Nicolae Pleşiţă, criminalul pensionar al Securităţii române, îngrijit în ultimele trei luni într-un sanatoriu al SRI. Care a spus deseori public cum le-a făcut el şi le-a dres „ălora“, cum i-a omorât, le-a tras pumni şi le-a smuls barba. Mai neverosimil, deşi adevărat!, este cum a considerat justiţia română (parcă mereu aflată-n grevă, în vacanţă) că nu poate să-l urmărească penal, pentru că „mărturia“ publică n-ar fi probă. Aceeaşi justiţie care-l trimite pe Paul Goma la ghişeu să scrie cerere pentru redobândirea cetăţeniei române. O justiţie analfabetă, cum ar spune Paul Goma, pe măsura guvernelor care şi-au asumat şi şi-au împărţit rotaţia cadrelor din ’90 încoace.
Cei care ar fi trebuit să răspundă pentru crimele comunismului au murit şi mor de bătrâneţe (Pleşiţă avea 80 de ani) în patul lor sau prin sanatorii, au pensii care le permit nu doar o viaţă fără griji şi lipsuri, dar şi o moarte decentă. Au dat „la cap, la cap, la cap!“ poporului român, l-au decimat în ce avea mai bun, l-au şubrezit în coloana vertebrală, l-au schilodit trupeşte, apoi s-au odihnit şi au dormit liniştiţi, în casele lor, în mijlocul familiilor lor, au asigurat viitorul copiilor şi nepoţilor, au zâmbit vecinilor. Nişte mici dumnezei, ai zice, clonaţi din ADN-ul ideologiei comuniste. Şi-au pregătit terenul, ei şi al lor (activii şi lăsaţii la vatră), aşa încât, după 1989, nu au avut nici o ruşine, chiar dacă nouă ne crapă obrazul de ruşinea lor. Ceea ce nu este un merit în ce ne priveşte. Am rămas cu ruşinea şi am intrat în logica lor. Şi, mai mult de atât, trăim după coordonatele trasate de ei.
Supravieţuim într-o lume a scenariilor şi scenaritei. Şi, cu toate acestea, sunt lucruri care nu pot fi anulate. Cine face azi caz de „schimbarea“ lui Paul Goma, de după 1989, nu arată doar că nu stăpâneşte „subiectul“ (măcar teoretic, un atare neajuns se poate remedia), ci rea intenţie (ar putea fi şi un eufemism pentru „interes“). Cei care îl acuză de verzi şi uscate sunt aceia care în 1977 şi-au întors privirea oriunde în altă parte, numai spre scriitorul solitar din Drumul Taberei nu. Solidarizările din 1977 cu renegatul scriitor român au fost atât de subţiri încât intelectualii care îi caută nod în papură nu îşi dau seama că atunci, în 1977, au ratat ocazia de a-şi îndrepta spinarea. Un atu ce le-ar fi dat azi dreptul moral să îl „judece“. Este uşor să fii principial în limitele corectitudinii politice când beneficiezi de recunoaştere, de salariu, pensie şi sinecuri diverse.
Vineri, Paul Goma împlineşte 74 de ani. O zi de naştere ar trebui să fie prilej de bucurie, măcar de bune aduceri-aminte. Dar cum să ne aducem aminte cu bucurie (mândrie?, recunoştinţă?) de suferinţele unui om de care statul român, cobreslaşii, conaţionalii îşi bat joc?
De ce deranjează „stilul“ Goma? Dar l-a avut dintotdeauna, nu l-a căpătat după 1989. După 1989 doar a fost înlocuită cortina de pe conştiinţa noastră. Cei mai în vârstă ştiu, mai ales de la Europa Liberă, cine a fost Paul Goma. Cine citeşte textele publicistice de dinainte de 1989, scoase până în noiembrie 1977 cu greu din ţară, înţelege şi ce însemna să fii liber în comunism.
În privinţa literaturii lui Paul Goma istoria literară se va echilibra peste ani, atunci când idiosincrasiile puternicilor de azi vor amuţi. Este o lege nescrisă: scriitorul piere, cărţile rămân. Criticii pier, alţii vin în urma lui. Nu neapărat pe urma lui.
Avem şi motive de bucurie în toată această forfotă a crizei perpetue care este România? Avem: cu 74 de ani în urmă s-a născut pe un pământ românesc aflat mereu în bătaia puştii un om cu o voinţă şi cu încăpăţânare ieşite din comun. Consecvenţa lui Paul Goma de a fi el însuşi pentru a ne demonstra nouă că se poate... este fabuloasă. Un sacrificiu de sine pe care actorii guralivi ai scenelor române se grăbesc să îl defăimeze sub diverse pretexte. Să ai şansa unui Paul Goma (acest „Soljeniţîn român“, cum i-au spus străinii, şi nu oricine, ci pretenţioşii de nemţi!) şi să-i dai cu piciorul nu este doar cinism şi meschinărie, este şi prostie. Prostia unui stat sărac şi fudul, dar corupt până în măduva oaselor, care se boieşte cu cele mai recente văpseluri (vezi condamnarea de faţadă a comunismului, de exemplu), deşi pe sub boiul de pe mască a intrat în putrefacţie.
