Pomenirea sfinţilor ierarhi transilvăneni, apărători ai dreptei credinţe.

Pomenirea sfântului ierarh Iorest, mitropolitul Ardealului.

Acest sfânt ierarh, mărturisitor al dreptei credinţe pe pământul românesc, a fost mitropolit al Ardealului între anii 1640 şi 1643. S-a născut în Ţara Ardealului, din părinţi dreptcredincioşi. Din copilărie a intrat în Mănăstirea Putna din Moldova. Aci a deprins meşteşugul scrierii frumoase şi al zugrăvirii de icoane.

Primind apoi îngerescul chip, s-a învrednicit de harul preoţiei. Pentru învăţătura lui iscusită şi pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu a rânduit să fie ales în scaunul de mitropolit al Ardealului. Luptând cu bărbăţie împotriva calvinilor abătuţi de la dreapta credinţă, care căutau să surpe Ortodoxia din sufletele românilor, a tipărit cărţi bisericeşti de învăţătură şi a cercetat sat cu sat povăţuind şi îndrumând pe fiii săi duhovniceşti. În această luptă nu l-au înfricoşat nici ameninţările, nici opreliştile craiului Ardealului şi ale căpeteniilor calvineşti. Pentru aceasta, curând au născocit împotriva sfântului ierarh pâri mincinoase, au adunat sobor şi l-au scos din scaun, aruncându-l în temniţă. Nouă luni a stat sfântul în temniţă, legat cu lanţuri grele la mâini şi la picioare. Din când în când, era scos din temniţă la privelişte, înaintea bisericii sale din Bălgrad; şi era batjocorit, despuiat de haine şi bătut cu nuiele pe trupul gol. Dumnezeu însă n-a voit ca acest cuvios al Lui să fie dat pierzării. A fost slobozit din temniţă, în schimbul unui preţ de o mie de taleri. Cum nu avea de unde să-i plătească, a pus 24 de chezaşi, iar el a plecat în Moldova şi apoi în Rusia, unde a adunat aceşti bani pentru despovărarea chezaşilor. Peste 10 ani, în 1656, Dumnezeu l-a rânduit să păstorească episcopia Huşilor şi după puţină vreme s-a săvârşit în pace.

Tot în această zi săvârşim şi pomenirea fericitului ierarh Sava din neamul Brancovici, mitropolitul Ardealului.

Fericitul părintele nostru Sava s-a născut în întâiul pătrar al veacului al XVII-lea, în Inăul Ardealului, din părinţi de neam bun şi creştini evlavioşi, Ioan şi Maria.

Din botez a primit numele Simeon. Mai multe din rudele sale, după tată, au fost episcopi sau protopopi ai cetăţii Inăului. Mai bine cunoscut este episcopul Longhin, fratele lui Ioan Brancovici. Tânărul Simeon a început învăţătura de carte în casa părintească, iar adâncirea în Sfintele Scripturi şi pravila vieţii mănăstireşti le-a deprins în Mănăstirea Comana din Ţara Românească, de la unchiul său, arhiereul Longhin, care se aşezase în această mănăstire. Murind tatăl său de năpraznica molimă a ciumei, Simeon a fost chemat acasă şi rugat să se căsătorească. El a împlinit dorinţa mamei sale şi după puţin timp a fost ales protopop al Inăului, primind darul preoţiei. Rămas însă văduv după scurtă vreme, frumoasele sale însuşiri sufleteşti, dovedite în vrednicia de protopop, precum şi viaţa sa pilduitoare l-au înălţat pe scaunul Mitropoliei Ardealului, văduvit prin adormirea întru Domnul a mitropolitului Simeon Ştefan, în anul 1656. Măritul Sava a păstorit Biserica Ortodoxă din Ardeal cu neînfricată bărbăţie şi cu mare vrednicie timp de 24 de ani, în împrejurări grele.

