30.4.12

Valoarea unui om este data de gandurile pe care le-a agonisit in mintea lui

Cel mai bine iti poti da seama de valoarea unui om, o zic Sfintii Parinti si mai ales cei filocalici, din gandurile pe care si le-a agonisit in mintea lui. Cei ce s-a exercitat de mic copil, daca a avut cine sa-1 invete acest lucru, sa ia aminte la toate gandurile ce-i trec prin minte, ajunge cu timpul sa stie foarte precis ce duh il ataca de la gandurile ce-i sunt soptite in minte si le va respinge cu usurinta prin gandurile contrare celor aduse de duhurile rele si prin rugaciune. 

Artemie Popa

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: Calea către Dumnezeu sau drumul înspre sine?


„Trebuie să alegi să fii ori mândru, ori sărac în duh. Cea
         dintâi alegere va însemna o distrugere zgomotoasă, a                       
         doua,o zidire tăcută”.    (Sfântul Nicolae Velimirovici)

        

  „Omul se poate înălţa până la Dumnezeu prin dragoste şi
    poate coborî până în tenebrele iadului, prin ură”.
                                                                            (Eugenia Indreica Damian)
                                                                                                      
   „Deschide-ţi, suflete, fereastra larg/şi lasă soarele să te  
     pătrund/ E primăvară, mugurii se sparg/şi-n ramuri ciunte
     verdele inundă.” (Demostene  Andronescu)

         Harul ne redeşteaptă permanent conştiinţa păcatului. „Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţii” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, p. 78).

         Ieşirea din neputinţă, din hăţişul zădărniciei, din bigotismul orgoliului, din asperitatea şi tristeţea singurătăţii, din sărăcia fragilităţii, din egoismul exacerbat- această poartă deschisă tuturor îngenuncherilor şi căderilor, salvarea omul se poate face punând deopotrivă în gând, cuvânt şi faptă înainte de toate, dragostea.

      Întâi dragostea. nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn şi creaţie. nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial” (Ernest Bernea, Preludii, p. 47). 

       În stihiile întunericului omul autonom instaurează trufia şi ura cu toate „binefacerile” lor. În iluzia autonomiei sale, omul „pare că se face pe sine în timp, în fond desfăcându-se din primordii” spune filosoful Petre Ţuţea ( Petre Ţuţea, Intre Dumnezeu şi Neamul meu, p.371).  

        Ce vom alege deci? Calea către Dumnezeu sau drumul înspre sine? 

        Alegerea între Dumnezeu şi om ţine de vocea moralei creştine din noi. În funcţie de preferinţă suntem ceea ce alegem. Cele două căi filosofice duc fie la Împărăţia lui Dumnezeu, fie la împărăţia Sinelui. 

        Autonomul, omul lumesc nu-şi va dori o altă lume decât a sa. În numele slujirii „umanităţii”, autonomul, omul modern, omul împotrivă (împotriva lui Dumnezeu) se sacrifică, se resemnează acceptând răul ca necesar şi moartea ca finalitate.    
  
        Umanismul, afirma Părintele Serafim Rose „este o răzvrătire” împotriva Creatorului şi a Creaţiei Sale, de aceea „subumanismul este culmea şi scopul umanismului” ( Părintele Serafim Rose, Nihilismul- O Filosofie Luciferică. Trad şi postfaţă Tatiana Petrache, Ed. Egumeniţa, Galaţi 2004, p. 17). 

         Aura umanismului s-a aşezat pe fruntea sectelor şi a gnosticismelor de tot felul. Secolul Luminilor aduce cu sine veacul întunecat al neliniştii raţiunii şi a naturii. Lumea spiritului este „umbrită” de raţiunea empirică. Spiritul legilor pune bazele moderne ale ştiinţei politice, a liberalismului şi a individualismului, care cântă prohodul absolutismului. „Critica raţiunii” facilitează  apariţia celor două curente: mişcarea liberală şi mişcarea socialistă, ambele punând umărul la ivirea marxismului, respectiv a ateismului. Revoluţia industrială şi tehnică întronizează raţiunea sintetică, care subordonează totul raţiunii. Revolta eului râvneşte la hegemonia globalizării. Raţiunea ştiinţifică preconizează ideea progresului continuu. Istoria devine pur şi simplu o manifestare a Raţiunii. Dacă până la Marx, ceilalţi filosofi au gândit doar cum să interpreteze lumea, Marx încearcă schimbarea ei: „Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite  moduri; important este însă a o schimba” (    Marx, Teze despre Feuerbach, în Despre religie, Culegere de texte şi studiu introd. Petru Berar, Ed. Politică, Bucureşti, 1974, p. 244). 

        Conjuraţia „spirituală ” a „umanismului” împotriva evului mediu a întronizat pentru multe secole apostazia culturii occidentale. Omul modern fascinat de „epoca magică” investighează în evidenţe lumea fenomenelor ca necesitate. „Polivalenţa intereselor omului modern, consemna Părintele Rose, s-a născut din nevoia de a găsi ceva care să-l înlocuiască pe Hristos, atitudine care nu poate conduce decât la o finalitate lumească în magie, perversiune morală, ocultism, care pot fi definite ca sfârşitul oricărei experimentări” ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p.15). 