O oază de lumină în acest crepuscul este seria de autor începută anul trecut la Curtea Veche. Pentru care domnul Grigore Arsene merită să intre în istoria literară drept editorul care a avut curajul să îl editeze pe Paul Goma, după toate încercările de a fi distrus ca entitate publică şi individuală.
Sper din tot sufletul ca primul volum al Scrisurilor (1971-1989), care va apărea cât de curând, atât de aşteptat de foarte mulţi oameni de cultură şi nu numai, să restabilească în conştiinţa românilor locul lui Paul Goma.
„De unde o scoatem că numai noi, românii, suntem persecutaţi de istorie? Cum rămâne atunci cu «sabotarea» aceleiaşi teorii - altă manieră, doar a noastră, de a ne văicări, lăudându-ne? Tăvălugul comunist împins-tras de tancurile sovietice nu a strivit doar România; flăcările rugurilor «epuratoare» au prefăcut în cenuşă nu doar cărţi româneşti; nu numai intelectualii români au fost persecutaţi, interzişi, închişi, asasinaţi de analfabetimea proletară; şi nu doar «maeştrii» români şi-au vândut sufletul şi pana, punându-se în slujba întunericului.
Atunci cum se face că numai în România intelectualii nu pot, nu vor să se constituie în intelectualitate? Cum se face că numai în România mai funcţionează «turnul de fildeş», în care intelectualul pretinde că se retrage - în fapt, se ascunde; şi nu în turn, la înălţime, ci în pivniţa lui; şi nu pentru a cugeta, netulburat, la destinul lumii sau pentru a face artă pură, ci pentru a nu auzi, a nu vedea, ca să nu se spună, cumva-cândva, că el ştiuse - dar tăcuse. (…) Atâta vreme cât cei care nu au făcut (sau nu mai fac) compromisuri se vor mulţumi doar cu atât, cu «cartea mea», cu doar acea virtute românească potrivit căreia «om bun este acela care nu face rău», nimic bun nu se va face. Laudă celor care, în aceste timpuri scoase din ţâţâni, reuşesc «să nu facă rău» - aceştia sunt «oameni-buni» - şi atât; nu scriitori, nu intelectuali. Pentru că scriitor nu este acela care doar scrie; nici intelectual acela care doar ştie. Ci acela care spune, scriind, ceea ce ştie-şi-nu-tace. Altfel, se face complice al răului.“ („La oglindă“, sept.-oct. 1984, din volumul în pregătire la Editura Curtea Veche, Scrisuri. I)
România este o ţară în care victima este întotdeauna vinovată, ba mai este şi desfigurată cu bocancii, după ce a murit, pentru a şterge urmele. Să nu ne mai mirăm, aşadar, când străinii ne privesc cu suspiciune sporită. Câtă încredere poate inspira un popor care-şi omoară - fie şi cu piatra ideologică - ce are mai bun, inclusiv şansa de a ţine capul drept?
Vineri este ziua de naştere a lui Paul Goma şi ca să-i spun La mulţi ani! nu este nevoie să o scriu aici. Am vrut doar să le reamintesc reprezentanţilor noştri că au o datorie morală, istorică şi de onoare faţă de cei trei membri ai familiei Goma care trăiesc şi azi în refugiu politic la Paris.
Flori Bălănescu, istoric
(scrisoare către Paul Goma)
Nu este membru al Uniunii Scriitorilor
Paul Goma nu are pensie de la statul român (nici de salariat, nici de fost deţinut politic, nici de scriitor. NIMIC), nu este membru al Uniunii Scriitorilor Români (insist pentru membrii de rând ai USR: s-a simţit cineva lezat vreodată de faptul că Paul Goma nu este nici măcar membru al USR, aşa încât să facă demersuri, măcar să pună de o manifestaţie cu o singură pancartă? Şi-a riscat cineva râvnitul statut de membru al unei instituţii care funcţionează şi azi ca pe vremuri?). Criminalii poporului român au avut şi au pensii de mii de lei noi de la statul român. Un „stat de drept“ (are ghilimelele meritate) care ar fi putut măcar de ochii lumii să salveze aparenţele justiţiei. Fără dreptate instituţionalizată nu există nici dreptate individuală, nici pace socială.
Sursa: Cotidianul
