Interviu ATITUDINI cu Părintele Arsenie Papacioc: Neamul românesc va avea o mare misiune, pentru că nu a uitat bătaia clopotelor.

Par­inte, cu ce cuget sa ducem o viata crestina in aceste vre­muri grele?

A fost intre­bat Iisus Hris­tos: Ce este ade­varul? Man­tu­itorul a spus: Eu sunt viata, Eu sunt calea, ade­varul si viata. Daca nu e cale, nu e merg­ere. Daca nu-i ade­var, nu-i cunoast­ere. Daca nu-i viata, nu e vie­tuire. Eu sunt Cel Ce sunt. Asta scrie pe aure­ola. Cat am fost inchis la Aiud, 14 ani nu ne-am vazut unii cu altii, ne tineau izo­lati. Mare dar este sa il vezi pe celalalt. Sf. Macarie cel Mare a vazut o cap­atana de mort in padure. Si l-a intre­bat: „Ce ai fost”? Si a raspuns: „Popa ido­l­esc am fost”. „Aveti vreo usurare? Voi unde sun­teti”? „In iad, zice”. „Si aveti vreo usurare”? „Avem, cand te rogi tu pen­tru Egipt”. E vorba de Macarie Egipteanul. „Si ce usurare aveti”? „Ne vedem fetele unul cu altul”. … Si eu am simtit lucrul acesta – cand eram in inchisoare, cand ne scoteau la ancheta, ne dadeau niste ochelari de tabla, pe dea­supra cu sti­cla, ca sa para nor­mal. Mie la un moment dat mi-a dat ochelarii si lipsea tabla aia. Dar nu am spus, ca daca spuneam, ma omora pe loc. Am tacut dar, ducandu-ma el de brat, am vazut inain­tea mea la vreo zece metri ca ducea pe un det­inut, alt gar­dian. Ei, am avut o bucurie deosebita ca am vazut unul de-al meu. Si atunci mi-a venit in minte bucu­ria de la schele­tul pe care l-a vazut Macarie cel Mare. Nu va dati seama ce bucurie este!

Si omul isi pierde tim­pul acesta scump. Si moartea nu vrea sa-i faci o cafea. Nu-i de gluma. E o mare real­i­tate. Deci atunci toata lumea se grabeste. Da-i tarziu, dege­aba te grabesti, totul e sa pleci la timp. Daca ai stii ce te asteapta, nu-i nimic greu. Ori marea bucurie e ves­nica, caci spune asa intr-un loc: Daca chin­urile iadu­lui sunt la nivelul zilei mor­tii, e destul. Ca esti con­stient, stii ce-ai facut, nu mai merge. Spui la duhovnic un pacat si vii cu o mie de scuze. Pai sa vedeti, daca nu era o sit­u­atie care m-a obligat… Incerci sa te scuzi, dar moartea nu te asteapta. Ganditi-va ca iadul, viata, ziua mor­tii nu sunt pe o mie de ani, pe veci. Pe veci, dragii mei, veci, caci spune iar intr-un loc asa: Ca daca stii ca exista ves­ni­cie si nu iei nicio masura, mer­iti sa fii inchis in casa de neb­uni. Nu iei nicio masura, cand stii ce-ai facut? Asa de usor te poti salva.

Si cum putem sa mai tinem rugaciunea?