          Pătrunzând în natura modernismului, observăm că şi „umanismul” îşi are trinitatea sa, căreia îi slujeşte cu „credinţă”: „cultul civilizaţiei”, „Ştiinţa modernă” şi „credinţa progresului”. Modernismul intransigent al secolului al XVIII-lea, proaspăt eliberat de sub tutela Bisericii îşi instaurează în monarhia sinelui din propriul său Turn Babel, „discipolii favoriţi”: iraţionalismul şi subumanismul.
 
            Revoluţia epocii moderne îşi are rădăcina înfiptă adânc în nihilismul de care Nietzsche a fost atât de fascinat: „Nu există adevăr; nu există stare absolută a lucrurilor- nici lucru în sine”, iar secolul XX va fi „triumful nihilismului” (Nietzsche Friedrich The Will to Power, vol.1, in The Complete Works of  Friedrich Nietzsche (New York: The Macmillan, 1909), vol. 14, p.6). Scopul fundamental al nihilismul este distrugerea credinţei în Dumnezeu, în Adevărul revelat şi pregătirea omenirii pentru o „Nouă Ordine”, în care singurul dumnezeu va fi omul. Noua mentalitate se regăseşte într-o diversitate a fenomenelor, aidoma celor care o împărtăşesc. Părintele Serafim Rose restrânge nihilismul la patru tipuri sau patru etape diferite. 

          Mai întâi este sanctuarul liberalismului unde găsim un nihilism pasiv unde Dumnezeu este prezent foarte firav, sub formă de „Idee”. Sub auspiciul liberalismului atât omul cât şi guvernarea rămân neputincioase, chiar dacă s-a ivit încercarea de compromis între guvernarea Teocratică şi cea monarhică sub forma „monarhiilor constituţionale”, care ulterior sunt substituite cu structurile „republicilor” şi „democraţiilor” Europei Occidentale şi ale Americii. Guvernul îşi alege calea de a guverna fie prin harul lui Dumnezeu, prin autoritate, fie prin voinţa poporului, prin Revoluţie, prin totalitarism. Acest lucru îl dovedeşte cu prisosinţă istoria ultimelor două veacuri. 

        Catehismul necredinţei liberale îşi exprimă credinţa prin cele două confesiuni: protestantismul şi umanismul. Prin concepţia liberal-protestantă se exercită „o profesiune de credinţă minimă care maschează o credinţă reală în nimic” ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 58-59), iar umanismul este şi mai convingător, nici măcar nu mai aprţine realităţii: „totul devine metaforă şi retorică” (ibid. p.61). 

         Dacă finalitatea individului este moartea după cum consideră liberalul şi nihilistul- atunci toate virtuţiile moral-creştine, inclusiv dragostea se reduc la NIMIC. „Profeţia” lui Nietzsche privitoare la lumea „nouă” este destul de clară: „Din ceea ce altădată era considerat adevărat nu mai poate fi crezut nici măcar un cuvânt. Tot ceea ce înainte era desconsiderat ca lipsit de sfinţenie, interzis, vrednic de dispreţ şi fatal- toate aceste flori înfloresc acum pe căile cele mai încântătoare ale adevărului” (ibid. p.65). 

          Liberalul nu este nici capabil şi nici dispus să gândească exhatologic, chiar dacă există un interes dincolo de afaceri şi de confort, pentru  cultură. La el teoria despre adevăr- „este cât se poate de compatibil cu deşărtăciunea lumească” (ibid. p. 65). Liberalismul ca prima treaptă a dialecticii nihiliste nu se mulţumeşte doar cu propaganda nimicului său, ci contribuie cu sârg la apariţia con-fratelui său Realismul.   

         Realismul”ca stadiu al dialecticii nihiliste vine cu măştile sale de „naturalism” şi „pozitivism”. Individul „realist” nu acceptă şi nu respectă nimic pe bază de credinţă. El este „cel care crede într-un singur cuvânt, în „nimic afară de”, reducând totul la: materie, senzaţie, aspect fizic” (ibid. p.69). Aici se exercită o ostilitate pe faţă, faţă de divin şi o dovoţiune fanatică faţă de lumea materială, care creşte sub forma dictaturilor socialiste ulterioare. „Iubirea de adevăr” realistă conduce doar la divinizarea empiricului. Erudiţii sau oamenii de ştiinţă realişti uzurpă cu „cercetările” şi „descoperirile” lor chipurile, autoritatea Adevărului revelat. Despre ei ne avertizează Sfântul Vasile cel Mare: „Pedeapsa lor înfricoşătoare va fi mai cu seamă pentru cultul celor lumeşti, de vreme ce, vîzând atât de limpede în ştiinţele deşarte, şi-au închis ochii de bunăvoie cunoaşterii adevărului” (Hexaimeron 1,4).

          În locul în care creştinul mărturisitor vede Paradisul Creaţiei lui Dumnezeu, cu ordinea, lumina. adevărul, frumuseţea, credinţa, splendoarea înţelepciunii divine, armonia în Duh, naţiunile surîzătoare, toate îmbrăcate în dragostea dumnezeiască, realistul nu vede decât „mijloace de producţie”, ori „sex” sau „rasă” .