În tot timpul păstoriei sale, sfântul s-a străduit necontenit să ridice Biserica şi să o ţină în albia dreptei credinţe a Răsăritului, ferind-o de toate uneltirile eresului calvinesc. Râvna cea mare a sfântului Sava pentru Ortodoxie i-a adus duşmănia şi prigoana căpeteniilor calvineşti şi a craiului de atunci al Ardealului. Aceştia voiau să strecoare cu vicleşug, în cărţile bisericeşti ale românilor, învăţături rătăcite şi pierzătoare de suflet.

Sava Brancovici e primul mitropolit despre care se ştie că a cerut expres în Transilvania ca să se introducă limba română în cult.

Iubirea fierbinte şi grija pentru Biserică, precum şi durerea pentru suferinţele credincioşilor l-au călăuzit pe osârduitorul vlădică să călătorească în anul 1668 până la Moscova pravoslavnică. La curtea ţarului, sfântul Sava a stăruit pentru mântuirea creştinilor asupriţi de turci. De la Moscova, sfântul s-a întors cu multă cinstire. Câţiva ani mai târziu s-a pornit asupra sa cumplită prigoană din partea căpeteniilor calvine şi a craiului. El a fost trimis în judecată, osândit împotriva canoanelor, pentru nişte vini născocite. Cu silnicie şi mărturii mincinoase soborul nelegiuit l-a osândit pe nedrept, scoţându-l din scaunul vlădicesc. A fost aruncat apoi în temniţa craiului şi a suferit batjocuri, biciuiri şi loviri de toiege.

Neclintit a rămas sfântul în credinţa sa, ca o stâncă bătută de valurile mării. A suferit şi a pătimit pentru Ortodoxie. După cumplite chinuri, sfântul a fost slobozit din temniţă, dar aşa de slăbit, că s-a mutat curând către Domnul, în luna aprilie 1683.

Sfântul s-a săvârşit, având cugetul împăcat că el s-a luptat lupta cea bună, a păzit credinţa şi a apărat turma. Pentru jertfa lui curată, Domnul l-a învrednicit de cununa neveştejită a sfinţeniei.

Un alt român transilvănean pomenit în calendarul ortodox alături de Mitropoliţii Transilvaniei Iorest şi Sava este episcopul Iosif al Maramureşului. 'Aşadar, vlădica Iosif a fost un vrednic apărător al credinţei ortodoxe în Maramureş. El a rămas în amintirea credincioşilor ca un mărturisitor al credinţei ortodoxe şi ca un apărător al drepturilor românilor maramureşeni în faţa autorităţilor străine opresoare. Acestea au fost motivele pentru care Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât, la 20 iunie 1992, ca episcopul Iosif să fie trecut în rândul sfinţilor ca 'mărturisitor' al credinţei ortodoxe', conform pr. prof. dr. Mircea Păcurariu.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Vezi şi: http://www.sfintii-ardeleni.ro/

Interviu ATITUDINI cu Părintele Arsenie Papacioc: Neamul românesc va avea o mare misiune, pentru că nu a uitat bătaia clopotelor.

Par­inte, cu ce cuget sa ducem o viata crestina in aceste vre­muri grele?

