„Trebuie să alegi să fii ori mândru, ori sărac în duh. Cea
dintâi
alegere va însemna o distrugere zgomotoasă, a
doua,o
zidire tăcută”. (Sfântul Nicolae
Velimirovici)
„Omul se poate înălţa până la Dumnezeu prin
dragoste şi
poate
coborî până în tenebrele iadului, prin ură”.
(Eugenia
Indreica Damian)
„Deschide-ţi, suflete, fereastra larg/şi lasă
soarele să te
pătrund/ E primăvară, mugurii se sparg/şi-n
ramuri ciunte
verdele inundă.” (Demostene Andronescu)
Harul ne redeşteaptă permanent conştiinţa
păcatului. „Întreaga educaţie a omului
depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care
trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţii”
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, p. 78).
Ieşirea din neputinţă, din hăţişul
zădărniciei, din bigotismul orgoliului, din asperitatea şi tristeţea singurătăţii,
din sărăcia fragilităţii, din egoismul exacerbat- această poartă deschisă
tuturor îngenuncherilor şi căderilor, salvarea omul se poate face punând
deopotrivă în gând, cuvânt şi faptă înainte de toate, dragostea.
„Întâi
dragostea. nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de putere, de
stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea
mângâiere, îndemn şi creaţie. nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci
dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit,
ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial” (Ernest Bernea, Preludii, p.
47).
În stihiile întunericului
omul autonom instaurează trufia şi ura cu toate „binefacerile” lor. În iluzia autonomiei sale, omul „pare că se face pe sine în timp, în fond
desfăcându-se din primordii” spune filosoful Petre Ţuţea ( Petre Ţuţea,
Intre Dumnezeu şi Neamul meu, p.371).
Ce vom alege deci? Calea
către Dumnezeu sau drumul înspre sine?
Alegerea între Dumnezeu şi
om ţine de vocea moralei creştine din noi. În funcţie de preferinţă suntem ceea
ce alegem. Cele două căi filosofice duc fie la Împărăţia lui Dumnezeu, fie la
împărăţia Sinelui.
Autonomul, omul lumesc
nu-şi va dori o altă lume decât a sa. În numele slujirii „umanităţii”, autonomul, omul
modern, omul împotrivă (împotriva
lui Dumnezeu) se sacrifică, se resemnează acceptând răul ca necesar şi moartea
ca finalitate.
Umanismul, afirma
Părintele Serafim Rose „este o
răzvrătire” împotriva Creatorului şi a Creaţiei Sale, de aceea „subumanismul este culmea şi scopul
umanismului” ( Părintele Serafim Rose, Nihilismul- O Filosofie Luciferică.
Trad şi postfaţă Tatiana Petrache, Ed. Egumeniţa, Galaţi 2004, p. 17).
Aura umanismului s-a aşezat
pe fruntea sectelor şi a gnosticismelor de tot felul. Secolul Luminilor aduce
cu sine veacul întunecat al neliniştii raţiunii şi a naturii. Lumea spiritului
este „umbrită” de raţiunea empirică.
Spiritul legilor pune bazele moderne ale ştiinţei politice, a liberalismului şi
a individualismului, care cântă prohodul absolutismului. „Critica raţiunii” facilitează
apariţia celor două curente: mişcarea
liberală şi mişcarea socialistă, ambele punând
umărul la ivirea marxismului, respectiv a ateismului. Revoluţia industrială
şi tehnică întronizează raţiunea sintetică, care subordonează totul raţiunii.
Revolta eului râvneşte la hegemonia globalizării. Raţiunea ştiinţifică
preconizează ideea progresului continuu. Istoria devine pur şi simplu o
manifestare a Raţiunii. Dacă până la Marx, ceilalţi filosofi au gândit doar cum
să interpreteze lumea, Marx încearcă schimbarea ei: „Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă a o schimba” ( Marx, Teze despre Feuerbach, în Despre
religie, Culegere de texte şi studiu introd. Petru Berar, Ed. Politică,
Bucureşti, 1974, p. 244).
Conjuraţia „spirituală ” a „umanismului” împotriva evului mediu a întronizat pentru multe
secole apostazia culturii occidentale.
Omul modern fascinat de „epoca magică” investighează
în evidenţe lumea fenomenelor ca necesitate. „Polivalenţa intereselor omului modern, consemna Părintele Rose, s-a născut din nevoia de a găsi ceva care
să-l înlocuiască pe Hristos, atitudine care nu poate conduce decât la o
finalitate lumească în magie, perversiune morală, ocultism, care pot fi
definite ca sfârşitul oricărei experimentări” ( Părintele Serafim Rose, op.
cit., p.15).
Pătrunzând în natura
modernismului, observăm că şi „umanismul”
îşi are trinitatea sa, căreia îi
slujeşte cu „credinţă”: „cultul civilizaţiei”, „Ştiinţa modernă” şi
„credinţa progresului”. Modernismul intransigent al secolului al XVIII-lea,
proaspăt eliberat de sub tutela Bisericii îşi instaurează în monarhia sinelui
din propriul său Turn Babel, „discipolii favoriţi”: iraţionalismul şi subumanismul.
Revoluţia epocii moderne îşi are
rădăcina înfiptă adânc în nihilismul de care Nietzsche a fost atât de fascinat:
„Nu există adevăr; nu există stare
absolută a lucrurilor- nici lucru în sine”, iar secolul XX va fi „triumful nihilismului” (Nietzsche
Friedrich The Will to Power, vol.1, in The Complete Works of Friedrich Nietzsche (New York: The Macmillan,
1909), vol. 14, p.6). Scopul fundamental al nihilismul este distrugerea
credinţei în Dumnezeu, în Adevărul revelat şi pregătirea omenirii pentru o „Nouă Ordine”, în care singurul dumnezeu va fi omul. Noua mentalitate se
regăseşte într-o diversitate a fenomenelor, aidoma celor care o împărtăşesc.