         Cu toate că problema „fericirii” fusese definitiv trasată, apare reacţia vehementă a vitalismului, ca al treilea stadiu nihilist. Însuşirile vitalismului capătă diferite forme: simbolismul, ocultismul sub diferite chipuri evolutive şi „mistice”, cu accent pe o pseudo-spiritualitate şi un pseudo-tradiţionalism.
 
          Zbuciumul vitalist s-a intensificat în căutarea furibundă de a găsi un „urmaş” dumnezeului din inimile lor, care murise. Exacerbarea acestei nelinişti „metafizice” s-a concretizat în politică, artă, media, violenţă, crime, „cultul naturii”, al trupului şi sexului”, al corupţiei şi necredinţei, precum şi „vivificarea” criticii contemporane în domeniile religiei, filosofiei, artei, literaturii, ştiinţei. Dacă în liberalism şi în realism ispita nihilistă este de nuanţă filosofică, exercitată în cerc restrâns, în vitalism, precum şi în marxism plaga nihilistă se întinde aproape peste toţi oamenii. „Evoluţia nihilismului a fost concomitentă răspândirii necredinţei în timpurile moderne”...Regimurile fascist şi naţional-socialist au fost cele mai abile în exploatarea acestei stări de nelinişte şi incertitudine a maselor şi în utilizarea ei în vederea anumitor interese politice” (Părintele Serafim Rose, op. cit.,p.84).

          Revoltător este faptul că deşi primii dictatori nihilişti au dispărut de pe scena politică, nihilismul s-a intensificat anihilând tot ceea ce scăpase liberalismului şi raţionalismului. Toate elementele de manifestare ale vitalismului  s-au desfăşurat cu succes în mai toate domeniile sub forma straniului, absurdului, violenţei, ocultismul, spiritismul, „existenţialismul”, „personalismul”,crimei „extazul”,individualismul”, „integralismul”, autenticitatea”,senzualismul”, misticismul”, obscurantismul, şarlatania, ecletismul trivial, etc.

          Formele de vitalism s-au făcut remarcate mai ales în sfera politică având o largă răspândire în cultul activismului, al violenţei, al sângelui, al pământului natal, al corupţiei, al necredinţei, al cuceririi altor pământuri, un cult pseudo-păgân al naturii, cu zeificarea pământului, a trupului, a sexului, etc. Vitalismul se asumă ca o formă superioară realismului reducând totul la experienţa şi senzaţia subiectivă.

          Unii au văzut în nazism şi fascism o „nouă religie”, alţii o formă salutară împotriva liberalismului şi a realismului, adică împotriva „ştiinţei”,progresului” şi „democraţiei”.

          Ultima „întrupare”  a vitalismului este nihilismul „pur” al distrugerii al cărui obiectiv este reducerea la inexistenţă a întregii creaţii şi civilizaţii, după cum afirmau răspicat anarhistul Max Stirner, care a declarat război oricărui standard şi oricărui principiu, proclamându-şi propriul ego împotriva lumii şi hohotind triumfal deasupra „mormântului umanităţii”, ori practicianul acestei teorii Serghei Neceaev, acest demon al pământului, care a dus o viaţă plină de cruzime şi amoralitate sub pretextul eficienţei acesteia pentru cauza Revoluţiei. Serghei Neceaev l-a inspirat pe Dostoievski pentru personajul său, Piotr Verkovenski din romanul Demonii. Mihail Bakunin cel mai zelos discipol al lui Neceaev scrie ca pe o apologie a deprimării „Catehismul revoluţionar” în care proclamă că: „misiunea noastră este distrugerea teribilă, totală, nemiloasă şi universală...Să ne punem încrederea în spiritul etern care distruge şi anihilează pentru simplu fapt că aceasta este sursa eternă şi cu neputinţă de găsit a oricărei forme de viaţă. Patima distrugerii este şi ea o patimă creatoare!” ( E.H. Carr, Michael Bakunin, p. 440). Întrebat ce ar face dacă i s-ar realiza visul distrugerii Creaţiei divine a răspuns dezinvolt şi fără nici o nonşalanţă: „Atunci ar trebui să  încep să dărâm din nou tot ceea ce construisem” (ibid). La demonica distrugere se realiază şi realistul Bazarov: „ nu există nici o instituţie a societăţii noastre care să nu poată fi distrusă” ( Ivan S. Turgheniev, Fathers and Sons, citat de Serafim Rose, op. cit., p.95). 

27.4.12

Sfinţii închisorilor. Nicolae Purcărea: Bădia Traian Trifan a deschis calea spre sfinţenie. O evocare a mentorului generaţiei 1948

Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”. Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă. 

Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

Nicolae PURCĂREA

Sursa: Veghea

Invatatura Sfantului Maxim Marturisitorul. Insemnari inedite la Filocalia (Vol II si III) ale dascalului generatiei sfintilor din inchisori, Traian Trifan

Învăţătura Sfântului Maxim

Urcuşul

  1. Curăţirea de patimi
  2. Cunoaşterea în duh a raţiunilor lumii
  3. Unirea cu Dumnezeu şi contemplarea în lumina Lui directă a raţiunilor tuturor lucrurilor
Omul e dotat cu percepţie sensibilă (simţire) şi cu minte.
Prin simţire sesizează cele văzute, prin minte cele nevăzute.  Aşadar simţirile trebuie să stea în slujba minţii.
Omul păcătuieşte şi se mântuieşte în contact cu lumea. 

Ridicarea omului la Dumnezeu

Simţurile trebuie să devină pură percepţie sensibilă, iar raţiunea trebuie să-şi recâştige fermitatea ei obiectivă. 

Mişcarea de la existenţa simplă la existenţa fericită şi la existenţa fericită veşnică
Dumnezeu mijloceşte între început şi ţinta finală.
Dumnezeu - Logos - Duhul Sfânt - în sânul lumii dar totuşi neidentificat cu natura creată
Raţiunea discursivă şi privirea intuitivă se întâlnesc şi se armonizează.
Îndumnezeirea nu se poate face decât prin Logos. 

De la virtuţi la cunoştinţa raţiunilor

Ajunsă la privirea directă a Logosului, mintea vede toate făpturile în mod unitar şi simplu în El.

Mintea trebuie să devină goală de toate valurile impresiilor şi ideilor din lume, pentru a vedea Logosul neacoperit de valurile simbolulilor create, care sunt acoperămintele cuvintelor.  

Prin Hristos ne împlinim destinul - ne îndumnezeim.

Cuvânt ascetic

Prin trezvia atenţiei, sufletul începe să vadă pe draci, care îl războiesc prin gânduri şi începe să se apere.  

Locul minţii este:
  1. Virtutea
  2. Cunoştinţa
  3. Frica lui Dumnezeu
Mintea trebuie să dobândească:
  1. Iubirea (a iuţimii)
  2. Înfrânarea (a poftei)
  3. Rugăciunea (purificarea minţii)
Înţelesurile sunt înţelesuri ale lucrurilor, iar dintre lucruri, unele cad sub simţuri iar unele sunt inteligibile. Mintea poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu, desfăcând-o de toate înţelesurile, de aceea porunca rugaţi-vă neîncetat”.

Dispreţuim ca o simplă vorbă pedeapsa înfricoşată.

Cel născut din cineva este asemenea celui care l-a născut, cel născut din Duhul, duh este. (Ioan III, 6 22)

Credinţa fără fapte moartă este, precum şi faptele fără credinţă. (Ioan II, 20)

Mântuirea vine prin harul lui Dumnezeu, şi prin lupta (lacrimile) voinţei libere a omului, pentru curăţenie şi libertate. (vezi Simeon Metafrastul v V, cap 13)

Cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni. (Ioan III, 15)

Mântuirea este un lucru cu neputinţă oamenilor, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.

Când te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mântui”- Isaia 30, 15

Capete despre dragoste 

suta I

Mintea luminată părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute de Dumnezeu, precum ochiul sensibil nu mai simte stelele când răsare soarele.


Toate virtuţile ajută mintea să câştige dragostea dumnezeiască, dar mai mult ca toate rugăciunea curată.

Fericit este omul care poate să iubească pe tot omul la fel.
 
Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovarăşă smerenia.

Toate patimile ţin sau numai de iuţimea sufletului, sau numai de partea poftitoare a lui, sau de cea raţională, cum e uitarea sau neştiinţa.

Smerenia taie patimile sufletului, reaua pătimire, ale trupului.

Prin porunci Domnul dăruieşte luminarea cunoştinţei.

Precum pasărea având piciorul legat e trasă la pământ de sfoară aşa şi mintea.
Când ai ajuns ca niciodată în vremea rugăciunii să nu-ţi mai tulbure mintea vreo idee din cele ale lumii, să ştii că nu te mai afli înafară de hotarele nepătimirii, căci războiul dracilor împotriva noastră prin gânduri e mai cumplit ca războiul cel prin lucruri.

Dumnezeu este nesfârşirea; a cunoaşte că e mai presus de minte, cum au spus cuvântătorii de Dumnezeu Grigorie şi Dionisie.

Suta II

Rostul poruncilor este să facă simple înţelesurile lucrurilor – desfacerea acestui înţeles de orice gând pătimaş, înţeles – noimă.

Iar al citirii şi al contemplaţiei să facă mintea nepământească şi fără formă. Aceasta îi dă putinţa de a se ruga neîmprăştiat. 

În iubirea trupească de sine este patima îndreptată spre trup.

Patima este o mişcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără judecată.

Păcătoşenia este o judecată greşită cu privire la înţelesurile lucrurilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare. 

Slujbă de diacon împlineşte cel ce-şi găteşte mintea pentru luptele sfinte şi depărtează cugetările pătimaşe de la ea. 

Slujba de preot - cel ce o luminează spre cunoaşterea lucrurilor şi alungă cunoştinţa mincinoasă

Slujba de episcop - cel ce o desăvârşeşte prin Sfântul Mir al cunoştinţei sfintei şi închinatei Treimi.

Cele 3 trepte: nevoinţa cu fapta, cunoaşterea din lucruri şi cunoaşterea nemijlocită.

Cuvintele Domnului cuprind aceste patru lucruri: poruncile, dogmele, ameninţările şi făgăduinţele.