Eu sunt intre­bat toata ziua: Cum sa ne rugam, cum? Doamne, Doamne, Doamne, Doamne, daca zicem, e bun. Pen­tru ca Dum­nezeu nu-i suparat pe noi atat de mult, cat pen­tru fap­tul ca sun­tem nepasatori. E suparat pen­tru asta Dum­nezeu. Eu v-am facut si la Mine nu va gan­diti. Eu va iau, eu va fericesc, eu va judec, nu va gan­diti si la Mine deloc? Aceasta nepasare Il doare pe Dum­nezeu. Ca orice mama careia nu-i plange copilul deloc ca sa-i dea tata. Ei, nepasarea asta e foarte dureroasa. Unde-i iubirea aut­en­tica? Deci intre­barea este: De ce n-ai iubit? Raspun­sul e limpede: Pen­tru ca am urat, am dus­manit, si asta este ce ai bagat in traista ves­ni­ciei tale. Trais­tioara aia mica, nici aia nu e plina; din ea te hranesti o ves­ni­cie intreaga, cu un sim­plu: Doamne, Doamne, Doamne, Doamne. Nu tre­buie sa ne con­cen­tram pe rugaci­uni lungi sau rugaci­uni mist­ice. Aceea este a oame­nilor mari. Noi sun­tem viermi, dar poate nici asa. Rugaci­unea Doamne Iis­use e o rugaci­une foarte impor­tanta, de mare taina, dar sa fie tacuta. Pretinde lucrul asta, rugaci­unea inimii: taina. Daca se poate, nici tu sa nu stii ca zici. Asa de tainica este. Ai rugaci­uni Tatal nos­tru, ai psalmi. Si daca nu taci, ai vor­bit fata de tine insuti, ca eu suflu si rasu­flu. Dar nu te-ai intre­bat: De unde e put­erea aceasta? Rugaci­unea inimii e o rugaci­une foarte impor­tanta si foarte bogata, foarte inzes­trata, dar tainica. Daca ai vor­bit este egal cu a mana oile la un cioban. Dar ala stie de ce le mana, tu nici nu stii ce faci. Am auzit si eu si zic ca e ceva decat nimic; dar tu esti departe de nimic. Rugaci­unea inimii e viata ta: sufli si rasu­fli. Nu se vorbeste. Prez­inti acest lucru, intri intr-o intim­i­date cu divini­tatea: Doamne Iis­use, Dum­nezeule, miluieste-ma pe mine pacato­sul! Dar eu am redus-o pana la sa zic asa: Doamne, Doamne, Doamne… Nu merge sa pacalesti. Spun Doamne, Doamne, dar pe toate fibrele, nu pe unde trece san­gele vietii, san­gele nevazut; nu san­gele rosu, san­gele duhu­lui. Sa-mi spuneti unde gre­sesc si ma corectez. Cine poate sa se planga ca nu a stiut? N-ai stiut ca bat clopotele? Te intreb: De ce bat?… Cheama viii, plange mor­tii si opreste vifor­nita. La o con­fer­inta m-au intre­bat: Ce melodie imi place? M-am pus in sit­u­a­tia sa nu stiu ce sa raspund, ca nici de astea de-ale lumii nu stiam sa zic o melodie, alte lucruri nu stiam, si mi-a dat in minte – bataia clopotelor imi place, dom­nule. E o melodie cu sem­ni­fi­catie, nu-i o melodie pe pielea goala, asa, cum se obis­nuieste la dis­coteci. Am auzi si eu, scuzati-ma, ca asa-i pe acolo. Sa nu socotiti ca sun­teti fiinte nein­sem­nate si rugaci­u­nile nu va sunt auzite. Niciun pui de gaina nu chiuie dege­aba, closca ime­diat e acolo, atenta. Aveam la mama acasa o closca, si a iesit un pui negru. Si-l batea closca, si eu aveam necazpe closca ca nu crestea puiul ala. L-am prins, lam man­ga­iat, dar el, mititelul: tot la closca. Se ducea la mama lui. Asa imi zicea mam­ica mea: Numai mama sa nu fii. Te-a obligat, il suporti asa cum este, ca-i al tau. Dar el are legatura cu mama lui din pan­tece. El n-are con­sti­inta ratio­nala, el are con­sti­inta instinc­tu­ala. El o intu­ieste si o cunoaste pe mama cu intuitia din pan­tece. Am vazut un copil care urla de spe­ria tot cartierul. Toata lumea il lua in brate si nu tacea, cand a venit maica-sa, a tacut ime­diat. Il cunos­tea din pan­tece. Am avut un caine orb. Intr-o seara, am deschis poarta eu, am iesit la aerisire, asa, si un caine cat un magar de mare a sarit la mine, in strada. Fara sa stiu ca si cainele meu era ala­turi de el acolo si stia ca eu sunt pe acolo. A iesit nestiut de mine din cul­cusul lui si s-a repezit la cainele acela. De ce l-a apu­cat nu stiu, dar urla cainele ala si astia se rugau de mine sa-mi chem cainele inapoi. Zic: Nu-l chem, nu-l chem inapoi, lasa sa te inteleptesti si mata. Un caine orb care mergea pe con­sti­inta instinc­tu­ala, asa-i si copilul, el comu­nica cu mama din pan­tece. Comu­nica cu ea dar in pan­tece nu plange ca-i da ce tre­buie. Fer­easca Dum­nezeu sa-ti bati mama. Nu se mai pune in dis­cutie ca ma iubeste mama, ma traieste. Mama il supraveg­heaza cand doarme, nu cumva vreun purice sa-l trezeasca.