Părintele Serafim Rose restrânge nihilismul la patru tipuri sau patru etape
diferite.
Mai întâi este sanctuarul liberalismului unde găsim un nihilism pasiv unde
Dumnezeu este prezent foarte firav, sub formă de „Idee”. Sub auspiciul liberalismului atât omul cât şi guvernarea rămân
neputincioase, chiar dacă s-a ivit încercarea de compromis între guvernarea
Teocratică şi cea monarhică sub forma „monarhiilor
constituţionale”, care ulterior sunt substituite cu structurile „republicilor” şi „democraţiilor” Europei
Occidentale şi ale Americii. Guvernul îşi alege calea de a guverna fie prin
harul lui Dumnezeu, prin autoritate, fie prin voinţa poporului, prin Revoluţie,
prin totalitarism. Acest lucru îl dovedeşte cu prisosinţă istoria ultimelor
două veacuri.
Catehismul necredinţei liberale îşi
exprimă credinţa prin cele două confesiuni: protestantismul
şi umanismul. Prin concepţia liberal-protestantă se exercită „o profesiune de credinţă minimă care
maschează o credinţă reală în nimic” ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p.
58-59), iar umanismul este şi mai
convingător, nici măcar nu mai aprţine realităţii: „totul devine metaforă şi retorică” (ibid. p.61).
Dacă finalitatea
individului este moartea după cum consideră liberalul şi nihilistul- atunci
toate virtuţiile moral-creştine, inclusiv dragostea se reduc la NIMIC.
„Profeţia” lui Nietzsche privitoare la lumea „nouă” este destul de clară: „Din ceea ce altădată era considerat adevărat
nu mai poate fi crezut nici măcar un cuvânt. Tot ceea ce înainte era
desconsiderat ca lipsit de sfinţenie, interzis, vrednic de dispreţ şi fatal-
toate aceste flori înfloresc acum pe căile cele mai încântătoare ale
adevărului” (ibid. p.65).
Liberalul nu este nici
capabil şi nici dispus să gândească exhatologic, chiar dacă există un interes
dincolo de afaceri şi de confort, pentru
cultură. La el teoria despre adevăr- „este cât se poate de compatibil cu deşărtăciunea lumească” (ibid.
p. 65). Liberalismul ca prima treaptă a dialecticii nihiliste nu se mulţumeşte
doar cu propaganda nimicului său, ci contribuie cu sârg la apariţia
con-fratelui său Realismul.
„Realismul”ca
stadiu al dialecticii nihiliste vine cu măştile sale de „naturalism” şi „pozitivism”.
Individul „realist” nu acceptă şi nu respectă nimic pe bază de credinţă. El
este „cel care crede într-un singur
cuvânt, în „nimic afară de”, reducând totul la: materie, senzaţie, aspect
fizic” (ibid. p.69). Aici se exercită o ostilitate pe faţă, faţă de divin
şi o dovoţiune fanatică faţă de lumea materială, care creşte sub forma
dictaturilor socialiste ulterioare. „Iubirea
de adevăr” realistă conduce doar la divinizarea empiricului. Erudiţii sau
oamenii de ştiinţă realişti uzurpă cu „cercetările”
şi „descoperirile” lor chipurile,
autoritatea Adevărului revelat. Despre ei ne avertizează Sfântul Vasile cel
Mare: „Pedeapsa lor înfricoşătoare va fi
mai cu seamă pentru cultul celor lumeşti, de vreme ce, vîzând atât de limpede
în ştiinţele deşarte, şi-au închis ochii de bunăvoie cunoaşterii adevărului”
(Hexaimeron 1,4).
În locul în care creştinul
mărturisitor vede Paradisul Creaţiei lui Dumnezeu, cu ordinea, lumina.
adevărul, frumuseţea, credinţa, splendoarea înţelepciunii divine, armonia în
Duh, naţiunile surîzătoare, toate îmbrăcate în dragostea dumnezeiască, realistul
nu vede decât „mijloace de producţie”,
ori „sex” sau „rasă” .
Cu toate că problema „fericirii” fusese definitiv trasată,
apare reacţia vehementă a vitalismului,
ca al treilea stadiu nihilist. Însuşirile vitalismului capătă diferite forme: simbolismul, ocultismul sub diferite chipuri evolutive şi „mistice”, cu accent pe o pseudo-spiritualitate şi un pseudo-tradiţionalism.
Zbuciumul vitalist s-a intensificat în căutarea
furibundă de a găsi un „urmaş”
dumnezeului din inimile lor, care murise. Exacerbarea acestei nelinişti „metafizice” s-a concretizat în politică,
artă, media, violenţă, crime, „cultul
naturii”, al „trupului şi sexului”, al corupţiei şi
necredinţei, precum şi „vivificarea” criticii
contemporane în domeniile religiei, filosofiei, artei, literaturii, ştiinţei.
Dacă în liberalism şi în realism ispita nihilistă este de nuanţă filosofică,
exercitată în cerc restrâns, în vitalism, precum şi în marxism plaga nihilistă
se întinde aproape peste toţi oamenii. „Evoluţia
nihilismului a fost concomitentă răspândirii necredinţei în timpurile
moderne”...Regimurile fascist şi naţional-socialist au fost cele mai abile în
exploatarea acestei stări de nelinişte şi incertitudine a maselor şi în
utilizarea ei în vederea anumitor interese politice” (Părintele Serafim
Rose, op. cit.,p.84).