Plata înfrînării este nepătimirea, plata credinţei este cunoştinţa. Nepătimirea naşte discernămîntul, cunoştinţa naşte dragostea. 

Când zice Domnul: “Eu şi Tatăl una suntem, arată identitatea Fiinţei, iar când zice Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, arată nedespărţirea ipostasurilor. 
Taina este împărţirea şi unirea.

Dracii iau prilejuri de a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet. Pe urmă războindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimţirea cu păcatul, apoi la păcatul cu cugetul şi în sfârşit la faptă.  

După aceasta cei ce au pustiit sufletul prin gânduri se depărtează împreună cu ele şi rămâne în minte numai idolul păcatului. Mintea este biserica lui Dumnezeu. La e fel şi în istorie Antihristul.

Petru Damaschinul v V cap 24:
 În război omul cunoaşte că nu cunoaşte cum trebuie, apoi neputinţa care dă smerenie, şi nădejdea la Dumnezeu.

Marturia lui Dumitru Bordeianu: Cuvantul Badiei Trifan mergea la inima, nu se adresa ratiunii. Privea cu ochii sufletului si simtea cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce

Pe avocatul Trifan l-am cunoscut in celula 32, la Gherla. Auzisem in inchisoare de grupul Marian, fostul sef al judetului Brasov si de Trifan, fost prefect legionar de Brasov, condamnati la ani grei de inchisoare inca de pe timpul lui Antonescu. Un alt grup de legionari condamnati atunci se stransese in jurul lui Biris. Cele doua grupuri aveau doua atitudini diferite insa.

Unul traia si simtea in spiritul Parintilor rasariteni, iar altul traia si gandea in spiritul Parintilor apuseni. Ceea ce m-a impresionat placut acolo a fost intelegerea cu care cei mai in varsta ii primeau pe tinerii care trecusera prin demascari.

Pentru acestia, integrarea in Legiune a fost foarte prudenta si smerita, pentru ca duceam in spate tragedia traita la Pitesti si Gherla, o revenire brusca riscand sa ne azvarle intr-o extrema periculoasa. Si totusi, majoritatea si-au revenit, in raport direct cu cuantumul suferintei din decursul demascarilor.

Perioada de inchisoare 1954-1964 a fost pentru noi, tineretul legionar, una de armonie, intelegere, impartasire de cunostinte si de dragoste, spre deosebire de anii 1949-1954 (cinci ani de inactivitate intelectuala), cei mai intunecati din viata noastra.

Celulele se transformasera in sali de cursuri, de liceu si universitate. Taranii si muncitorii invatasera limbi straine, memorasera sute de poezii, stiau matematica, fizica, chimie etc. si, nu rareori, se angajau in discutii filozofico-religioase. Fiecare detinut punea la dispozitia celorlalti tot ceea ce acumulase cu timpul.

Meritul pentru aceasta armonie si pentru revenirea celor tineri in sanul Legiunii a fost mai ales al Badiei Trifan, veteran ininchisoare, cu patrusprezece ani deja executati, si al profesorului, filozofului si poetului ardelean din Cluj, Ion Munteanu.

Munteanu facea parte din elita legionara. In schimb, Badea Trifan, apartinea generatiei eroice a Capitanului. De aceea era privit de noi, tinerii, ca un mit; cuvantul lui si al printului Alexandru Ghica, cu care iar am stat in celula, era pentru noi lege.

Ceea ce as dori sa scot in evidenta in acest capitol este, mai ales, modul de gandire si traire al celor doua orientari: rasariteana si apuseana. Marile personalitati care reprezentau cele doua lumi, ma preocupau in mod deosebit.

Dupa iadul din care scapasem si dupa intalnirea cu Jimboiu, setea mea de invatatura ma impingea sa aflu cate ceva si despre alte moduri de traire a vietii crestine.

Ion Munteanu era, dintre exponentii intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la tot ceea ce se intampla in camera. Un intelectual de varf, cult si talentat: scriitor, filozof si poet, stapanit de rationalismul apusean, nu mai pastrase nimic din Ortodoxie. In discutii, cauta sa ma atraga in sfera lui de influenta, sa gandesc, si sa traiesc ca el.

Opusul lui, prin judecata si trairea crestin-ortodoxa, Badea Trifan, era mai cald si cuvantul lui imi mergea la inima, nu se adresa ratiunii. In aceasta atmosfera, ca unul ce traiam ortodoxia, eu l-am ales drept calauza pe Badea Trifan; nu l-am respins insa nici pe Munteanu.

Se apropia Pastele lui 1955. Trecuse un an de la minunea savarsita de Dumnezeu cu mine si un an de la cunoasterea lui Jimboiu.

Saptamana Patimilor acestor sfinte Pasti a fost pentru mine o adevarata aniversare; am trait-o in cainta si smerenie, sufletul meu era mereu atintit spre Golgota. In general, toti traiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu.

De multe ori suntem inclinati sa credem numai ceea ce vedem. Si atunci ni se pare ca nu mai avem nevoie de credinta, deoarece credinta opereaza acolo unde nu vedem si unde posibilitatile de cunoastere rationala devin neputincioase.