A fost intre­bat Iisus Hris­tos: Ce este ade­varul? Man­tu­itorul a spus: Eu sunt viata, Eu sunt calea, ade­varul si viata. Daca nu e cale, nu e merg­ere. Daca nu-i ade­var, nu-i cunoast­ere. Daca nu-i viata, nu e vie­tuire. Eu sunt Cel Ce sunt. Asta scrie pe aure­ola. Cat am fost inchis la Aiud, 14 ani nu ne-am vazut unii cu altii, ne tineau izo­lati. Mare dar este sa il vezi pe celalalt. Sf. Macarie cel Mare a vazut o cap­atana de mort in padure. Si l-a intre­bat: „Ce ai fost”? Si a raspuns: „Popa ido­l­esc am fost”. „Aveti vreo usurare? Voi unde sun­teti”? „In iad, zice”. „Si aveti vreo usurare”? „Avem, cand te rogi tu pen­tru Egipt”. E vorba de Macarie Egipteanul. „Si ce usurare aveti”? „Ne vedem fetele unul cu altul”. … Si eu am simtit lucrul acesta – cand eram in inchisoare, cand ne scoteau la ancheta, ne dadeau niste ochelari de tabla, pe dea­supra cu sti­cla, ca sa para nor­mal. Mie la un moment dat mi-a dat ochelarii si lipsea tabla aia. Dar nu am spus, ca daca spuneam, ma omora pe loc. Am tacut dar, ducandu-ma el de brat, am vazut inain­tea mea la vreo zece metri ca ducea pe un det­inut, alt gar­dian. Ei, am avut o bucurie deosebita ca am vazut unul de-al meu. Si atunci mi-a venit in minte bucu­ria de la schele­tul pe care l-a vazut Macarie cel Mare. Nu va dati seama ce bucurie este!

Si omul isi pierde tim­pul acesta scump. Si moartea nu vrea sa-i faci o cafea. Nu-i de gluma. E o mare real­i­tate. Deci atunci toata lumea se grabeste. Da-i tarziu, dege­aba te grabesti, totul e sa pleci la timp. Daca ai stii ce te asteapta, nu-i nimic greu. Ori marea bucurie e ves­nica, caci spune asa intr-un loc: Daca chin­urile iadu­lui sunt la nivelul zilei mor­tii, e destul. Ca esti con­stient, stii ce-ai facut, nu mai merge. Spui la duhovnic un pacat si vii cu o mie de scuze. Pai sa vedeti, daca nu era o sit­u­atie care m-a obligat… Incerci sa te scuzi, dar moartea nu te asteapta. Ganditi-va ca iadul, viata, ziua mor­tii nu sunt pe o mie de ani, pe veci. Pe veci, dragii mei, veci, caci spune iar intr-un loc asa: Ca daca stii ca exista ves­ni­cie si nu iei nicio masura, mer­iti sa fii inchis in casa de neb­uni. Nu iei nicio masura, cand stii ce-ai facut? Asa de usor te poti salva.

Si cum putem sa mai tinem rugaciunea?