Revoltător este faptul că deşi primii
dictatori nihilişti au dispărut de pe scena politică, nihilismul s-a
intensificat anihilând tot ceea ce scăpase liberalismului şi raţionalismului.
Toate elementele de manifestare ale vitalismului s-au desfăşurat cu succes în mai toate
domeniile sub forma straniului,
absurdului, violenţei, ocultismul, spiritismul, „existenţialismul”,
„personalismul”,crimei „extazul”, „individualismul”,
„integralismul”, „autenticitatea”,
„senzualismul”, „misticismul”, obscurantismul,
şarlatania, ecletismul trivial, etc.
Formele de vitalism s-au făcut remarcate mai ales în sfera politică
având o largă răspândire în cultul activismului,
al violenţei, al sângelui, al pământului natal, al corupţiei, al necredinţei,
al cuceririi altor pământuri, un cult pseudo-păgân al naturii, cu zeificarea
pământului, a trupului, a sexului, etc. Vitalismul se asumă ca o formă
superioară realismului reducând totul la
experienţa şi senzaţia subiectivă.
Unii au văzut în nazism şi fascism o „nouă religie”, alţii o formă salutară
împotriva liberalismului şi a realismului, adică împotriva „ştiinţei”, „progresului” şi „democraţiei”.
Ultima „întrupare”
a vitalismului este nihilismul „pur”
al distrugerii al cărui obiectiv este
reducerea la inexistenţă a întregii creaţii şi civilizaţii, după cum afirmau
răspicat anarhistul Max Stirner, care a declarat război oricărui standard şi
oricărui principiu, proclamându-şi propriul ego împotriva lumii şi hohotind
triumfal deasupra „mormântului
umanităţii”, ori practicianul acestei teorii Serghei Neceaev, acest demon
al pământului, care a dus o viaţă plină de cruzime
şi amoralitate sub pretextul eficienţei acesteia pentru cauza Revoluţiei. Serghei
Neceaev l-a inspirat pe Dostoievski pentru personajul său, Piotr Verkovenski
din romanul Demonii. Mihail Bakunin
cel mai zelos discipol al lui Neceaev scrie ca pe o apologie a deprimării „Catehismul revoluţionar” în care
proclamă că: „misiunea noastră este distrugerea
teribilă, totală, nemiloasă şi universală...Să ne punem încrederea în spiritul
etern care distruge şi anihilează pentru simplu fapt că aceasta este sursa
eternă şi cu neputinţă de găsit a oricărei forme de viaţă. Patima distrugerii
este şi ea o patimă creatoare!” ( E.H. Carr, Michael Bakunin, p. 440).
Întrebat ce ar face dacă i s-ar realiza visul distrugerii Creaţiei divine a
răspuns dezinvolt şi fără nici o nonşalanţă: „Atunci ar trebui să încep să
dărâm din nou tot ceea ce construisem” (ibid). La demonica distrugere se
realiază şi realistul Bazarov: „ nu există nici o instituţie a societăţii
noastre care să nu poată fi distrusă” ( Ivan S. Turgheniev, Fathers and Sons, citat de Serafim Rose, op.
cit., p.95).
Cel mai convingător
rămâne totuşi „Părintele” nihilismului,
Friedrich Nietzsche, a cărui apologie a
distrugerii se rezumă la cele două axiome nihiliste: Nu există adevăr, totul este permis” şi „Cine vrea să fie creativ trebuie mai întâi să distrugă şi să doboare
toate valorile acceptate” ( Karl Jaspers, Nietzsche and Christianity, Gateway Edition -Henry Regnery Company, p.
83).
Apologia nihilismului a
fascinat anarhiştii claselor conducătoare de-a lungul ultimului sfert de veac
XIX, în Europa şi în mod expres în Rusia. Discipolul lui Bakunin, violentul şi
crudul Lenin este mult mai rapid şi mai practic, provocând primul experiment
anarhico-nihilist european de succes.
Iată ce remarcă Giovanni Papini aflat într-o
scurtă vizită la Călăul omenirii. Încercând să scoată în evidenţă „epoca nihilistă”pe care a realizat-o bolşevicul
Lenin în Rusia, acesta cu un zâmbet muribund, dar sarcastic exclamă: „Bolşevicii
n-au făcut alceva decât să adopte, dezvoltându-l, regimul instaurat de ţari şi
care e singurul potrivit cu poporul rus. Nu se poate guverna o sută de milioane
de brute fără băţ, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi
spânzurători, fără tribunale militare, muncă silnică şi torturi. Noi am
schimbat numai clasa care îşi baza guvernarea pe acest sistem...Bagă-ţi în cap
că bolşevismul este un război triplu: al
barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor corupţi, al Orientului
împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului...Individul e ceva care
trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vară de greci şi a închipuiţilor
de germani. Cine rezistă va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel
mai bun îngrăşământ oferit de natură” ( Giovanni Papini, Gog, „O vizită la
Lenin”. Trad. Ileana Zara, Ed. Univers Bucureşti, 1990, p. 104).
Violenţa
şi anarhia nihilismului „pur” s-au
înfăptuit în cadrul „raţiunii” Revoluţiei
bolşevice, desăvârşindu-se sângeros, în cele două războaie mondiale,, sub egida
artei dadaiste: „măturaţi totul”, „să nu
mai rămână nimic din nimic, nimic, nimic, nimic” (Părintele Serafim Rose,
op. cit., p. 97). Hitler, care nu era
mai prejos de Lenin, dar inferior lui Stalin, a avut şi el parte de realizarea
pură a unei „Revoluţii nihiliste”
axată pe aceleaşi coordonate ale distrugerii Weltmacht oder Niedergang, cucerirea lumii sau distrugere totală : „poate
vom fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târâ după noi o lume
întreagă- o lume în flăcări” ( Hermann Rauschning, The Voice of
Destruction, New York, G.P.Putnam’s Sons, 1940, p. 5).