Nu observasem cum a trait saptamana Patimilor Jimboiu, in 1954, pentru ca el era foarte discret in manifestari; in schimb l-am vazut pe Badea Trifan, de Luni si pana in Sambata Mare. Ceea ce am vazut la el a fost mai mult decat impresionant.

Luni dimineata am vrut sa stau de vorba cu el, despre trairea duhovniceasca din aceasta Sfanta Saptamana. Spre marea mea surprindere insa, cand m-am apropiat, am observat cum plangea cu siroaie de lacrimi. Cei din camera, la dorinta lui, ii rezervasera un colt pe prici. Mi-a fost rusine ca l-am deranjat si toata Saptamana Patimilor n-am mai putut sta de vorba cu el. Era retras in acest coltisor si plangea in continuu, privind cu ochii sufletului si simtind cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce, pe Golgota. Ii impresionase pe toti cei din camera intr-atat, incat intreaga Saptamana Mare a fost una de doliu.

Miscat de cele vazute la Badea Trifan, mi-am indreptat atentia si la Ion Munteanu si m-am convins de diferenta dintre trairea ortodoxa si cea catolica. Trifan traia cu inima, Munteanu cu ratiunea.

Pe Munteanu nu l-am vazut o singura data sa verse o lacrima pe tot parcursul Saptamanii Patimilor, in timp ce Trifan plangea cum plange o mama care si-a pierdut unicul copil. Trifan simtea calvarul de pe Golgota, pe cand Munteanu il gandea.

M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, sa-i imit pe Jimboiu si pe Badea Trifan, ca pe fratii cei mai apropiati de sufletul meu.

M-am intrebat cati crestini de pe pamant sunt in stare de o traire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare varsa o lacrima, privind cu ochii sufletului catre Golgota? Da! Dumnezeu m-a invrednicit de cutremurul jertfei! In timpul acelor Sfinte Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badea Trifan aratand ca fetele marilor mistici romani, ca a Parintelui Cleopa Ilie, a Parintelui Argatu, a Parintelui Arsenie etc.

(Dumitru Bordeianu – Marturisiri din mlastina disperarii)

26.4.12

“Vocea lui Traian Trifan a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a Apocalipsului”- mărturie minunată a fostului deţinut politic Bucur Stănescu despre atitudinea lui Traian Trifan la a doua şedinţă de reeducare de la Aiud, în care a dezvăluit întreaga mascaradă a reeducării prin muncă.


Dacă prima şedinţă de reeducare a fost ratată prin ilaritate şi prin alunecarea ei în comic, cea de-a doua a avut un final tragic. Probabil că eşuarea primei şedinţe a fost îndelung analizată în cadrul unei alte şedinţe, de astă dată de comandament. Pentru că la ei, la comunişti, totul se rezolvă prin comandamente. Se va fi discutat în mod ştiinţific despre cauzele eşecului acestei şedinţe de reeducare. Prin faptul că cea se-a doua şedinţă nu s-a mai ţinut în aer liber, ci în celular, probabil că una din cauzele eşecului să fi fost depistată tocmai în faptul că şedinţa s-a ţinut în aer liber. Aici, în afara zidurilor închisorii – deşi aceste ziduri rămâneau în imediata apropiere – sufletul oamenilor va fi răsuflat mai uşurat, scăpat din constrângerea imediată a celulei. O altă greşeală va fi fost aceea de a aştepta ca oamenii să se înscrie voluntar la cuvânt. Deci s-a procedat la înlăturarea acestor lipsuri.

Şedinţa a avut loc în adevăr în celular. De la etajul doi până la parter deţinuţii au fost scoşi  în faţa celulelor.  

Prezidiul a fost instalat la etajul unu, cruce, adică la joncţiunea aripei lungi a celularului cu aripa scurtă dinspre vest. Era, cred, şi o masă (acoperită cu nelipsita cârpă roşie) la care au luat loc câţiva din colaboratorii zeloşi ai administraţiei, adică turnătorii notorii: Ardeleanu Ludovic, fost ilegalist şi preşedintele consiliului general al sindicatelor după 1945, a ajuns în închisoare pentru faptul de a fi descoperit ca informator al siguranţei burgheze, Busuioc, fost secretar UTC la fabrica de tricotaje ITA (mai târziu UTA) din Arad. Acesta a ajuns în închisoare în calitate de conducător al unei răscoale ce a avut loc la ITA. Se pare că a fost ucis chiar secretarul de partid al fabricii. Busuioc se revoltase împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor din fabrică. Acum îşi mărturisea vina, avea remuşcări şi ca dovadă că aceste remuşcări erau sincere, colabora din plin cu administraţia la oprimarea noilor săi tovarăşi de suferinţe. Meandre foarte ciudate ale sufletului omenesc produse de marşul victorios al comunismului. (...)

Conform probabil hotărârii care se luase în cadrul "comandamentului", nu trebuia să se mai aştepte ca oamenii să se înscrie singuri la cuvânt. Cineva din acest prezidiu se năpustea asupra unui deţinut (lista probabil fusese întocmită cu grijă) şi-l soma să-şi definească atitudinea într-o anumită problemă. Trebuiau luate angajamente pentru ameliorarea producţiei şi depăşirea normelor existente. Trebuiau făcute declaraţii apologetice la adresa regimului şi binecuvântată grija acestuia faţă de rătăcirea în care se zbătea sufletul nostru. "Procurorul" de serviciu fusese ales probabil Busuioc. Acesta, după ce a ridicat în slăvi bunăvoinţa regimului şi grija lui de a ne salva sufletele a întrebat întâi: cine vrea să-şi ia angajament de întrecere în producţie? Locotenentul major Dorobanţu, educatorul, nu se urcase la etajul 1, unde se afla prezidiul. Aparent vrea să demonstreze că toate acestea sunt problemele deţinuţilor, că pe el nu-l priveşte ce are să se întâmple şi lăsa pe aceştia să-şi rezolve singuri problemele. Nu trecuse mult de la prima şedinţă sfârşită cu bine pentru noi. Acum plutea în aer ceva ameninţător. Ne dădeam seama că înscrierea la cuvânt nu va mai fi lăsată la bunul nostru plac. Cred că – deşi cei mai mulţi erau hotărâţi să refuze orice fel de angajament – aproape fiecare se ruga în sinea lui să treacă de la el acest pahar şi să nu fie întrebat de sănătate. În acelaşi timp, ne dădeam seama că de atitudinea pe care o va avea primul din cei somaţi să-şi precizeze poziţia va depinde toată desfăşurarea şedinţei, ca şi urmările asupra moralului nostru. Am avut noroc. Reeducatorii n-au fost inspiraţi. Au ales – pentru a fi primul somat să-şi ia angajamente – pe un puşcăriaş bătrân din 1941, Traian Trifan, avocat. Era un om trecut de 40 de ani, fost prefect de Braşov. În lunga detenţie, Trifan se interiorizase pe zi ce trece. Privirile erau aţintite înăuntrul său în aşa fel că nu mai era atent la ce se petrece cu el, deşi era foarte atent şi plin de compătimire pentru suferinţa altuia. După consideraţiile generale, procurorul de şedinţă – Busuioc – s-a repezit ca un uliu asupra lui Traian, somându-l să spună dacă are de gând să-şi ia un angajament că a înţeles gestul partidului şi hotărârea lui de a ne salva. Întrebarea lui Busuioc a răsunat ameninţător:

- Trifan, îţi iei sau nu-ţi iei angajament?

Întrebarea ne-a lovit în plin pe fiecare dintre noi. Ochii ni se lipiseră parcă de buzele lui Traian. Aşteptare. Zvârcolire internă, teamă şi speranţă. Ne era prea drag acest om drept, onest şi bun, acest pustnic care trăia printre noi, dar care părea că vine dintr-un tărâm al marilor revelaţii şi nu l-am fi vrut întinat cu nimic. Cel puţin pentru mine, teama de ce va face Trifan, gândindu-mă la reputaţia lui, era mai mare decât teama că-mi va veni şi mie rândul să fiu somat.

Trifan ţinea capul în pământ. Se vedea mişcarea nervoasă a muşchilor maxilarului. Ce furtuni îi stăpâneau sufletul? (...)

Privirile noastre continuau să stea lipite de chipul lui Trifan. Maxilarele acestuia se mişcau ritmic, capul rămânea plecat. De-odată am văzut cum trupul începe să se îndrepte încet, buzele să tremure. După ezitări şi o mare învălmăşeală de lupte interioare, într-o tăcere în care fiecare din noi auzea zgomotul infernal al inimilor, capul lui Trifan s-a ridicat încet. Când capul a fost pe deplin ridicat, privirea fiind aţintită undeva în infinit, o rază de soare a pătruns prin luminatorul celularului, a încununat fruntea lui Traian şi o voce care a bubuit ca un tunet în tot celularul a exclamat:

-         Eu sunt rob, robul n-are voinţă!

Sambata, 28 aprilie 2012, ora 11, la Biserica Sfanta Treime din Brasov va avea loc parastasul Badiei Traian Trifan


De la Drumul Învierii spre Steaua lui David. Paul Ghiţiu, director al Festivalului Filmului Evreiesc! Institutul Cultural Român oferă Premiul Festivalului.



Echipa Festivalului Filmului Evreiesc Bucureşti, ediţia a II-a

Comitetul de organizare:

Paul Ghiţiu, directorul festivalului
Cristina Corciovescu, director artistic
Alexander Hausvater, director evenimente
Erwin Simsensohn, director relaţii internaţionale
Laurenţiu Damian, director secţiune documentar
Arpad Harangozo, manager de proiect
Ovidiu Morar, preşedintele Fundaţiei Culturale Art Promo
Iulia Necoară, asistent de proiect
Oana Popa, parteneriate şi comunicare publică
Adela Teodorescu, asistent de proiect
Simona Vilău, asistent de proiect
Monica Vlăduţu, fundraising
Marius Mihail Ghiţă, Coordonator tehnic
Adrian Coman, Coordonator tehnic

Juriu competiţiei de film documentar:

Oded Guy, directorul Jewish Film Festival, Ashkelon, Israel
Laurenţiu Damian, regizor, scenarist, prof. univ. UNATC
Magda Mihăilescu, critic de film