Refer­i­tor la edu­ca­tia tiner­ilor, cre­deti ca ar fi via­bila o alter­na­tiva de invata­mant acasa? Invatamant crestin orto­dox, ferit de min­ci­u­nile de acum din man­ualele scolare.

Dar cand s-au invatat nem­inci­uni? Daca ai un moment sa spui cand s-a invatat nem­inci­uni, de ce nu exe­cuti? Draga, nicio­data nu ai man­cat maine pen­tru azi. Azi ai man­cat pen­tru azi, maine man­anci pen­tru maine. Dar nu pot sa spun ca man­anc maine si pen­tru azi, aia nu prea merge. Astazi tre­buie sa auz­iti cuvan­tul Meu, zice Man­tu­itorul. Sa nu va invartoșați inim­ile voas­tre. Si cuvan­tul e divin, nu e ome­nesc, adica pen­tru cine vorbeste, dar nici nu zici pen­tru cine latra. In tot cazul, tot te ingri­jesti de viata aceasta dar nu dureaza decat astazi. Maine nu-i al nos­tru. Dum­nezeu dis­pune. Orice clipa o traim ca vrea Dum­nezeu. Si cand spune: Nu se misca fir de par fara voia Mea. Parul este foarte maleabil. Din­tre toate organele omu­lui, parul se misca cel mai usor la cea mai nein­sem­nata adiere de vant. Dar Dum­nezeu, ca sa-l asig­ure, i-a dat radacina paru­lui. Radacina asta este obiec­tul, subiec­tul vietii noas­tre. Va sa zica, tot ce gandim, Dum­nezeu ne guverneaza. Stie tot, abso­lut tot, tot. De ce, de ce aceasta nepasare? Pe mine al treilea invata­mant ma intere­seaza. De ce? De ce nu ai iubit? Atata nepasare! Ce astep­tati? Pre­pelite sa zboare pe sus? Au fost si aces­tea niste ade­varuri – pre­pelite fripte. Dar tu nu esti evreu, ca numai evreii se gan­desc ca au fost favorizati inain­tea a toate nea­murile, dar ajung la Rastig­nire si li se infunda acolo. Mi-ai man­cat pre­pelitele si m-ai pacalit.

Ce spuneti ca mai marii stat­u­lui vor sa legal­izeze pros­ti­tu­tia si drogurile?

Acesta-i actul de moarte al lor. Fer­easca Dum­nezeu! Dar este omul liber sa faca ce tre­buie. Nu i s-a dat lin­gura s-o duca la ure­che, ci s-o duca la gura. Tre­aba lor… Eu nu fac ancheta. Eu m-am calu­garit. Si va spun sin­cer, nu mai pot de bucurie. Am 96 de ani, am fost un baiat bogat in viata mea, aveam masina acum 8 0 de ani si le-am lasat cu multa placere; sunt acum fericit. N-am nicio oblig­atie decat con­sti­inta care ma indeamna sa am un act de prezenta.

Par­inte, spuneti-ne un cuvant pen­tru calugarie.

E cel mai min­unat lucru in cre­atie. In cre­atie, nu in lume; peste ingeri. Taierea voii asta inseamna, lupta cu Dum­nezeu si tre­buie sa-L biruim. E un para­dox. Cum sa-L birui pe Dum­nezeu? Facand ce spune El. L-ai biruit, daca faci ce spune Dum­nezeu. Sa fii fericit pen­tru ca e cel mai min­unat lucru in cre­atie. Sf. Grig­orie de Nyssa spunea despre om ca este „cople­si­tor de nein­te­les”. Dum­nezeu are taine necunos­cute nici de ingeri despre om. Ingerii nu cunosc toate ale omu­lui si diavolul pune cu ravna nemaipomenita toata mis­carea lui, sa ne iasa din cap ca sun­tem in ase­m­anare cu Dum­nezeu. Tre­aba drac­u­lui, dar noi asa sun­tem creati, sin­guri in cre­atie. Ca ingerii au daruri deosebite, e altceva, dar chip si ase­m­anare sun­tem numai noi. Man­tu­itorul a luat chipul si ase­m­anarea omu­lui, care inseamna Dum­nezeu vazut. Dar cul­mea, cul­mineaza prin mon­ahism. Asa ca mon­ahis­mul are o com­para­tie nemaipomenita, de nee­galat. Sf. Grig­orie de Nazianz, teo­logul, are vorba asta: De orice cuvant in plus vom da raspuns. Si cu atat mai mult de orice cuvant rusi­nos. Si zic eu: si cu atat mai mult de orice cuvant dus­manos, stri­ca­cios, tiranic. Omul e facut de Dum­nezeu cu chip si ase­m­anare, sin­gur in cre­atie. Si e destul. Man­tu­itorul s-a facut om ca era Dum­nezeu. N-a iesit prin asta din Dum­nezeire, s-a dus tot la nea­mul lui, care-i omul. Dar va spun, cul­mineaza prin mon­ahism. Mon­ahul se lea­pada de sine. Si zice: lasa si tata si mama si frati, si surori, si copii. Plac­er­ile vietii, le mai sic­tirim, pen­tru ca am apu­cat pe un drum. Unii zic: Vorbesti dege­aba, par­inte. Viata-i alta. Este, dar sa stii ca esti cazut. De unde ai cazut, pros­tule? Cre­deti frati­ile voas­tre ca Adam a fost creat de Dum­nezeu hand­i­ca­pat, cum a dovedit-o? L-a facut per­fect. Dovada ca el rezista, si cand zice: Dum­nezei sun­teti, nu zice decat catre fiii lui Adam. Nu va des­cu­ra­jati de viata, nu faceti gre­seli, care nu se mai pot repara. I-am spus si epis­cop­u­lui lucrul acesta: „Mai, nu face gre­seli sa nu te mai poti apara”. Asa ca sa mul­tumiti cu fata la pamant ca sun­teti calu­gari. E cel mai mare lucru in cre­atie. In cre­atie, nu in lume, peste ingeri. Pen­tru ce gresim totul se plat­este, ca s-a anga­jat dum­nezeirea. Adica, a gre­sit Dum­nezeu? Adame, ce-i cu tine acolo? Asa ca ce mai putem salva este prin mon­ahism. Uite, vin la mine fete, care dupa ce se marita zic: „Par­inte daca stiam ce ma asteapta, nu ma mai mari­tam”. „Pai nu tiam spus eu”? Dar nu con­tam atunci, acum con­tez. Dar eu va spun: sunt foarte bucuros ca sunt calu­gar. N-am gre­sit chiar daca am suparat pe mam­ica. Dar sunt lin­is­tit de stram­bat­atea asta care i-am facut-o. I-am spus: Mam­ica, tre­buie sa vina toti aici. Fara sa-mi dau seama ca dia­logul acesta l-a avut si Sf. Ioan Gura de Aur cu mama lui. Vrei sa ma lasi a doua oara vaduva? – i-a zis, si el s-a aparat. Daca sun­teti nepasatori – dege­aba. Adica – Ce n-am facut eu, zice Dum­nezeu, ca sa va salvez? Dar esti liber. Dracul n-a murit, adica nu s-a indracit pen­tru ca nu l-a facut liber Dum­nezeu, ci pen­tru ca l-a lasat liber. Si asta e lib­er­tatea, ea tre­buie aure­o­lata, nu in nepasare. Dar ce ne pasa noua ca sun­tem ala­turi de Maica Dom­nu­lui? Dum­nezeu la Craciun ne-a daruit pe Fiul Lui. Si omenirea I-a daruit pe Maica Dom­nu­lui. Un ucenic a intre­bat pe par­in­tele lui: „Ce e smere­nia”? Si par­in­tele ia spus asa: „A te vedea pe tine sub toata fap­tura, fiule”; toata fap­tura, si vier­mele e fap­tura. Cum sa te vezi sub vierme? Tu, cu nume asa de maret, cu limba care vorbeste, nu numai care musca? Da, dragii mei, dar a avut drep­tate batranul pen­tru ca vier­mele isi cauta viata, con­tinuu. Nu se uita la timp, el isi cauta viata lui si ce-i tre­buie lui.