Virtutea cardinală a
fenomenului nihilist este VIOLENŢA,
„steaua” călăuzitoare ANARHIA, iar „zeul” protector NIMICUL. Programul
distrugerii totale din Catehismul
adorării NIMICULUI a stat şi stă în centrul doctrinei apologetice a
NIHILISMULUI.
Nihilismul pur este un curent special şi
lateral al istoriei moderne, care şi-a asumat cea mai teribilă şi cea mai
autentică formă a distrugerii totale a creştinismului.
Acest război demonic declanşat pentru
distrugerea creştinismului, singura forţă capabilă să-i stea împotrivă are o
singură explicaţie: „O inteligenţă
subtilă se află în spatele fenomenului nihilist: este lucrarea satanei” (
Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 24).
Dincolo de analiza
istorică, psihologică şi filosofică a fenomenului demonic nihilist, mai există
şi o bază „teologică”, răsturnată şi
„spirituală” satanică. Nebunul care a
exprimat „revelaţia” nihilistă în
modul cel mai clar cu putinţă a fost Nietzsche: „nu există adevăr” şi „Dumnezeu
a murit” (Dumnezeu a murit în inima omului autonom modern). Cu alte cuvinte: „ne-am pierdut credinţa în Dumnezeu”, şi deci: „nu mai există adevăr”. Moartea lui Dumnezeu a fost astfel dorită. Anarhistul Proudhon substituie
caracterul ateist al Revoluţiei nihiliste cu cel de antiteism: „Revoluţia nu este atee, în sensul strict al
cuvânului...Nu neagă absolutul, ci îl elimină...” ((Proudhon, Justice, p.
270), sau dacă Dumnezeu există El
trebuie alungat: „Prima datorie a omului,
pe măsură ce devine inteligent şi liber, este să-L alunge permanent pe
Dumnezeu, din mintea şi din conştiinţa lui. Pentru că Dumnezeu, dacă există,
este în mod esenţial ostil naturii noastre...Ori ce pas pe care îl facem
înainte este o victorie prin care nimicim divinitatea...Umanitatea trebuie
determinată să vadă că Dumnezeu ,, dacă există un Dumnezeu, este duşmanul ei”
(System of Economical Contradictions: or, The Philosophy of Misery, Boston,
1888, vol. 1, p. 16).
Albert Camus alege în
locul necredinţei, răzvrătirea ca
principiu prim adaptată „spiritului veacului”. Ateismul bolşevic s-a erijat în „antiteism” afirmând că „viaţa modernă trebuie să continue fără
Dumnezeu” ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 104).
În flancul antiteiştilor
a intrat şi o ramură a aşa-zişilor „religioşi”,
care adoră un anume „dumnezeu”, ba
uneori spre a amăgi complet folosind chiar numele de Hristos şi de Dumnezeu.
Dacă Robespierre înclina spre o „Fiinţă
Supremă”, Hitler vedea o „forţă
supremă”, a unui „dumnezeu din
lăuntrul oamenilor”.
„Credinţa” în doctrina ateisto-antiteistă plină de dezgust,
suspiciune, orgoliu, nerăbdare, invidie, gelozie, răzvrătire, profanare sau
blasfemie, a avut un larg succes datorită faptului că: „argumentele sale sunt convingătoare nu în măsura în care sunt
adevărate, ci în măsura în care i-a pregătit pe oameni să le accepte” (
ibid.p. 106)
„Justificarea” tiraniei nihiliste în literatura umanismului,
socialismului şi anarhismului secolului al XIX-lea constă în non serviam: „Dumnezeu Tatăl, împreună cu
toate instituţiile şi slujitorii Săi, trebuie dat jos şi nimicit, iar omul
triumfător trebuie să se urce pe tronul Său pentru a-şi conduce singur
destinul” ( ibid. p. 107). În plan social şi politic nihilismul s-a
pronunţat mai ales pentru stabilirea unei concepţii
noi despre finalitatea şi instrumentele guvernării. În ordinea religioasă
nihilismul n-a dorit o „renaştere” sau
o „reformă” ci pur şi simplu o „remodelare completă a ideii de religie şi de
experienţă spirituală” (ibid.p.
110). Urmând exemplul lui Camus pentru care „rebelul” este „omul natural”,
totul se reduce la „absurd”, cu
excepţia „răzvrătirii”, gânditorii
Renaşterii şi ai Iluminismului şi-au dorit eliberarea de sub teologie şi
întemeierea întregii cunoaşteri pe „natură”. Dacă „voinţa
autonomă” este cea mai apropiată de nimic; pentru că oamenii cei mai orgolioşi
sunt şi cei mai nihilişti” ( Robert Payne in Zero,New York,The John Day
Company, 1950, p. 53), NIMICUL NIHILISMULUI devine NIMICNICIE.
NIMICUL din care a fost creat omul, s-a
întors mai târziu împotriva lui Dumnezeu, provocându-şi „căderea în ne-fiinţă”. În toată răzvrătirea lor nihilistă,
„nimicurile” de fapt „atestă”
existenţa lui Dumnezeu, iar prin nimicnicia căderii lor revelează Slava,
Autoritatea şi Puterea Creatorului.
Se poate spune că Dumnezeu şi Revoluţia
au în comun totuşi NIMICUL: Nimicul din care Dumnezeu FACE lumea şi Nimicul în
care nihilismul lumii se des-face.