Juriul concursului de afişe:
Paul Ghiţiu, directorul Festivalului Filmului Evreiesc Bucureşti
Ovidiu Morar, preşedintele Fundaţiei Culturale Art Promo
Ciprian Paleologu, lector universitar, artist vizual

Catalog:
Editor: Cristina Corciovescu
Traduceri: Iulia Necoară, Adela Teodorescu, Simona Vilău
Grafică şi DTP: Irina Spirescu
Coperta: Ana Maria Negru


Paul Ghițiu - Director al Festivalului 

 

paul-ghitiuFestivalul Filmului Evreiesc Bucureşti este în primul rând un festival al cunoaşterii, al apropierii, al descoperirii. Este în acest sens o adevărată expediţie antropologică şi chiar una dintre cele mai complexe. În al doilea rând, el este un festival al împrietenirii, al uimirii şi bucuriei recunoaşterii în celălalt. Festivalul creează un timp şi un spaţiu comun în care ne ajută să ne descoperim şi redescoperim, dincolo de istorie şi geografie, dar împreună cu acestea, prieteni şi nu străini, fraţi şi nu duşmani. Cel care le face posibile pe toate acestea este actul artistic cinematografic, astfel că, în al treilea rând, FFEB este şi un festival de film în cadrul căruia descoperim unicitatea şi unitatea omului prin intermediul creaţiei artistice. Avem astfel prilejul de a ne lăsa răscoliţi, despuiaţi, disecaţi, recompuşi, treziţi, încântaţi, fermecaţi de măiestria cu care au ştiut creatorii scenariilor, imaginilor, sunetelor şi al montajelor să construiască filmele. Această a doua ediţie a stat, din pricina lipsei banilor, de la început şi până de curând, sub ameninţarea anulării ei. S-a întâmplat însă o minune (un fapt normal dacă ar fi să vorbim de lumea ideală la care aspirăm): timpul şi spaţiul comun, despre care vorbeam mai sus, au ieşit din coordonatele zilelor şi locurilor festivalului şi, într-o punere în pagină nemaiîntâlnită pe aceste meleaguri, au reuşit să aducă, alături de echipa organizatoare, în calitate de prieteni şi susţinători ai festivalului, oameni şi instituţii ai acestor meleaguri dar şi al multor altora; tuturor acestora, pe care îi veţi întâlni în continuare în paginile de început ale catalogului, ţin să le mulţumesc din inimă. Festivalul există datorită astăzi şi datorită lor. Cunoaşterea, apropierea, descoperirea, prietenia şi frăţia au devenit, în timpul lunilor de pregătire, realităţi şi, astfel, după cum afirmam la început, FFEB s-a reatestat, în modul cel mai concret cu putinţă, ca un festival al cunoaşterii şi al prieteniei renăscute graţie filmului.


Kelemen Hunor - Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional 

 

kelemen-hunorIată că ne aflăm în faţa celei de-a doua ediţii a Festivalului Filmului Evreiesc Bucureşti! Eu cred că această a doua ediţie are o importanţă deosebită pentru că, întotdeauna, al doilea pas construieşte o tradiţie. Sub o titulatură sobră, chiar modestă, acest Festival se deschide asupra unor teme care, pornind de la trăsăturile unei minorităţi, ajung să reflecte problemele profunde ale întregii umanităţi. A fost dat poporului evreu, de-a lungul istoriei, să îndure cele mai violente persecuţii şi cele mai absurde etichetări. Teama atavică de diferenţă, de minoritar, de Celălalt a fost, cu precădere în Europa, un instrument de manipulare care a legitimat regimuri politice totalitare, responsabile pentru traume cumplite. Unele fapte se pot ierta, dar ar fi de neiertat să uităm lecţiile istoriei. Adevărul şi încrederea se reconstituie cu migală, cu răbdare, cu înţelepciune. Iar arta filmului este ca o oglindă fermecată în care reuşeşti să te vezi şi pe tine şi pe Celălalt – două chipuri ale aceleiaşi, profunde, umanităţi.

 

H. R. Patapievici - Preşedinte al ICR 

 

patapieviciInstitutul Cultural Român salută organizarea la Bucureşti, pentru a doua oară, a festivalului filmului evreiesc. Ca preşedinte al ICR, acest festival îmi oferă un triplu prilej de bucurie. Este o bucurie pentru ţara mea, deoarece anume în România se desfăşoară, în pionierat pentru Europa centrală şi de est, un festival al cărui brand —Jewish Film Festival— numără peste o sută cincizeci de manifestări în toată lumea. Este, apoi, o bucurie pentru bucureşteni, deoarece anume ei, dintre toţi românii, vor avea ocazia să ia contact cu oferta cinematografică la zi a uneia dintre cele mai mari tradiţii culturale a umanităţii. În fine, este o bucurie specială pentru cultura română, deoarece legăturile culturale dintre evrei şi români au fost întotdeauna fertile şi pline de originalitate. Aş dori ca Premiul Festivalului, pe care Institutul îl oferă, să reprezinte, în chip simbolic, recunoştinţa noastră faţă de profunzimea pe care tradiţiile culturale evreieşti au ştiut să o aducă, de-a lungul timpului, culturii române.

Detalii la http://www.bjff.ro/Despre-noi/
Related Posts with Thumbnails