Cum va rezista nea­mul romanesc?

Va avea nea­mul romanesc, dupa par­erea mea, o mare mis­i­une. De ce? Nu pen­tru ca am avut un Ste­fan cel Mare in Moldova, un Mihai Viteazul pe care-l sustin cu tot sufle­tul, in partea asta­lalta si Vlad Tepes. Nu pen­tru asta. Ci pen­tru ca nea­mul romanesc nu a uitat bataia clopotelor. Daca tu cauti viata ca un vierme, primeste plata, dar de vierme. E cople­si­tor, zice sfan­tul Grig­ore, caci invinge aspectele nevazute ale vietii, ale exis­ten­tei poz­i­tive ale vietii. Daca reusiti sa supor­tati lumea asa cum e, ati iesit din cat­e­go­ria vier­milor; intrati in cat­e­go­ria omu­lui. Si nu-i usor. De aceea am vrut sa va vad si eu, ca sa va trai­esc. Ca nu-i de-ajuns sa ma iubesti, tre­buie sa ma traiesti. Orice roman are o mis­care inte­rioara tre­ca­toare, dar o are cand aude bataia clopotelor. Pen­tru ca Roma­nia nu a dus nicio­data un razboi de avan­garda, adica de inaintare, ci de avan­post, de aparare. Avem voie sa ne aparam. Si Țara romaneasca nu a vrut nicio palma de pamant sa ia de la vecini. Ata­cata din toate par­tile: ba de unguri, ba de rusi, ba de turci si de greci. Toti vor sa traga de noi. Si a tre­cut un grup, can­tand nu in cuvinte romanesti, ci unguresti si un oare­care Otto, cu care faceam fot­bal impre­una. „Mai, Otto, tu esti ungur”? Da!, asa cu emfaza la mine. „Ati uitat ca sunt si eu roman”. Si m-am suit pe banca aia si am vor­bit o jumatate de zi si m-a facut pri­mar in ora­sul ala. In trei zile am scos toti ungurii de-acolo, asta am facut in primul rand. Cu nicio con­di­tie, nici nu am vrut sa stau de vorba. M-au dat in jude­cata. Revenise axa: Budapesta – Bucuresti – Zarnesti. Binein­te­les ca nu m-am jucat cu viata mea, dar aveam o raspun­dere de roman. M-au con­damnat binein­te­les, dar nu s-a apli­cat. Asta era la Brasov. Dar pe urma i-am pus si eu in mis­care. La pro­ces a venit o parte din oras, plus cetatile de-acolo. Si-am zis: Mi-am facut dato­ria. Si m-a luat Aiudul… Deci pregatiti-va sa rezis­tati unde nu va e voia, printre pietre. Dragii mei, tre­buie sa alergam dupa doua lucruri. De ce Man­tu­itorul a spus sa fiti intelepti ca ser­pii? De ce a ales ani­malul acesta atat de fioros, de inspaiman­ta­tor – sarpele? V-ati gan­dit vre­o­data? Sarpele nu moare, orice i-ai face, numai daca-l lovesti in cap. Asadar, fer­este capul! Fiecare a vazut un sarpe si si-a dat seama ca daca nu il loveste in cap tot nu moare si Man­tu­itorul e capul nos­tru si tre­buie pazit cum isi pazeste sarpele capul. Nu fugi la Hris­tos, ai pier­dut tot! Cine este Hris­tos? „Eu sunt Cel ce sunt” este. El e totul. Deci de aceea sa fim intelepti ca ser­pii. Dar acuma am pus mana pe vierme. Ce inseamna ca am pus mana pe vierme? Ma rog sa ma ia si pe mine in plim­barea lui. Sa caut si eu viata. Sunt calu­gar si va rog sa ma scuzati, nu va invit ca sun­teti neputin­ciosi, dar dac-ati indrazni, e cel mai mare lucru: calugaria.

extras din revista Ati­tu­dini, nr. 10