Joseph de Maistre a înţeles efectele
nihilismului cercetând cu luoare aminte Revoluţia franceză şi consecinţele ei:
„ Totdeauna au existat religii pe pământ
şi totdeauna au existat hulitori: şi totdeauna hula a fost o crimă [...], dar
nu poate exista hulă autentică decât în inima religiei autentice;[...]niciodată
în vremurile trecute hula nu a putut produce nenorocirile pe care le-a produs
în zilele noastre; pentru că totdeauna hula se vădeşte vinovată în lumina care
o înconjoară. [...]Dar, deşi au existat
întotdeauna hulitori, niciodată, până în secolul al XVIII-lea- şi în inima
creştinismului, o revoltă împotriva lui Dumnezeu” (Maistre, Joseph de:
Essai sur le principe generateur des constitution politiques et des autres
institution humaines; Paris/ Lyon: J.B. Pelagaud et Cie; 1859, p. 83).
Toţi răzvrătiţii
nihilişti se consideră „discipolii lui
Satan”. Bakunin îşi face din acest lucru un renume: „Satan, răzvrătitul etern, primul liber cugetător şi emancipator al
lumilor” ( God and the State, p. 2 citat de Părintele Serafim Rose,op.cit.,
p. 118).
Nietzsche confirmă „întruparea” în el a lui
Antihrist, ca şi lucifericul Proudhon: „Vino
la mine, Lucifer, Satana, oricine ai fi! Diavol pe care credinţa părinţilor mei
te-au opus lui Dumnezeu şi Bisericii. Îţi voi sluji ca purtător de cuvânt şi
nu-ţi voi cere nimic în schimb” (
68. Lubac, Justice. Idee generale de la revolution, p. 173, citat de
Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 119).
Cei Şapte Cavaleri ai Apocalipsei europene: Neceaev, Bakunin, Lenin,
Troţki, Stalin, Mussolini şi Hitler (cinci erau evrei-ruşi, un evreu-german şi
un italian, dar toţi apologeţi nihilişti) au avut acelaşi scop: dictatura proletariatului (a bolşevismului) şi dictatura naţionalistă (naţional-socialismului)
şi au urmărit acelaş ţel: distrugerea
Ordinii Vechi prin instaurarea
comunismului, nazismului şi fascismului.
„Bombele explica Goebbels departe
dea-i ucide pe toţi europenii, n-au făcut decât să dărâme zidurile închisorii
care îi ţineau captivi... În încercarea de a distruge viitorul Europei,inamicul
n-a făcut decât să nimicească trecutul; şi odată cu acesta, s-a pierdut tot ce
era vechi şi uzat” ( H.R.Trevor-Roper, The Last Days of Hitler, New York,
The Macmillan Company, 1947, p. 50). După căderea dictaturii naţionaliste a urmat urcarea dictaturii proletariatului.
Despre bolşevismul care a realizat statul ateu şi a declanşat o amplă campanie sistematică împotriva
creştinismului, se poate spune că nihilismul său a eşuat, întrucât Ortodoxia se
păstrează chiar şi într-o singură persoană mărturisitoare.
Crearea unui „nou pământ” la care visa Lenin a transformat „întreaga societate într-un singur birou şi o singură fabrică, în care
să se presteze aceeaşi muncă şi să se primească aceeaşi remuneraţie” (State
and Revolution, International Publishers, New York, 1935, p. 84).
Violenţa „creativă” a nihiliştilor a
„realizat” pe lângă „distrugerea” Vechii
Ordini, „crearea” lumii noi şi modelarea „omului nou”. Cele trei „nimicuri”
nihiliste sunt în strânsă legătură cu filosofia deterministă a lui Marx, care
afirmă că „în activitatea revoluţionară,
schimbarea de sine coincide cu schimbarea circumstanţelor” ( Marx and
Engels, The German Ideology, Part I International Publishers, New York, 1947,
p. 204 ). Desigur schimbarea circumstanţelor şi, mai exact, procesul de schimbare a acestora prin
violenţa revoluţionară, îi transformă pe
revoluţionarii înşişi. Toţi gânditorii, re-creatorii şi oamenii politici
nihilişti au subscris la „mistica”
violenţei cu ura, cu mânia, cu resentimentul şi îndârjirea de a domina
societatea sau lumea. Numai între 1914 şi 1945, respectiv în trei decenii s-au
declanşat două războaie mondiale şi o mare Revoluţie nihilistă, care au mutilat
omenirea, provocând dese mutaţii şi transformări în diversele domenii, aşa cum
menţionează şi Erich Kahler: „Tendinţa
dominantă de subminare şi mutilare a individului[...]prezentă în mod evident în
cele mai diverse domenii ale vieţii moderne: economic, tehnologic, politic,
ştiinţific, educaţional, psihic şi artistic- se dovedeşte atât de copleşitoare,
încât suntem tentaţi să vedem în ea o transformare autentică, o transformare a
naturii umane” ( Erich Kahler, The Tower and the Abyss, New York, George
Braziller, Inc., 1957, p. 225).
Lumea rămasă după
genocidurile nihiliste nu mai are aproape nici o rămăşiţă de speranţă. Toate
metamorfozele se manifestă în aceste creaturi aproape şterse. Sunt mai de grabă
chipuri „reglate”după tiparul lumii în
care trăiesc, o lume care nu este ostilă, ci întru totul alienată, nu inumană,
ci „a-umană”[termenul aparţine lui Erich Kahler, op. cit. p. 15], ( Părintele Serafim Rose, op.
cit., p. 134).
