Comunismul
a înţeles ca unică modalitate de impunere în cultura română anihilarea
valorilor, prin arestarea şi exterminarea celor ce le promovaseră, şi
impunerea non-valorii ca unic reper. Credinţa, tradiţia, idealurile
sfinte, toate acestea au devenit, în ochii împăienjeniţi de ură satanică
ai bolşevicilor, vini de neiertat, pentru care pedeapsa cu moartea era
prea blândă. Trebuiau experimentate tehnici diabolice de dezumanizare,
de des-fiinţare, de umilire care să ducă la formarea unui om reeducat.
În aceste condiţii, intelectualitatea românească avea să se mute în
lanţuri.
În
academia mutată în catacombe, tot ceea ce însemna valoare era
mărturisit, asimilat, îmbogăţit, din nou mărturisit şi aşa mai departe.
Pentru deţinutul căruia i s-a răpit orice drept intelectual (ce să
vorbim despre alt fel de drepturi, când până şi cel la identitate sau la
viaţă erau incerte...), orice vers era purtător de noi idei, de noi
idealuri, de motivaţii pentru rezistenţă, prin credinţă spre mântuire.
Astfel,
baladele populare (pe vremea aceea studiate cu drag în şcoală, după ce
în prealabil fuseseră performate la horele care încă se ţineau, la
şezătorile şi la clăcile care nu-şi pierduseră încă sensul originar)
aduceau în sufletul jinduind de libertate şi de dreptate un licăr de
speranţă. Deţinutul se asemăna haiducului, hăituit, trădat, însingurat,
mereu stând cu moartea la taclale; sau cu meşterul creator a cărui
jertfă bineplăcută Domnului izvorăşte apă vie; ori cu ciobanul ce-şi
preschimbă, triumfător, moartea în nunta cea cerească şi veşnică.
Întreaga rânduială de viaţă românească, cuprinsă în versurile baladelor,
se răsfrânge în sufletul întemniţatului, renăscând noi şi noi sensuri
ale suferinţei.
Atunci
când încap pe mâna unui talent poetic de excepţie, condamnat şi el a
trăi dramele eroilor populari, baladele se metamorfozează în bijuterii
şlefuite migălos în sufletul şi în conştiinţa poetului şi agăţate apoi,
definitiv şi salvator, în sufletul şi în conştiinţa deţinuţilor care-şi
riscau viaţa memorând, recitând şi transmiţând, prin binecuvântata şi
multcuvântătoarea ţeavă de calorifer, altora şi altora, versuri
purtătoare de speranţă. Este cazul baladelor de detenţie ale lui Radu
Gyr.
Radu
Gyr este un împătimit al baladei, mărturisind chiar el, în vremea când
încă era liber să o facă: „Ciudat duhovnic, - această artă populară!
Ea primeşte spovedania unui neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde
mai curat şi mai adânc ca trăire internă, şi primind-o, o împleteşte cu
argint, o topeşte în flăcări mari de curcubeu, şi o aruncă apoi în
lume ca pe o pasăre măiastră, ieşită golaşe dintr-un fund de suflet şi
suflată cu azur şi cu pene de foc de către buzele cereşti ale Artei”[1].
Într-adevăr, un duhovnic ce cunoaşte chiar şi cele mai ascunse
cotloane ale sufletului etnic, fiind în acelaşi timp oglindă, îndemn,
reazem şi model de urmat. Oglindă – căci creaţia populară surprinde tot
ceea ce are specific un popor. Reazem – căci mângâie sufletul
îndurerat. Îndemn - la luptă, la credinţă, la muncă. Şi model – oferind
imagini exemplare de eroi, a căror dobândire a veşniciei e cinstită de
un neam întreg, în cântec, în joc, în icoane. Este grăitoare aplecarea
aparte faţă de folclor pe care au simţit-o românii care au umplut
temniţele sub diferite regimuri politice, dar mai ales în cel comunist,
animaţi fiind de acelaşi ideal, de acelaşi crez.
O
dovedeşte cu prisosinţă şi ciclul baladelor de detenţie semnate de
Radu Gyr. Temele fundamentale ale baladescului românesc se regăsesc în
sufletul poetului întemniţat şi au dat naştere unor creaţii de o forţă
poetică, spirituală şi morală atât de puternică, încât s-au întipărit
adânc în poetica românească a încercatului secol al XX-lea, depunând o
mărturie vie şi cutremurătoare despre moarte, jertfă, haiducie şi
trădare în istoria noastră recentă.
Baladele
acestea, acompaniate de zornăitul lanţurilor de la mâini şi de la
picioare, de vaietul vântului printre zăbrele şi de scrâşnetul gheţii
din celulă, de ţipătul de durere al schingiuiţilor, de urletul foamei,
de plânsul dorului de mamă, de soţie, de copil, de libertate,
impresionează întâi de toate prin dimensiunile neobişnuit de mari, cu
atât mai mult cu cât ele s-au născut în condiţii crâncene, nemoşite de
creion, neînfăşate în hârtie, ci doar cântate în gând, fremătate pe
buze, în taină, departe de urechea gardianului, şi trimise apoi în lumea
temniţei mari, către sute de suflete pregătite să-i fie şi mamă, şi
tată, şi copil. Dar toate acestea sunt ascunse în abundenţa de imagini
metaforice uimitoare, din care ţâşnesc, ca un foc mistuitor, ca o lumină
vie, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea, daruri de atât de mare preţ. Ne
vom opri, pe rând, asupra câtorva dintre aceste minunate creaţii ale
poetului, încercând să surprindem puţin din acel ceva care dă fiorul tainic, inimitabil şi inconfundabil al poeziei lui Radu Gyr.
Moartea ciobănaşului din Mioriţa
– iată o temă a multe şi interesante discuţii în închisorile
comuniste, căci ea surprinde tocmai ceea ce simţeau mai aproape, zi de
zi, ceas de ceas, întemniţaţii. În seninătatea şi puritatea idealurilor
pentru care au fost închişi, ei dau altă conotaţie iminenţei morţii
care îi pândea la fiecare pas, aşa cum face şi ciobănaşul, care e
conştient de faptul că moartea nu este decât poarta de trecere în
Împărăţia lui Dumnezeu. El nu moare, ci se cunună cu „o mândră
crăiasă/a lumii mireasă”, avându-şi părtaş la măreţul eveniment
întregul cosmos. Fiecărui element din natură el îi găseşte un rost, pe
care, însă, nu îl inventează, ci îl preia din tradiţia bisericii. Căci
„e o imensă frăţie între cosmos, om şi divinitate, în care trupul şi
sufletul se confundă, în care nu există graniţe certe între împărăţia cerului şi lumina lumii concrete”[2].