Eu sunt intre­bat toata ziua: Cum sa ne rugam, cum? Doamne, Doamne, Doamne, Doamne, daca zicem, e bun. Pen­tru ca Dum­nezeu nu-i suparat pe noi atat de mult, cat pen­tru fap­tul ca sun­tem nepasatori. E suparat pen­tru asta Dum­nezeu. Eu v-am facut si la Mine nu va gan­diti. Eu va iau, eu va fericesc, eu va judec, nu va gan­diti si la Mine deloc? Aceasta nepasare Il doare pe Dum­nezeu. Ca orice mama careia nu-i plange copilul deloc ca sa-i dea tata. Ei, nepasarea asta e foarte dureroasa. Unde-i iubirea aut­en­tica? Deci intre­barea este: De ce n-ai iubit? Raspun­sul e limpede: Pen­tru ca am urat, am dus­manit, si asta este ce ai bagat in traista ves­ni­ciei tale. Trais­tioara aia mica, nici aia nu e plina; din ea te hranesti o ves­ni­cie intreaga, cu un sim­plu: Doamne, Doamne, Doamne, Doamne. Nu tre­buie sa ne con­cen­tram pe rugaci­uni lungi sau rugaci­uni mist­ice. Aceea este a oame­nilor mari. Noi sun­tem viermi, dar poate nici asa. Rugaci­unea Doamne Iis­use e o rugaci­une foarte impor­tanta, de mare taina, dar sa fie tacuta. Pretinde lucrul asta, rugaci­unea inimii: taina. Daca se poate, nici tu sa nu stii ca zici. Asa de tainica este. Ai rugaci­uni Tatal nos­tru, ai psalmi. Si daca nu taci, ai vor­bit fata de tine insuti, ca eu suflu si rasu­flu. Dar nu te-ai intre­bat: De unde e put­erea aceasta? Rugaci­unea inimii e o rugaci­une foarte impor­tanta si foarte bogata, foarte inzes­trata, dar tainica. Daca ai vor­bit este egal cu a mana oile la un cioban. Dar ala stie de ce le mana, tu nici nu stii ce faci. Am auzit si eu si zic ca e ceva decat nimic; dar tu esti departe de nimic. Rugaci­unea inimii e viata ta: sufli si rasu­fli. Nu se vorbeste. Prez­inti acest lucru, intri intr-o intim­i­date cu divini­tatea: Doamne Iis­use, Dum­nezeule, miluieste-ma pe mine pacato­sul! Dar eu am redus-o pana la sa zic asa: Doamne, Doamne, Doamne… Nu merge sa pacalesti. Spun Doamne, Doamne, dar pe toate fibrele, nu pe unde trece san­gele vietii, san­gele nevazut; nu san­gele rosu, san­gele duhu­lui. Sa-mi spuneti unde gre­sesc si ma corectez. Cine poate sa se planga ca nu a stiut? N-ai stiut ca bat clopotele? Te intreb: De ce bat?… Cheama viii, plange mor­tii si opreste vifor­nita. La o con­fer­inta m-au intre­bat: Ce melodie imi place? M-am pus in sit­u­a­tia sa nu stiu ce sa raspund, ca nici de astea de-ale lumii nu stiam sa zic o melodie, alte lucruri nu stiam, si mi-a dat in minte – bataia clopotelor imi place, dom­nule. E o melodie cu sem­ni­fi­catie, nu-i o melodie pe pielea goala, asa, cum se obis­nuieste la dis­coteci. Am auzi si eu, scuzati-ma, ca asa-i pe acolo. Sa nu socotiti ca sun­teti fiinte nein­sem­nate si rugaci­u­nile nu va sunt auzite. Niciun pui de gaina nu chiuie dege­aba, closca ime­diat e acolo, atenta. Aveam la mama acasa o closca, si a iesit un pui negru. Si-l batea closca, si eu aveam necazpe closca ca nu crestea puiul ala. L-am prins, lam man­ga­iat, dar el, mititelul: tot la closca. Se ducea la mama lui. Asa imi zicea mam­ica mea: Numai mama sa nu fii. Te-a obligat, il suporti asa cum este, ca-i al tau. Dar el are legatura cu mama lui din pan­tece. El n-are con­sti­inta ratio­nala, el are con­sti­inta instinc­tu­ala. El o intu­ieste si o cunoaste pe mama cu intuitia din pan­tece. Am vazut un copil care urla de spe­ria tot cartierul. Toata lumea il lua in brate si nu tacea, cand a venit maica-sa, a tacut ime­diat. Il cunos­tea din pan­tece. Am avut un caine orb. Intr-o seara, am deschis poarta eu, am iesit la aerisire, asa, si un caine cat un magar de mare a sarit la mine, in strada. Fara sa stiu ca si cainele meu era ala­turi de el acolo si stia ca eu sunt pe acolo. A iesit nestiut de mine din cul­cusul lui si s-a repezit la cainele acela. De ce l-a apu­cat nu stiu, dar urla cainele ala si astia se rugau de mine sa-mi chem cainele inapoi. Zic: Nu-l chem, nu-l chem inapoi, lasa sa te inteleptesti si mata. Un caine orb care mergea pe con­sti­inta instinc­tu­ala, asa-i si copilul, el comu­nica cu mama din pan­tece. Comu­nica cu ea dar in pan­tece nu plange ca-i da ce tre­buie. Fer­easca Dum­nezeu sa-ti bati mama. Nu se mai pune in dis­cutie ca ma iubeste mama, ma traieste. Mama il supraveg­heaza cand doarme, nu cumva vreun purice sa-l trezeasca.

Refer­i­tor la edu­ca­tia tiner­ilor, cre­deti ca ar fi via­bila o alter­na­tiva de invata­mant acasa? Invatamant crestin orto­dox, ferit de min­ci­u­nile de acum din man­ualele scolare.

Dar cand s-au invatat nem­inci­uni? Daca ai un moment sa spui cand s-a invatat nem­inci­uni, de ce nu exe­cuti? Draga, nicio­data nu ai man­cat maine pen­tru azi. Azi ai man­cat pen­tru azi, maine man­anci pen­tru maine. Dar nu pot sa spun ca man­anc maine si pen­tru azi, aia nu prea merge. Astazi tre­buie sa auz­iti cuvan­tul Meu, zice Man­tu­itorul. Sa nu va invartoșați inim­ile voas­tre. Si cuvan­tul e divin, nu e ome­nesc, adica pen­tru cine vorbeste, dar nici nu zici pen­tru cine latra. In tot cazul, tot te ingri­jesti de viata aceasta dar nu dureaza decat astazi. Maine nu-i al nos­tru. Dum­nezeu dis­pune. Orice clipa o traim ca vrea Dum­nezeu. Si cand spune: Nu se misca fir de par fara voia Mea. Parul este foarte maleabil. Din­tre toate organele omu­lui, parul se misca cel mai usor la cea mai nein­sem­nata adiere de vant. Dar Dum­nezeu, ca sa-l asig­ure, i-a dat radacina paru­lui. Radacina asta este obiec­tul, subiec­tul vietii noas­tre. Va sa zica, tot ce gandim, Dum­nezeu ne guverneaza. Stie tot, abso­lut tot, tot. De ce, de ce aceasta nepasare? Pe mine al treilea invata­mant ma intere­seaza. De ce? De ce nu ai iubit? Atata nepasare! Ce astep­tati? Pre­pelite sa zboare pe sus? Au fost si aces­tea niste ade­varuri – pre­pelite fripte. Dar tu nu esti evreu, ca numai evreii se gan­desc ca au fost favorizati inain­tea a toate nea­murile, dar ajung la Rastig­nire si li se infunda acolo. Mi-ai man­cat pre­pelitele si m-ai pacalit.

Ce spuneti ca mai marii stat­u­lui vor sa legal­izeze pros­ti­tu­tia si drogurile?

Acesta-i actul de moarte al lor. Fer­easca Dum­nezeu! Dar este omul liber sa faca ce tre­buie. Nu i s-a dat lin­gura s-o duca la ure­che, ci s-o duca la gura. Tre­aba lor… Eu nu fac ancheta. Eu m-am calu­garit. Si va spun sin­cer, nu mai pot de bucurie. Am 96 de ani, am fost un baiat bogat in viata mea, aveam masina acum 8 0 de ani si le-am lasat cu multa placere; sunt acum fericit. N-am nicio oblig­atie decat con­sti­inta care ma indeamna sa am un act de prezenta.

Par­inte, spuneti-ne un cuvant pen­tru calugarie.

E cel mai min­unat lucru in cre­atie. In cre­atie, nu in lume; peste ingeri. Taierea voii asta inseamna, lupta cu Dum­nezeu si tre­buie sa-L biruim. E un para­dox. Cum sa-L birui pe Dum­nezeu? Facand ce spune El. L-ai biruit, daca faci ce spune Dum­nezeu. Sa fii fericit pen­tru ca e cel mai min­unat lucru in cre­atie. Sf. Grig­orie de Nyssa spunea despre om ca este „cople­si­tor de nein­te­les”. Dum­nezeu are taine necunos­cute nici de ingeri despre om. Ingerii nu cunosc toate ale omu­lui si diavolul pune cu ravna nemaipomenita toata mis­carea lui, sa ne iasa din cap ca sun­tem in ase­m­anare cu Dum­nezeu. Tre­aba drac­u­lui, dar noi asa sun­tem creati, sin­guri in cre­atie. Ca ingerii au daruri deosebite, e altceva, dar chip si ase­m­anare sun­tem numai noi. Man­tu­itorul a luat chipul si ase­m­anarea omu­lui, care inseamna Dum­nezeu vazut. Dar cul­mea, cul­mineaza prin mon­ahism. Asa ca mon­ahis­mul are o com­para­tie nemaipomenita, de nee­galat. Sf. Grig­orie de Nazianz, teo­logul, are vorba asta: De orice cuvant in plus vom da raspuns. Si cu atat mai mult de orice cuvant rusi­nos. Si zic eu: si cu atat mai mult de orice cuvant dus­manos, stri­ca­cios, tiranic. Omul e facut de Dum­nezeu cu chip si ase­m­anare, sin­gur in cre­atie. Si e destul. Man­tu­itorul s-a facut om ca era Dum­nezeu. N-a iesit prin asta din Dum­nezeire, s-a dus tot la nea­mul lui, care-i omul. Dar va spun, cul­mineaza prin mon­ahism. Mon­ahul se lea­pada de sine. Si zice: lasa si tata si mama si frati, si surori, si copii. Plac­er­ile vietii, le mai sic­tirim, pen­tru ca am apu­cat pe un drum. Unii zic: Vorbesti dege­aba, par­inte. Viata-i alta. Este, dar sa stii ca esti cazut. De unde ai cazut, pros­tule? Cre­deti frati­ile voas­tre ca Adam a fost creat de Dum­nezeu hand­i­ca­pat, cum a dovedit-o? L-a facut per­fect. Dovada ca el rezista, si cand zice: Dum­nezei sun­teti, nu zice decat catre fiii lui Adam. Nu va des­cu­ra­jati de viata, nu faceti gre­seli, care nu se mai pot repara. I-am spus si epis­cop­u­lui lucrul acesta: „Mai, nu face gre­seli sa nu te mai poti apara”. Asa ca sa mul­tumiti cu fata la pamant ca sun­teti calu­gari. E cel mai mare lucru in cre­atie. In cre­atie, nu in lume, peste ingeri. Pen­tru ce gresim totul se plat­este, ca s-a anga­jat dum­nezeirea. Adica, a gre­sit Dum­nezeu? Adame, ce-i cu tine acolo? Asa ca ce mai putem salva este prin mon­ahism. Uite, vin la mine fete, care dupa ce se marita zic: „Par­inte daca stiam ce ma asteapta, nu ma mai mari­tam”. „Pai nu tiam spus eu”? Dar nu con­tam atunci, acum con­tez. Dar eu va spun: sunt foarte bucuros ca sunt calu­gar. N-am gre­sit chiar daca am suparat pe mam­ica. Dar sunt lin­is­tit de stram­bat­atea asta care i-am facut-o. I-am spus: Mam­ica, tre­buie sa vina toti aici. Fara sa-mi dau seama ca dia­logul acesta l-a avut si Sf. Ioan Gura de Aur cu mama lui. Vrei sa ma lasi a doua oara vaduva? – i-a zis, si el s-a aparat. Daca sun­teti nepasatori – dege­aba. Adica – Ce n-am facut eu, zice Dum­nezeu, ca sa va salvez? Dar esti liber. Dracul n-a murit, adica nu s-a indracit pen­tru ca nu l-a facut liber Dum­nezeu, ci pen­tru ca l-a lasat liber. Si asta e lib­er­tatea, ea tre­buie aure­o­lata, nu in nepasare. Dar ce ne pasa noua ca sun­tem ala­turi de Maica Dom­nu­lui? Dum­nezeu la Craciun ne-a daruit pe Fiul Lui. Si omenirea I-a daruit pe Maica Dom­nu­lui. Un ucenic a intre­bat pe par­in­tele lui: „Ce e smere­nia”? Si par­in­tele ia spus asa: „A te vedea pe tine sub toata fap­tura, fiule”; toata fap­tura, si vier­mele e fap­tura. Cum sa te vezi sub vierme? Tu, cu nume asa de maret, cu limba care vorbeste, nu numai care musca? Da, dragii mei, dar a avut drep­tate batranul pen­tru ca vier­mele isi cauta viata, con­tinuu. Nu se uita la timp, el isi cauta viata lui si ce-i tre­buie lui.

Cum va rezista nea­mul romanesc?

Va avea nea­mul romanesc, dupa par­erea mea, o mare mis­i­une. De ce? Nu pen­tru ca am avut un Ste­fan cel Mare in Moldova, un Mihai Viteazul pe care-l sustin cu tot sufle­tul, in partea asta­lalta si Vlad Tepes. Nu pen­tru asta. Ci pen­tru ca nea­mul romanesc nu a uitat bataia clopotelor. Daca tu cauti viata ca un vierme, primeste plata, dar de vierme. E cople­si­tor, zice sfan­tul Grig­ore, caci invinge aspectele nevazute ale vietii, ale exis­ten­tei poz­i­tive ale vietii. Daca reusiti sa supor­tati lumea asa cum e, ati iesit din cat­e­go­ria vier­milor; intrati in cat­e­go­ria omu­lui. Si nu-i usor. De aceea am vrut sa va vad si eu, ca sa va trai­esc. Ca nu-i de-ajuns sa ma iubesti, tre­buie sa ma traiesti. Orice roman are o mis­care inte­rioara tre­ca­toare, dar o are cand aude bataia clopotelor. Pen­tru ca Roma­nia nu a dus nicio­data un razboi de avan­garda, adica de inaintare, ci de avan­post, de aparare. Avem voie sa ne aparam. Si Țara romaneasca nu a vrut nicio palma de pamant sa ia de la vecini. Ata­cata din toate par­tile: ba de unguri, ba de rusi, ba de turci si de greci. Toti vor sa traga de noi. Si a tre­cut un grup, can­tand nu in cuvinte romanesti, ci unguresti si un oare­care Otto, cu care faceam fot­bal impre­una. „Mai, Otto, tu esti ungur”? Da!, asa cu emfaza la mine. „Ati uitat ca sunt si eu roman”. Si m-am suit pe banca aia si am vor­bit o jumatate de zi si m-a facut pri­mar in ora­sul ala. In trei zile am scos toti ungurii de-acolo, asta am facut in primul rand. Cu nicio con­di­tie, nici nu am vrut sa stau de vorba. M-au dat in jude­cata. Revenise axa: Budapesta – Bucuresti – Zarnesti. Binein­te­les ca nu m-am jucat cu viata mea, dar aveam o raspun­dere de roman. M-au con­damnat binein­te­les, dar nu s-a apli­cat. Asta era la Brasov. Dar pe urma i-am pus si eu in mis­care. La pro­ces a venit o parte din oras, plus cetatile de-acolo. Si-am zis: Mi-am facut dato­ria. Si m-a luat Aiudul… Deci pregatiti-va sa rezis­tati unde nu va e voia, printre pietre. Dragii mei, tre­buie sa alergam dupa doua lucruri. De ce Man­tu­itorul a spus sa fiti intelepti ca ser­pii? De ce a ales ani­malul acesta atat de fioros, de inspaiman­ta­tor – sarpele? V-ati gan­dit vre­o­data? Sarpele nu moare, orice i-ai face, numai daca-l lovesti in cap. Asadar, fer­este capul! Fiecare a vazut un sarpe si si-a dat seama ca daca nu il loveste in cap tot nu moare si Man­tu­itorul e capul nos­tru si tre­buie pazit cum isi pazeste sarpele capul. Nu fugi la Hris­tos, ai pier­dut tot! Cine este Hris­tos? „Eu sunt Cel ce sunt” este. El e totul. Deci de aceea sa fim intelepti ca ser­pii. Dar acuma am pus mana pe vierme. Ce inseamna ca am pus mana pe vierme? Ma rog sa ma ia si pe mine in plim­barea lui. Sa caut si eu viata. Sunt calu­gar si va rog sa ma scuzati, nu va invit ca sun­teti neputin­ciosi, dar dac-ati indrazni, e cel mai mare lucru: calugaria.

extras din revista Ati­tu­dini, nr. 10

Părintele Arsenie Boca: Lupta dintre ateism şi creştinism.

„Iată deci că diavolul, prin amăgirile sale, a dezbinat pe oameni prin ura sa, să creadă în mai mulţi dumnezei mincinoşi, al căror tată le este el. Abia în primii ani din secolul al XIX-lea, noua concepţie despre lume e dată la iveală, afirmându-se cu toată tăria cum că: „lumea aşa cum o vedem sau o cunoaştem din cărţi, n-a fost nici creată şi nici nu există din vecii vecilor”. Ştiut este din toată lectura făcută că materialismul dialectiv e ateu; profesează negaţia spiritului, negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, învierii şi Împărăţiei lui Dumnezeu ... Bun. Dar cu asta încetează de a mai fi Dumnezeu? S-a terminat cu nemurirea? Nu mai este înviere şi judecată? Dar pe faptul că mulţi oameni, pot fi ei milioane la un loc care să susţină părerea de mai sus, prin aceasta încetează de fapt de-a mai fiinţa dogmele fundamentale ale creştinismului? Mai pe scurt, dacă a spus Ludovic Feuerbach, care a lucrat pentru laicizarea religiei, cum că: nu religia a făcut pe om ci omul a făcut religia, iar contemporanul său David - Frederic Strauss a supus Evangheliile unei critici în toată regula, îndreptând ale sale lovituri filozofice împotriva bătrânelor dogme creştine, urmează de aci că omorând pe toţi oamenii care cred cum trebuie în Dumnezeu cu asta ai scăpat de Dumnezeu? Dar abia se dezvăluie Adevărul ce trebuie scos la iveală. De aci încolo începe să se descopere partea lucrătoare şi biruinţa Adevărului prin jertfă. Acum când valurile înspăimântătoare ale negaţiei lui Dumnezeu caută să tulbure pacea din inima celor ce cred în El, în Biserica Lui cea adevărată şi-n Evanghelia Lui. Nu uşoare sunt aceste probe, şi numai acei care sunt întăriţi şi care au crezut pe Iisus Hristos în inima lor până în vârsta maturităţii, prin iubirea Lui de oameni, pot să reziste acestui război antihrist până la sfârşit. Iar toate sforţările lui sunt ca să ne facă să cădem din iubire, prin nerespectarea datoriei de-a răbda nedesăvârşirea semenului tău, şi de a te lăsa ca să fii condus întru toate de mâna nevăzută a Providenţei divine. Lupta ce o dau cei ce ascultă de vraja diavolului cum că nu este Dumnezeu şi toate celelalte care formează dogmele creştinismului, loveşte pe fiii lui Dumnezeu, cernându-i prin sitele suferinţelor de tot felul, prin care a trecut Domnul, împlinindu-se cuvintele Lui: „Dacă pe voi lumea vă urăşte, gândiţi-vă că M-a urât mai întâi pe Mine, şi dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni". În toate aceste suferinţe, puterile întunericului urmăresc două lucruri: în primul rând să ne facă să urâm pe acei ce ne trec prin cuptorul suferinţei şi, în al doilea rând, să ne facă să ne răzbunăm sub diferite forme, apăsându-ne cu legi sau oameni. În cuptorul ispitelor, deci, se clarifică omul că ce este şi unde-i este inima şi nădejdea lui.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva 2006