Desigur, toate imaginile
de până acum au reflectat partea întunecată a „omului nou”, ce se zbate într-o lume a disperării, a dezamăgirii, a
„a-umanităţii”. Privind mai atent, cu
îngăduinţă chiar, observăm şi dezvoltarea unui curent optimist şi idealist,
paralel cu tenebrele „omului nou”,
clonat după tiparul nihilist. Varianta optimistă are şi ea tiparele ei, care la
întrecere, produce „oameni noi”: tinerii
idealişti, „pregătiţi”, nerăbdători şi practici să înfrunte toate dificultăţile
vechi şi noi, să răspândească idealul american, sovietic, european sau alt
ideal aflat la îndemână...; ştiinţificii entuziaşti care netezesc mai clar
„limitele” cunoaşterii prin cercetări şi experimentări, care mai de care mai
„captivante”, către care sunt astăzi îndrumaţi; pacifişti şi idealişti
non-violenţi, „cruciaţii”fraternităţii, „libertăţii”, „păcii” şi unităţii
tuturor; tineri scriitori „furioşi”întru adevăr, dreptate şi egalitate,
promovând în această jalnică lume un mesaj nou al creativităţii şi bucuriei;
artiştii însetaţi de ispitele ademenitoare şi provocatoare ale lumii
mefistofelice; şi mulţimile de tineri „modeşti”, dar care sunt entuziaşti că
trăiesc în această epocă „captivantă”, bine intenţionaţi,sinceri, privind cu speranţă şi optimism spre o lume a viitorului care
i-ar ferici.
Toate aceste necesităţi lumeşti oferite cu
largheţe de „omul nou” în varianta „pozitivă”, individului naiv, din punct
de vedere spiritual sunt periculoase. Chipul
„omului nou”din ipostaza „pozitivă”
este identic cu primul fiindcă aparţine aceleiaşi fotografii al cărei negativ este subumanitatea. O dată învins în prima ipostază, denaturat şi
trunchiat de lumea sa inumană şi a-umană; forţează acum un zâmbet pe o disperare scrâşnită şi pe un
pesimism posomorât, ca pe ultimele răcniri împotriva apologiei nihiliste. În cadrul „pozitiv”, „omul nou”forţează
intenţia de a schimba lumea, revizuindu-şi într-un fel atitudinea în sensul resemnării şi acceptării autonomiei
lumii moderne, aşa cum este cu imperfecţiunile ei, dat fiind faptul că este
singura sa lume. În „sânul ei” dispare
conflictul deoarece omul conform standerelor „ planificării” şi „programării”va
fi „reorientat”, „remodelat” şi
„adaptat”.
Aşadar, cele două ipostasuri se suprapun şi
converg spre aceeaşi finalitate: moartea.
Veriga de legătură între chipul negativ şi pozitiv al „omului nou”este
omul contemporan, omul tranziţiei, al
adaptării la deşărtăciunea „spiritului
epocii”. În ipostasul negativ ceea ce a definit epoca modernă a fost apostazia. Alungându-L şi negându-L pe
Dumnezeu, omul creat fiinţă şi persoană a căzut în ne-fiinţă.
În ipostasul pozitiv omul a devenit deopotrivă tatăl lumii sale create şi fiul al acestei
lumi. Noua eră, numită „post-creştină”
este în acelaşi timp o epocă de „dincolo
de nihilism”-această sintagmă exprimă deopotrivă un fapt şi o speranţă,
după cum remarcă Părintele Serafim Rose: „Faptul
pe care îl exprimă este că nihilismul, fiind negativ în esenţă, dar pozitiv în
aspiraţie şi trăgându-şi întreaga energie din pasiunea de a distruge adevărul
creştin, ajunge la capătul programului său prin producerea unei „noi epoci”
mecanizate şi prin dezumanizarea „omului nou” odată eliminată definitiv
influenţa creştinismului asupra omului şi a societăţii, nihilismul trebuie să
se destrame şi să facă loc unei alte mişcări mai „constructive”, capabilă să
activeze din motive autonome şi pozitive. Noua mişcare numită anarhism, preia
Revoluţia din punctul unde o lăsase nihilismul şi încearcă să o ducă la concluzia logică a acestuia” ( ibid. p.
140).
Nenorocirea constă însă în
faptul că întreaga credinţă şi speranţă a aspiraţiilor şi împlinirilor lor şi
le-au pus tot în această lume trecătoare. Astfel, atât speranţa cât şi
credinţa, optimismul şi idealismul, lupta, „cercetările”
şi „realizările” devin deşarte.
Apologeţii au filtrat sterilitatea malefică a nihilismului, acordându-i o
ultimă şansă, ca o finalitate apocaliptică, care provoacă apariţia unei noi lumi superioare. Negarea şi violenţa
preconizate de Revoluţie sunt de fapt o etapă preliminară a nihilismului, din
planul vast apocaliptic. „Dincolo de
nihilism”este etapa finală a Revoluţiei nihiliste, etapă extremă în care se
îmbină pesimismul şi nihilismul, promovând condiţii noi de existenţă printr-o
dezvoltare de tranziţie, esenţială şi incisivă, o prefacere totală a valorilor.
Conceperea unei „Ordini Noi”este corolarul anihilării nihiliste a Ordinii celei
Vechi. Într-o scrisoare din 1884, Nietzsche spunea: „Este posibil ca eu să fiu primul care face lumină asupra unei idei care
va diviza în două istoria umanităţii...Toţi cei care se vor naşte după noi
aparţin unei istorii superioare oricărei istorii anterioare”. (Henri Lubac,
The Drama of Atheist Humanism, p. 24).
