Stăm
iarăşi în preajma Crăciunului.
Ne-am apropiat noi oare si sufleteste de el?
Asemenea masuratori de distante sufletesti nu ne pot fi indiferente, daca avem o cât de mica credinţă în Dumnezeu si în adevarul ca rosturile si bucuriile vietii nu pot fi temeinic împlinite decât în masura apropierii de Dumnezeu, în masura în care procesul de asimilare cereasca a facut ceva spor înlauntrul fiintei noastre omenesti.
Şi ne întrebam, cum bogatul din Evanghelie întreba pe Mântuitorul: ce trebuie sa fi facut noi pentru a putea zice azi ca de Craciunul acesta ne-am apropiat nu numai prin epuizarea foilor calendarului din ast an si prin ispravile gastronomice de care ne pregatim, ci printr-o orânduire noua a sufletului, a adevaratei noastre vieti?
Iar raspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra formelor si legilor respectate, un examen tehnic asupra conformarii la ceeace e mai mult exteriorul doctrinei crestine: ai furat, ai nedreptatit, ai respectat poruncile în ceeace au ele oarecum formal, normativ, de reglementare a raporturilor cu semenii? Ci vom fi întrebati daca a fost ceva viu sufleteste în noi, vom fi întrebati ce disolutii sufletesti adânci s-au întâmplat în noi si ce reconstructii interioare pe un alt plan, de jertfa si de prefacere vie. Cineva care ar cerceta apropierea noastra sufleteasca de Mântuitorul, ne-ar coborî în acele adâncuri de rana vie în care a fost coborât bogatul caruia Mântuitorul îi cerea o totala disolutie a structurii lui launtrice, vânzarea tuturor bogatiilor, aratându-i ca simpla conformare oarecum contractuala fata de porunci, simpla atitudine aparent corecta dar lipsita de prefacerea vie interioara, nu poate apropia pe un om de cer si de mântuire.
Viu, sufleteste viu, ce s-a elaborat în viata noastra interioara? Ce biruinti asupra poverilor omenesti am repurtat noi, spre a putea sa ne simtim astazi mai apropiati de Mântuitorul care se naste?
Nu stiu ce vor zice teologii, despre a caror stiinta n-am multa cunostinta, dar masura învierii noastre interioare, masura crestinatatii noastre vii, eu o vad mai ales în masura jertfei pentru binele altora: a unei jertfe personale liber, cu dragoste si cu elan consimtite, fara gând la respectarea formala a nu stiu caror reglemente bilaterale dintre noi si Dumnezeu.
Jertfa aceea care e dezlantuita în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinta noastra, jertfa aceea care ne inunda pustiindu-ne asezarea omeneasca a vietii dar ne încalzeste totodata cu satisfactii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, aceasta jertfa e faptul care smulge de pe fiinta noastra carapacea nesimtirii fata de cele dumnezeiesti, si transformându-ne într-o rana vie (de „soare si sânge” cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directa comuniune cu Dumnezeirea care patrunde navalnic si deadreptul în sufletul nostru. Si devenim astfel vii sufleteste. Mai vii, mai crestini.
Jertfa este astfel masura crestinatatii noastre.
Cine a jertfit ceva, în acest fel, întelege si vede mai bine pe Mântuitorul care se naste, si se bucura mai mult, caci simte o apropiere, o comunitate între o particica a structurii lui si Dumnezeul cel viu care coboara printre noi.
Sunt mai aproape de taina Craciunului cai
care o viata întreaga au respectat doar granitele poruncilor, vrând-nevrând,
fara a se fi luminat însa în adâncul lor prin puterea vie a dragostei care duce
la jertfa?
Nu! Daca ochiul nostru ar putea întelege zarile ceresti în mijlocul carora se va coborî în curând Mântuitorul pe pamântul românesc, el ar vedea, alaturi de Mântuitorul si de sfintii Bisericii, toate sufletele de viteji care s-au jertfit bucuros si constienti pentru a ajuta pe aproapele lor: n-ar lipsi nici Horia, nici Tudor, nici Avram Iancu, nici Brâncoveanu, nici multimea celor care s-au jertfit cu adevarat, din toata comoara sufletului lor. Caci în ei mai mult decât în altii crestinatatea a fost vie, ei mai mult decât altii s-au integrat în comunitatea Bisericii crestine, formându-i trupul viu, împlinit.
Tineretul de astazi, luptator si el pentru binele neamului românesc si al rândurilor viitoare de oameni, tineretul acesta care-si strica orânduirile personale ale vietii egoiste pentru a-si asculta volbura vie din suflet care-l îndeamna la lupta si la jertfa pentru neam si crestinatate – acest tineret are dreptul sa se bucure de sarbatorile apropiate ale Nasterii; el s-a apropiat de ele si sufleteste.
Iar cei care dascalesc acest tineret si-l mustra tocmai pentru ceeace e viu în sufletul lui, cei care, oricine ar fi, îl insulta afirmând ca nici-o opera de educatie si de înaltare morala nu s-a înfaptuit în tineretul românesc de dupa razboi si ca deci trebuie organizata acum educatia lui oficiala si cu anasâna – acestia toti sa cerceteze, acum de Craciun, distanta care-i desparte de minunea Nasterii sfinte si sa constate ca nu înteleg nimic din adevaratele bucurii ale Craciunului. Si vazându-si mortaciunea din suflet, sa se dea la o parte din calea tineretului de jertfa, daca nu pot sa-l înteleaga, sa-l pretuiasca si sa se bucure de el.
Ionel Moţa
"Cuvântul
Studenţesc" din 1 Ianuarie 1936