Ideea, „noului”care nu este nouă şi nu-i
aparţine doar lui Nietzsche, a fost pusă în gura lui Kirilov, personajul din
Demonii lui Dostoievski cu 12 ani mai devrme: „...Atunci totul va fi nou...Atunci istoria se va împărţi în două: de la
gorilă până la distrugerea dumnezeirii şi de la distrugerea dumnezeirii până
la[...] transformarea fizică a Pământului şi a omului”. (Dostoievski, F.M.,
Demonii, 3 vol., trad. N. Gane, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p.147).
Acest vis apocaliptic a
fost împărtăşit şi de ocultistul Yeats: „Iubite
păsări de pradă, pregătiţi-vă de război...Iubiţi războiul pentru oroarea lui,
această credinţă poate fi schimbată, civilizaţia reînnoită... Credinţa vine în
urma unui şoc...Credinţa este mereu înnoită în chinurile morţii”. (Yeats,
W.B., A Vision. A Reissue with the author’s final revisions. New York: Colliers
Books; 1937, p.52).
Toate miturile „noii ordini”prevestesc oligarhia anarhistă a statului nihilist,
care trebuie să „spulbere” totul. Toate
mijloacele urii şi ale violenţei nu numai că nu sunt excluse, ci sunt
perfecţionate şi intensificate. De la exaltarea câtorva minţi halucinante,
iraţionale, care au coordonat Revoluţia în scopul ei nihilist s-a ajuns la
apologia distrugerii, ca scop al lumii înseşi.
Atingerea scopului propus al nihilismului, acela de a instaura Împărăţia lui Antihrist va conduce
implicit la sfârşitul său istoric, care este apologia apocaliptică a iadului. „Revelaţia nihilistă”este de fapt o ultimă
negare a nihilismului, chiar dacă în mare măsură a scos din minţile oamenilor
noţiunea şi frica de iad, considerându-le fantezii, absurdităţi sau
superstiţii. Părintele Zosima din Fraţii
Karamazov confirmă „revelaţia
nihilistă”: „O, de bună seamă că în
temniţele iadului sunt încuiaţi aşijderea şi cei ce s-au lăsat ispitiţi de păcatul slavei deăşarte şi al răzvrătirii,
deşi au cunoscut, au avut chiar parte să vadă adevărul cel nebiruit; sunt acele
fiinţe de cutremur şi spaimă ce s-au legat cu tot sufletul de Satana,
însuşindu-şi trufia lui. Cu bună ştiinţă au ales aceştia temniţele iadului; şi
chinul lor nu va avea în vecii vecilor sfârşit, căci se chiamă că sunt cu a lor
voinţă pătimitori. Blestemându-L pe Dumnezeu şi viaţa ce le-a fost dată, ei
s-au blestemat singuri. [...] Ei nu-L pot primi decât cu ură (pe Dumnezeu) şi
ar dori ca Dumnezeul cel viu să piară, nimicindu-Se şi pe Sine şi toată zidirea
izvodită de El. Aceştia vor arde în veci în vâltoarea mâniei lor, râvnind cu
nesaţ moartea şi nefiinţa. Dar pururi moartea se va depărta de ei...”(
Dostoievski, F.M., Fraţii Karamazov, 2 vol., trad. Ovidiu Constantinescu,
Isabela Dumbravă, Ed. Victoria, Bucureşti, 1993, p. 554).
Acest ultim stadiu al nihilismului „dictatura proletariatului”,a parcurs
grăbită tranziţia de la Revoluţia
distrugerii la monarhia sinelui a
Noii Ordini Mondiale, în care să fie întronizat „omul nou”.
Noul „tip uman” preconizat şi de Rosenberg, Hitler , Mussolini, ş.a. nu
se detaşează prea mult de „schimbarea în
masă a naturii umane”, propusă de Marx: „Transformarea oamenilor la
scară de masă este necesară atât pentru crearea acestei conştiinţe comuniste la
scară de masă, cât şi pentru succesul cauzei înseşi, o transformare care nu
poate avea loc decât într-o mişcare practică, o revoluţie: această revoluţie
este necesară nu numai pentru că clasa conducătoare nu poate fi altfel
detronată, ci şi pentru că acea clasă care o va detrona nu va reuşi decât
printr-o revoluţie să se elibereze de toată murdăria secolelor anterioare şi să
devină în stare de o nouă întemeiere a societăţii” (Marx and Engels, the
German Ideology, Part I, Internaţional Publishers, New York, 1947, p. 69).
Fiind o dez-ordine spirituală, nihilismul nu poate fi învins decât printr-o
ordine spirituală absolută. Nihilismul ca pregustare a iadului, şi-a
transformat lumea sa în haos, pregătind-o într-un fel pentru continuarea
pătimirii veşnice.
La acest stadiu s-au
încumetat să viseze gânditori şi oameni politici deopotrivă : Marx, Engels,
Nietzsche, Bachelard, Wittgenstein, Freud, Sartre, Lenin, Troski, Stalin,
Hitler, Mussolini, ş.a.
Nihilismul a celebrat naşterea „omului nou” ivit din adâncurile
schimonosite ale tenebroasei subumanităţi, care se revendică
o Nouă Ordine,
mai corect spus a dez-ordinii generale. Spiritul
Noii Ordini Mondiale îşi are geneza în mişcarea New Age, care administrează
toate organismele mondialiste, sub apoteoza curcubeului şi sub flamura
iraţionalului promovând: astrologia,
magia, hipnoza, ocultismul, meditaţia transcedentală, spiritismul, esoterismul,
etc.
Discipolii sunt formaţi în centre de iniţiere,
gen şcoala Arcane, aflată sub
patronajul Companiei Editoriale Lucifer,
unde prin practicarea meditaţiilor oculte şi esoteriste „tălmăcesc ” directivele vieţii din înţelepciunea antică prin spiritul
masoneriei, considerată de zeloşii ei adepţi prima religie mondială. Iată
cum defineşte masoneria iniţiatul Foster Bailey în lucrarea sa Spiritul Masoneriei: „Masoneria este descendentă sau este bazată
pe o teologie revelată în mod divin, precedând cu mult prima dată a Creaţiei
care apare în Biblie. Masoneria cu ritualurile ei alegorice ca şi cu
simbolurile şi numerele ei, este tot ce ne-a rămas de la prima religie
mondială, care înflorea într-o antichitate atât de depărtată încât este
imposibil să i se stabilească data. A fost prima religie mondială unificată.
Apoi a venit era separării în numeroase religii, a sectarismului. Azi trudim
din nou pentru a construi o religie mondială universală” ( Marc Dem,
Antihristul, Trad. N. Constantinescu, Ed. Bogdana, Bucureşti, 2005, p. 155).
În rădăcina nihilismului se află filosofia
luciferică a nebunilor: Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! (Psalmul
52, 1).
Noua Ordine a Nihilismului este anarhia, având ca finalitate „veacul apocaliptic”al domniei lui Antihrist.
„Antihristul va fi minciună în starea sa
de esenţă, pentru că se defineşte ca fiind contrariul lui Dumnezeu, care este
Adevărul. El va minţi pretinzându-se stăpânul suveran al universului.Va falsifica
informaţia şi va da lucrurilor o interpretare falsă. „(Marc Dem, Antihristul,
Trad. N. Constantinescu, Ed. Bogdana, Bucuresti, 2005, pg.86)
Profesiunea de credinţă a
lui Lenin era „Minciuna este sfântă, iar
înşelătoria va fi principala noastră
armă”. Asta e mult mai mult decât o
problemă tactică” ( ibid., p. 86).
Fenomenul care va pregăti
venirea Antihristului va fi vremea lepădării, apostazia. O succintă descriere a acelei vremi ne-o face Sfântul
Antonie cel Mare: „Va veni vremea ca
oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor
scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”
( Patericul egiptean, Ed. EOR,
Alba-Iulia, 1990, p. 12). Avertismentul profetic al apostaziei şi despre
Antihrist vine din vremea Apostolului Pavel: „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va
sosi pînă ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă
omul nelegiuirii, fiul pierzării. Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot
ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el
în Biserica lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (2 Tesaloniceni
2, 3-4). Şi pentru că mulţi sunt cei ce se întreabă de momentul sosirii Distrugătorului,
le răspunde Arhiepiscopul Teofan al Poltavei (1873 - + 1940): „Mă întrebaţi despre viitorul apropiat şi
zilele din urmă. Nu voi vorbi de la mine, ci vă voi spune din descoperirile
Stareţilor. Ei mi-au împărtăşit următoarele: Venirea lui Antihrist se apropie,
este foarte aproape. Timpul care ne mai desparte de acea clipă se numără cu
anii, fiind de cel mult câteva decenii” ( Arhiep. Teofan de Poltava,
Epistole. Ed. Egumeniţa 2007, p. 38). Spre sfârşitul veacului al XIX-lea
Părintele duhovnicesc al Fericitului Teofan de Poltava, Teofan Zăvorâtul da
această mărturie: „Când autoritatea
monarhică va cădea şi poporul îşi va instala pretutindeni autoguvernarea
(republici, democraţii), acolo Antihristul îşi va găsi mediul prielnic pentru
activitatea sa. Pentru Satana nu va constitui o dificultate să pregătească voci
în favoarea renunţării la Hristos, după cum a arătat experienţa Revoluţiei
franceze. Aşadar, când astfel de regimuri, gata să se conformeze aspiraţiilor
antihristice, vor fi instalate peste tot, atunci se va ivi Antihristul”
(Arhiep. Averchie de Jordanville, Marea Apostazie, Mănăstirea Slătioara, 1996,
p. 50). Văzând în duh „taina fărădelegii
care se şi lucrează” (2 Tesaloniceni 2,7), Părintele Arsenie Boca ne
grăieşte: „Antihrist- care nu se
mulţumeşte numai cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora- nu va avea
astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din
inima şi mintea celui din urmă
credincios rămas pe pământ; şi nu râvneşte, nebunul la o mândrie mai mare,
decât aceea de a termina o dată cu Dumnezeu, iar în locul Lui să-şi împlânte în
sufletul omului, ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară. Chinurile cele
de pe urmă, cele de la Antihrist, în care va lucra toată puterea Satanei, vor
întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început
până în zilele acelea” (Părintele Arsenie Boca- mare îndrumător de
suflete..., op. cit., p. 182).
Prin lumina credinţei
creştinul sădeşte în conştiinţa sa o sănătate a sufletului, care devine cu
timpul înţelepciune. În fiecare vârstă Dumnezeu a pus frumuseţea şi împlinirea
ei. Potrivnicul este cel care uzurpă
frumuseţea şi armonia vârstelor şi a generaţiilor.
Amăgitorul lumii acesteia a căzut prin
trufia sa, din lumina serafică a Creaţiei lui Dumnezeu, din armonia cerească,
din dumnezeiasca iubire, din înţelepciunea Adevărului, din starea de
co-creator, în lumea întunericului, a haosului, a răzvrătirii, a urii, a
violenţei, a uciderii, a minciunii, a distrugerii.
Cauza majoră, cronică şi
acută a problemelor omenirii de azi o constituie opţiunea „liber-cugetătorilor”pentru filosofia luciferică: împreună lucrarea antihristică a duhurilor
rele, cu oamenii fără Dumnezeu.
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Din ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei.
Brusturi-Neamţ, 29 Aprilie
2012.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu