Arhiepiscop Ioan Maximovici: Cum trebuie sa fie icoana? Un discurs despre iconografie

Iconografia s-a născut în ziua în care Domnul nostru Iisus Hristos şi-a şters faţa cu o pânză, imprimându-şi pe aceasta chipul Său dumnezeiesco-uman. Potrivit tradiţiei, Evanghelistul Luca a pictat chipul Maicii Domnului; şi, de asemenea, potrivit tradiţiei, astăzi există încă multe icoane pictate de el. Ca un adevărat pictor, el nu a pictat numai primele icoane ale Maicii Domnului, ci şi pe cele ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi poate că şi altele care nu s-au păstrat.

        Astfel s-a născut iconografia. Apoi, a urmat o pauză. Creştinătatea era aspru prigonită: tot ceea ce amintea de Hristos era distrus şi supus batjocurii. De aceea, în timpul prigoanelor, iconografia nu s-a dezvoltat, dar creştinii au încercat să transpună în simboluri ceea ce doreau să exprime. Hristos era zugrăvit ca Bunul Păstor şi, de asemenea, sub înfăţişarea unor personaje din mitologia păgână. El era reprezentat şi sub forma viţei de vie, după cuvintele Mântuitorului: ,,Eu sunt viţa cea adevărată, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan 15, 1, 5). Era acceptată zugrăvirea lui Hristos sub formă de peşte, deoarece, dacă cineva scria în limba greacă cuvintele ,,Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul” şi apoi aşeza împreună iniţialele acestor cuvinte, descoperea că a format cuvântul grecesc ,,ICHTHYS” – peşte. Şi astfel, creştinii desenau un peşte, spre aducerea aminte a acestor cuvinte, cunoscute celor care credeau în Mântuitorul. Cu timpul, păgânii au aflat aceasta şi imaginea peştelui le-a devenit suspectă.

Sfânta Mahramă

După biruinţa împăratului Constantin cel Mare asupra lui Maxenţiu, când creştinilor li s-a dat libertate, creştinismul a înnoit cu repeziciune Imperiul Roman, luând locul păgânismului. Atunci iconografia a înflorit pe deplin. Primele Sinoade Ecumenice rânduiau deja canoane cu privire la iconografie. În unele imnuri bisericeşti, ce se cântă şi astăzi, era pomenită iconografia.

Dar ce sunt icoanele ? Icoanele întruchipează unirea dintre pictură şi acele simboluri şi lucrări artistice care au înlocuit icoanele în timpul prigoanelor. Icoana nu este o simplă reprezentare, un portret. În ultimul se înfăţişează numai trupul, în vreme ce o icoană trebuie să amintească oamenilor de latura duhovnicească a persoanei zugrăvite.

         Creştinismul este viaţa lumii. Hristos a întemeiat Biserica pentru a însufleţi, a transfigura lumea, a o curăţi de păcat şi a o aduce la starea în care va fi în veacul viitor. Creştinismul a fost întemeiat pe pământ şi lucrează pe pământ, dar cu pilonii săi ajunge la ceruri; creştinismul este podul şi scara pe care oamenii urcă din Biserica pământească către cea cerească. De aceea, simpla reprezentare care redă trăsăturile pământeşti ale unui chip nu este o icoană. Chiar o imagine fidelă a alcătuirii fizice nu semnifică nimic. O persoană poate fi foarte frumoasă în exterior, dar, în acelaşi timp, poate fi foarte rea. 

        Pe de altă parte, poate fi foarte urâtă şi, în acelaşi timp, un exemplu de virtute. Iar o icoană trebuie să înfăţişeze ceea ce vedem cu ochii, păstrând însuşirile formei trupului, deoarece, în această lume, sufletul acţionează prin intermediul trupului, dar, în acelaşi timp, trebuie să fie îndreptată către esenţa duhovnicească, lăuntrică. Sarcina iconarului este, prin urmare, aceea de a reda cât mai fidel acele însuşiri duhovniceşti graţie cărora sfântul a intrat în Împărăţia cerurilor, prin care a câştigat cununa nestricăciunii de la Dumnezeu, căci adevărata menire a Bisericii este mântuirea sufletului omenesc. Cele pământeşti pier când trupul este aşezat în mormânt, dar sufletul îşi continuă drumul spre alte tărâmuri.

          Când lumea se va sfârşi, în flăcări, va apărea un pământ nou şi un cer nou, după cum spune Sfântul Ioan Teologul, căci el întrezărise deja cu ochii sufletului său Noul Ierusalim, descris atât de limpede în sfânta sa Apocalipsă. Domnul a venit ca să pregătească lumea pentru această renaştere duhovnicească. Iar pentru a ne pregăti noi înşine pentru această nouă împărăţie, trebuie să dezrădăcinăm dinlăuntrul nostru acele seminţe ale păcatului care au pătruns în sânul omenirii prin căderea strămoşilor noştri în păcat, desfigurând vechea noastră fire, ce era înzestrată cu har; şi trebuie să sădim înlăuntrul nostru acele virtuţi pe care aceia le-au pierdut prin cădere. Idealul creştinului este de a se transforma zilnic, de a se desăvârşi zilnic, şi tocmai acesta este lucrul exprimat de icoanele noastre.

Amintindu-ne de sfânt şi de nevoinţele lui, icoana nu îl prezintă pe sfânt aşa cum era el pe pământ.       

         Icoana descrie lupta sa duhovnicească, lăuntrică; ea zugrăveşte cum a ajuns sfântul în acea stare în care acum este considerat un înger pe pământ, un om ceresc. Acesta este modul în care sunt reprezentaţi Maica Domnului şi Iisus Hristos. Icoanele trebuie să dezvăluie acea sfinţenie suprafirească de care s-au pătruns sfinţii. Domnul Iisus Hristos este unirea a tot ceea ce este omenesc şi a tot ceea ce este dumnezeiesc; şi atunci când este reprezentat într-o icoană,            

         Mântuitorul trebuie pictat astfel încât noi, cei care o privim, să simţim că El este un om, om adevărat, dar, în acelaşi timp, mai presus de om, pentru a nu ne apropia de El aşa cum ne apropiem de un trecător sau de o cunoştinţă. Trebuie să simţim că El este Cel apropiat nouă, Domnul nostru care este milostiv faţă de noi şi, în acelaşi timp, Judecător care inspiră veneraţie, ce vrea să Îl urmăm şi doreşte să ne călăuzească în Împărăţia cerurilor. Nu trebuie să ignorăm nici una dintre perspective, nu trebuie nici să zugrăvim doar aspectul duhovnicesc al sfântului, neglijând modul în care a arătat el cât timp a trăit pe pământ. Aceasta ar fi, de asemenea, o extremă. 

           Toţi sfinţii trebuie reprezentaţi înfăţişându-le trăsăturile individuale cât mai fidel posibil – soldaţii trebuie pictaţi înveşmântaţi pentru bătălie, sfinţii ierarhi în veşmintele lor arhiereşti. Nu este corect să îi pictăm pe episcopii din primele veacuri îmbrăcaţi în sacos, deoarece în acea vreme, episcopii purtau felon şi nu sacos, dar, totuşi, aceasta nu este o greşeală atât de mare, căci este mult mai bine să săvârşeşti o eroare în cele pământeşti decât în cele duhovniceşti, să ignori latura duhovnicească.

           Căci este foarte grav când totul este corect din punct de vedere fizic, trupesc, dar sfântul apare ca un om obişnuit, ca şi cum ar fi fost fotografiat, complet lipsit de cele duhovniceşti. În acest caz, reprezentarea nu poate fi considerată icoană. Uneori se iroseşte multă atenţie pentru ca icoana să fie foarte frumoasă. Dacă aceasta nu este în dauna celor duhovniceşti, este un lucru bun, dar dacă frumuseţea ne abate atenţia în asemenea măsură încât uităm ce este cu adevărat important – mântuirea sufletului, ridicarea sufletului către înălţimile duhovniceşti – frumuseţea picturii este deja dăunătoare. Aceasta nu poate fi considerată icoană, ci doar pictură; poate fi foarte frumoasă, dar nu este icoană.

             Icoana este o imagine care ne înalţă cu gândul către un sfânt bineplăcut lui Dumnezeu, sau ne ridică la ceruri, sau dă naştere unui sentiment de pocăinţă, smerenie, rugăciune, sau unui sentiment că trebuie să ne închinăm în faţa acestei imagini. Valoarea unei icoane stă în faptul că atunci când ne apropiem de ea, vrem să ne rugăm cu evlavie înaintea ei. Dacă imaginea naşte acest sentiment atunci ea este o icoană.

             Iată ce căutau, plini de râvnă, iconarii noştri – acei iconari de demult, de dinainte de creştinarea Rusiei şi care au fost mulţi la număr, ca şi iconarii noştri ruşi, începând cu venerabilul Alipie al Pecerskăi, care a pictat multe icoane ale Maicii Domnului, dintre care unele mai există încă. Aceste icoane minunate, care continuau tradiţia bizantină de zugrăvire a icoanelor, ce inspiră pocăinţă, nu erau pictate în mod obligatoriu în culori întunecate; adesea, ele erau realizate în tonuri luminoase, dar aceste culori dădeau naştere dorinţei de a te ruga în faţa unor asemenea icoane. Sfântul Ierarh Petru, născut în Galiţia, care a devenit mai târziu mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii, a pictat icoane, dintre care unele s-au aflat până de curând în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova. 

              La Novgorod s-a format o întreagă şcoală de iconografie, sub călăuzirea Sfântului Ierarh Alexie al Novgorodului, ale cărui icoane s-au păstrat în număr mare. Cinstitul Andrei Rubliov a pictat o icoană a Sfintei Treimi care este celebră astăzi nu numai în lumea creştină, ci şi în cea semi-creştină.

            Din nefericire, toată această tradiţie ortodoxă a început să fie încălcată când în Rusia a pătruns influenţa apuseană. Faptul că Rusia a făcut cunoştinţă cu Europa Apuseană a fost, din anumite puncte de vedere, benefic. Multe cunoştinţe tehnice şi multe alte cunoştinţe folositoare au venit din Apus. Creştinătatea nu a avut niciodată aversiune faţă de cunoştinţele provenite din afara sa. Sfinţii Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur au studiat în şcoli păgâneşti şi mulţi dintre cei mai mari teologi şi scriitori bisericeşti îi cunoşteau personal şi îndeaproape pe scriitorii păgâni. Însuşi Sfântul Apostol Pavel îi citează pe poeţii păgâni, chiar în Sfânta Scriptură. Cu toate acestea, nu tot ce era apusean îi era de folos Rusiei. Apusul i-a adus, de asemenea, un imens prejudiciu moral, la acea vreme, deoarece ruşii au început să accepte, alături de cunoştinţe folositoare, lucruri străine de modul nostru ortodox de viaţă, de credinţa noastră ortodoxă. Curând, partea educată a societăţii s-a îndepărtat de viaţa poporului şi a Bisericii Ortodoxe, în care toate lucrurile sunt rânduite de legile ecleziastice. Mai târziu, influenţa străină a atins şi iconografia. Au început să apară imagini de tip apusean, poate frumoase din punct de vedere artistic, dar complet lipsite de sfinţenie, având o frumuseţe pământească, uneori chiar ruşinoasă, şi golită de spiritualitate. Acestea nu erau icoane. Erau deformări ale icoanelor, afişând o lipsă de înţelegere a ceea ce este în realitate icoana.

             Scopul acestui articol este, în primul rând, de a oferi o înţelegere a adevăratei icoane şi, apoi, de a cultiva dragostea pentru icoane şi dorinţa ca bisericile şi casele noastre să fie înfrumuseţate cu icoane veritabile şi nu cu picturi apusene care nu ne spun nimic despre virtute sau sfinţenie, ci sunt doar plăcute la privire. Există icoane ce respectă legile iconografiei, dar care sunt executate foarte necizelat. Se poate picta corect în sens teoretic şi, în acelaşi timp, mediocru din punct de vedere practic. 

           Aceasta nu înseamnă că, ţinând cont de principiile iconografiei, aceste icoane sunt proaste. Pe de altă parte, se poate ca cineva să picteze foarte frumos, dar să ignore complet regulile iconografiei. Ambele abordări sunt vătămătoare. Trebuie să ne străduim să pictăm icoane corecte din punct de vedere al principiilor, metodei şi execuţiei. Iată de ce ne împotrivim unor persoane şi încercărilor lor de a ne picta bisericile, căci ele au o abordare greşită şi o viziune incorectă. 

           Ele pot picta bine; dar când perspectiva este incorectă, când direcţia este greşită, nu contează cât de bine merge locomotiva, cu siguranţă va aluneca de pe şine şi va deraia. Tot aşa se întâmplă cu cei care îşi realizează lucrarea corect sub aspect tehnic, dar care, datorită unei abordări şi a unei perspective incorecte, călătoresc pe o cale greşită.

Fie ca Domnul să ne ajute ca iconarii să lucreze cu spor şi folos pentru Biserica noastră.

                                                                           

                                                                                         Arhiepiscop Ioan Maximovici

Articol apărut în ,,Orthodox Life” (Viaţa Ortodoxă), 

vol. 30, nr. 1, ianuarie-februarie 1980, pag. 42-45

Sursa: Tenace Orthodoxart

Cuv. Serafim Rose: Cum să-i citim pe Sfinţii Părinţi

Prezentul studiu de patrologie îi va prezenta pe Sfinţii Părinţi ai Spiritualităţii Ortodoxe; din acest motiv acoperirea şi scopurile ei sunt destul de diferite de obişnuitele cursuri de Patrologie din seminar. În acest studiu scopul nostru va fi dublu: (1) Prezentarea fundamentelor teologice ale vieţii duhovniceşti – natura şi scopul luptei duhovniceşti, concepţia patristică despre firea umană, lucrarea harului dumnezeiesc şi efortul uman etc.; (2) descrierea învăţăturii practice despre trăirea acestei vieţi duhovniceşti ortodoxe, cu o caracterizare a stărilor duhovniceşti, atît bune cît şi rele, cu care avem de-a face, sau prin care trecem în lupta noastră duhovnicească. Astfel, vor fi abordate chestiuni de ordin dogmatic referitoare la firea lui Dumnezeu, Sfînta Treime, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, purcederea Sfîntului Duh şi cele asemenea, dar toate acestea vor fi atinse numai în măsura în care au legătură cu lucruri legate de viaţa duhovnicească; de asemenea, nu vor fi discutate scrieri care tratează în principal teme dogmatice şi care, cum s-ar spune, ating numai în mod secundar probleme de ordin duhovnicesc. Pe scurt, acesta va fi în primul rînd un studiu al Părinţilor Filocaliei, acea colecţie de scrieri duhovniceşti ortodoxe, alcătuită înainte de apusul epocii în care a izbucnit cumplita Revoluţie franceză ale cărei efecte ultime le resimţim şi noi, astăzi, în zilele stăpînirii ateiste şi ale anarhiei.

În secolul prezent, interesul manifestat pentru Filocalie şi Sfinţii Părinţi a înregistrat o creştere semnificativă. Au început să fie studiaţi în special Părinţii trăitori la sfîrşitul epocii patristice sau bizantine, precum Sfîntul Simeon Noul Teolog, Sfîntul Grigorie Sinaitul sau Sfîntul Grigorie Palama, iar cîteva din scrierile lor au fost traduse şi tipărite în engleză sau în alte limbi apusene. S-ar putea spune chiar că în unele cercuri academice şi în Seminarii ei “au ajuns la modă”, făcînd un contrast izbitor cu secolul XIX cînd, în cele mai multe Academii teologice ei nu erau deloc “la modă” (fiind la antipod faţă de cele mai bune mănăstiri care i-au cinstit ca sfinţi, trăind prin scrierile lor).

Dar această stare se arată ca o mare primejdie pe care trebuie să o accentuăm în lucrarea noastră. Faptul de „a fi la modă” cele mai profunde scrieri duhovniceşti nu este nicidecum un lucru bun. Ba chiar, este mult mai bine ca numele acestor Părinţi să rămînă cu totul necunoscute decît să intre în preocupările unor cărturari raţionalişti şi ale unor “convertiţi nebuni”, care nu se aleg din ele cu nici un folos duhovnicesc, ci doar îşi sporesc nesăbuita lor mîndrie, închipuindu-şi că ei “cunosc mai multe” despre Sfinţii Părinţi decît oricine altcineva, sau – chiar mai rău – încearcă să urmeze povăţuirile duhovniceşti din acele scrieri fără o pregătire suficientă şi fără o călăuzire duhovnicească. Fără îndoială că toate acestea nu trebuie să-l facă pe iubitorul de adevăr să abandoneze citirea Sfinţilor Părinţi; Doamne fereşte! ci implică faptul că noi toţi – dascăli, călugări sau simpli laici – trebuie să ne apropiem de aceşti Părinţi cu frică de Dumnezeu, cu smerenie şi cu o mare neîncredere în propria noastră judecată şi înţelepciune. Trebuie să ne apropiem de ei pentru a învăţa şi trebuie să recunoaştem că pentru aceasta avem nevoie în primul rînd de un învăţător. Iar învăţătorii există cu adevărat: în vremea noastră, cînd purtătorii-de-Dumnezeu Părinţi au dispărut, învăţătorii noştri trebuie să fie aceia care, fiind temporal mai apropiaţi de noi, ne-au arătat exact cum să citim – şi cum să nu citim – scrierile ortodoxe despre viaţa duhovnicească. Dacă însuşi Sfîntul Bătrîn Paisie Velicikovski [de la Neamţ, n.tr.], alcătuitorul primei versiuni a Filocaliei slavoneşti, a fost “cuprins de frică” la aflarea veştii că asemenea cărţi urmau să fie tipărite, nemaifiind nevoie să circule sub formă de manuscris prin cele cîteva mănăstiri, atunci, cu atît mai mult noi trebuie să ne apropiem de ele cu frică, dar înţelegînd şi pricina acestei frici, ca nu cumva să vină peste noi necazurile duhovniceşti pe care el le anticipase.

Sfîntul Paisie, în scrisoarea sa către Arhimandritul Teodosie de la schitul Sfîntului Sofronie, scria: “Vă fac cunoscut duhovniceşte, Sfinţiei voastre, că prin scoaterea la tipar a cărţilor Sfinţilor Părinţi, atît a celor elino-greceşti, cît şi a celor de limbă slavonă, şi de bucurie, şi de teamă sunt cuprins. De bucurie, pentru că întru cea mai de pe urmă uitare nu vor mai fi de acum date. De teamă însă, mi-e frică şi mă cutremur, ca nu cumva îndeobşte, nu numai călugărilor, ci şi tuturor creştinilor pravoslavnici, ca un lucru de vînzare fiind propuse, încă şi cu alte cărţi, să nu le urmeze din ele nechibzuite ispite celor începători, fără povăţuirea iscusiţilor făcători ai rugăciunii minţii. Iar din pricina ispitei, să nu urmeze cumva defăimare de la deşerţii de minte asupra acestui sfînt şi neprihănit lucru de prea mulţi şi mari din sfinţi părinţi mărturisit (…) ca să nu le urmeze nechibzuiţilor ispită, iar din ispită defăimare, din defăimare încă şi îndoială pentru învăţătura purtătorilor-de-Dumnezeu Părinţilor noştri”. Practica rugăciunii lui Iisus sau a minţii, continuă Sfîntul Paisie, este posibilă numai în condiţiile ascultării monahale.

Fără îndoială că puţini sunt aceia care, în vremurile acestea de slabe nevoinţe ascetice, se străduiesc să ajungă pe înălţimile rugăciunii minţii (sau măcar să cunoască cum ar putea fi cu putinţă acest lucru); dar avertismentele Sfîntului Paisie şi ale altor Sfinţi Părinţi sunt valabile şi pentru o mare parte dintre creştinii ortodocşi de azi care se angajează în lupte duhovniceşti mai mici. Oricine citeşte Filocalia sau alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi, şi chiar multe Vieţi de Sfinţi, va da peste pasaje despre rugăciunea minţii, despre vederile dumnezeieşti, despre îndumnezeire sau despre alte înalte stări duhovniceşti, dar pentru creştinii ortodocşi este esenţial să ştie ce trebuie să gîndească şi să simtă despre toate acestea.

Pentru aceasta, să vedem ce spun Sfinţii Părinţi despre acestea şi care este, în general, modul nostru de abordare a Sfinţilor Părinţi.

Fericitul Bătrîn Macarie de la Optina († 1860) a socotit necesar să scrie o lucrare specială şi anume “Avertisment pentru cei care citesc cărţi duhovniceşti patristice, dornici să practice rugăciunea lui Iisus”. Aici, acest mare Părinte, a cărui viaţă ajunge puţin şi în secolul nostru, ne arată foarte clar care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de aceste stări duhovniceşti: “Sfinţii şi de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi au scris despre aceste mari daruri duhovniceşti pentru ca nimeni să nu se nevoiască fără discernămînt pentru a le primi, ci pentru ca cei care nu le au, auzind despre aceste slăvite daruri şi descoperiri primite de către cei vrednici de dînsele, să poată să-şi dea seama de adînca lor neputinţă şi micime pentru ca, chiar fără voia lor, să fie înclinaţi spre smerenie, care e necesară pentru cei ce caută mîntuirea mai mult decît celelalte lucrări sau virtuţi”. Şi iarăşi, Sfîntul Ioan Scărarul (sec. VI) scrie: “Precum săracii, văzînd vistierii împărăteşti, îşi cunosc şi mai mult sărăcia lor, tot aşa şi sufletul, citind despre marile virtuţi ale părinţilor, îşi face cugetul său şi mai smerit” (Treapta 26:25). Astfel, prima noastră apropiere de aceste scrieri ale Sfinţilor Părinţi trebuie să fie plină de smerenie.

Sfîntul Ioan Scărarul scrie în alt loc: “E un lucru bun a te minuna de ostenelile sfinţilor. E un lucru pricinuitor de mîntuire a rîvni să faci la fel. Însă a voi să urmezi vieţuirea lor dintr-o dată e un lucru nesocotit şi cu neputinţă” (Treapta 4:42). Sfîntul Isaac Sirul (sec. VI) învaţă în a doua sa Omilie (sintetizată de Bătrînul Macarie de la Optina, op. cit., p. 364): “Cei ce caută în rugăciune simţiri duhovniceşti dulci, punîndu-şi nădejdea în ele, sau mai ales cei ce se străduiesc prematur pentru a avea vederi sau contemplaţii duhovniceşti cad în înşelarea vrăşmaşului şi în adîncul întunericului şi al confuziei care a cuprins mintea, fiind părăsiţi de ajutorul lui Dumnezeu, şi daţi pradă dracilor pentru a fi batjocoriţi din cauza căutării lor plină de mîndrie, care trece peste măsura şi vrednicia lor”. Astfel, trebuie să ne apropiem de Sfinţii Părinţi cu smerita intenţie de a începe o viaţă duhovnicească de la treapta cea mai de jos, nici măcar să nu ne închipuim în starea celor ce au dobîndit acele slăvite stări duhovniceşti, care sunt cu desăvîrşire dincolo de măsura noastră. Sfîntul Nil de la Sora († 1508), un mare Părinte rus al vremurilor mai apropiate, scrie în al său Aşezămînt Monahal (cap. 2): “Ce să mai zicem despre aceştia care, fiind în trup muritor, au gustat din hrana cea nemuritoare şi, aflîndu-se încă în lumea cea degrabă trecătoare, s-au învrednicit de bucuria care este păstrată în cereasca moştenire… Pe cînd noi, netrebnicii, cei vinovaţi cu multe păcate şi plini de patimi, n-ar trebui nici măcar să auzim de astfel de cuvinte. Însă, nădăjduind în harul lui Dumnezeu, am îndrăznit a zice, în parte, din cuvintele acelor purtători de Duh; ca măcar puţin să ne dăm seama în ce ticăloşie ne aflăm şi către ce nebunie suntem împinşi…”.

Pentru a întări smerita noastră intenţie în citirea Sfinţilor Părinţi, trebuie să începem cu cărţile patristice elementare, care ne învaţă “cele cuvenite începătorilor”, “ABC-urile”. Un ucenic din Gaza secolului VI, care era într-un duh foarte asemănător începătorului ortodox de azi, a scris odată unui bătrîn văzător cu duhul, Sfîntul Varsanufie: “Am cărţi de dogmatică şi cînd le citesc simt că mintea mea se ridică din gîndurile pătimaşe la contemplarea dogmelor”. La acestea, Sfîntul Bătrîn răspunse: “N-aş vrea să-ţi ocupi mintea cu astfel de cărţi, pentru că ele ridică mintea pe înălţimi; ci este mai bine să cercetezi cuvintele Bătrînilor care şi-au smerit cugetul prin cele de jos. Am spus acestea nu pentru a micşora [importanţa] cărţilor dogmatice, ci numai pentru a te sfătui spunîndu-ţi că hrana e diferită” (Întrebări şi răspunsuri, nr. 544). Un scop esenţial al acestui studiu de patrologie va fi chiar acela de a indica care cărţi patristice sunt mai potrivite pentru începători şi care trebuie lăsate pentru mai tîrziu.

Şi iarăşi, diferite cărţi patristice despre viaţa duhovnicească sunt potrivite pentru creştinii ortodocşi în funcţie de starea în care se află: unele sunt aplicabile în mod deosebit pustnicilor, neaplicîndu-se în mod direct monahilor care trăiesc o viaţă comună; altele, care se aplică monahilor, în general nu vor folosi prea mult laicilor; şi indiferent de stare, hrana duhovnicească potrivită pentru cei cu ceva experienţă poate fi în întregime de neasimilat pentru începători. De îndată ce cineva a dobîndit un oarecare echilibru în viaţa duhovnicească printr-o practicare efectivă a poruncilor dumnezeieşti în cadrul rînduielilor din Biserica Ortodoxă, printr-o lectură rodnică a scrierilor mai accesibile ale Sfinţilor Părinţi, şi prin călăuzirea duhovnicească a părinţilor în viaţă – abia după aceea poate dobîndi mult folos duhovnicesc din toate scrierile Sfinţilor Părinţi, prin aplicarea lor la propria condiţie de viaţă. Despre toate acestea Episcopul Ignatie Briancianinov scrie următoarele: “S-a observat că începătorii nu pot aplica cărţile la condiţia proprie, dar sunt întotdeauna atraşi de tendinţele cărţii. Dacă o carte îndeamnă la tăcere şi arată nenumăratele foloase duhovniceşti pe care începătorul le poate dobîndi într-o linişte profundă, acesta începe să-şi dorească din tot sufletul să plece în singurătate, către un pustiu nelocuit. Dacă o carte vorbeşte despre ascultarea necondiţionată sub călăuzirea unui purtător-de-Duh Părinte, în mod cert, începătorul va începe să dorească o viaţă plină de lipsuri şi de ascultare desăvîrşită faţă de un Bătrîn. Pentru vremea noastră, Dumnezeu nu ne-a dat nici unul dintre aceste moduri de viaţă. Dar cărţile Sfinţilor Părinţi care descriu aceste stări pot influenţa atît de mult un începător încît, aşa neexperimentat şi neştiutor cum este, poate cu uşurinţă să se hotărască să părăsească locul unde trăieşte şi unde are toate condiţiile pentru a lucra la mîntuirea sa, şi să sporească duhovniceşte prin punerea în practică a poruncilor evanghelice, pentru un vis imposibil al vieţii perfecte închipuită foarte viu şi ispititor în imaginaţia sa”. De aceea, conchide el: “Nu vă încredeţi în cugetele, părerile, visele, înclinaţiile sau impulsurile voastre, chiar dacă acestea vă oferă sau vă pun în faţă într-o formă atrăgătoare cea mai sfîntă viaţă monahală” (The Arena, cap. 10). Ceea ce afirmă aici Episcopul Ignatie despre călugări se referă şi la mireni, cu îngăduinţă faţă de diferitele condiţii ale acestei vieţi. La sfîrşitul acestei Introduceri voi face precizări legate de lectura duhovnicească pentru mireni.

Sfîntul Varsanufie arată într-un alt răspuns (nr. 62) încă ceva foarte important pentru noi, cei care îi abordăm pe Sfinţii Părinţi mult prea academic: “Cel ce se îngrijeşte de mîntuirea lui nu trebuie deloc să întrebe [Bătrînii, adică cărţile patristice] doar pentru dobîndirea cunoştinţei, pentru că, după cum spune Apostolul, cunoştinţa îngîmfă (I Cor. 8:1); este mult mai potrivit să întrebi despre patimi şi despre cum trebuie să ne trăim viaţa, adică cum să te mîntui; pentru că aceasta este necesar, şi duce spre mîntuire”. Astfel, nu se cuvine ca cineva să-i citească pe Sfinţii Părinţi dintr-o simplă curiozitate sau ca un exerciţiu academic, fără hotărîrea fermă de a pune în practică învăţăturile lor, conform cu propriul nivel duhovnicesc. “Teologii” moderni, academici, au demonstrat cu prisosinţă că este posibil să ai multe cunoştinţe abstracte despre Sfinţii Părinţi fără a avea vreo cunoştinţă duhovnicească. Sfîntul Macarie cel Mare spune despre unii ca aceştia (Omilia 17:9) că: “După cum cineva, îmbrăcat fiind sărăcăcios, se visează bogat, dar sculîndu-se din somn, iarăşi se vede sărac şi gol, la fel sunt unii dintre cei ce vestesc cuvîntul duhovnicesc; ei par că vorbesc în cunoştinţă de cauză (deşi nu-i aşa). Fără să fi gustat din obiectul cuvintelor lor, rămîn cu mintea la o oarecare închipuire” .

O probă care ne va arăta dacă citirea Sfinţilor Părinţi este academică sau lucrătoare [existenţială - n.tr.] este propusă de Sfîntul Varsanufie în răspunsul său către un începător care descoperise că atunci cînd vorbea despre Sfinţii Părinţi devenea mîndru şi trufaş (Răspunsul nr. 697): “Cînd discuţi despre viaţa Sfinţilor Părinţi şi despre Răspunsurile lor, trebuie să te osîndeşti, spunîndu-ţi: Vai mie! Cum pot vorbi despre virtuţile Părinţilor, de vreme ce eu nu am dobîndit nimic din acestea şi nu am sporit deloc? Şi trăiesc, învăţîndu-i pe alţii pentru folosul lor; cum să nu se împlinească întru mine cuvîntul Apostolului: „tu, cel care-l înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi?” (Rom. 2:21). Astfel, atitudinea noastră faţă de învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să fie una de osîndire de sine.

În încheiere, trebuie să avem în vedere faptul că adevăratul scop al citirii Sfinţilor Părinţi nu este acela de a ne da un fel de “desfătare spirituală” sau să ne îndreptăţească în vreun fel, sau să ne confere o cunoaştere superioară, sau să ne transpună într-o stare “contemplativă”, ci doar pentru a ne ajuta pe calea practicării virtuţilor. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi au discutat despre deosebirea dintre viaţa “practică” şi viaţa “contemplativă” (sau, mai potrivit, “noetică”), şi aici trebuie să subliniem faptul că aceasta nu se referă, cum ar putea cugeta unii, la vreo deosebire artificială dintre cei care duc o viaţă “obişnuită” într-o “Ortodoxie exterioară” a “faptelor bune”, şi acea viaţă “lăuntrică” care este cultivată numai de monahi sau de vreo elită intelectuală; nicidecum, ci există doar o singură viaţă duhovnicească ortodoxă, care este trăită de fiecare luptător ortodox, fie monah sau mirean, fie începător sau avansat; “acţiunea” (praxis în greceşte) sau “practica” este calea, iar “contemplaţia” sau “îndumnezeirea” este scopul. Aproape toate scrierile patristice se referă mai ales la viaţa activă, şi nu la viaţa contemplativă; cînd se face pomenire de cea de-a doua, este pentru a ne reaminti de scopul eforturilor şi luptelor noastre, care viaţă contemplativă este experiată profund numai de către o mică parte dintre marii Sfinţi, dar în deplinătatea ei va fi cunoscută numai în veacul ce va să vină. Chiar cele mai mistice scrieri ale Filocaliei, aşa cum scria Episcopul Teofan Zăvorîtul în prefaţa ultimului volum al Filocaliei ruseşti, “au avut în vedere aproape exclusiv viaţa practică, şi nu pe cea noetică”.

Fără îndoială că, chiar cu această Introducere, creştinii ortodocşi care trăiesc în acest secol de înţelepciune îngîmfată nu vor scăpa de unele curse care îi aşteaptă ca pe unii care vor să-i citească pe Sfinţii Părinţi în înţelesul şi în contextul lor deplin ortodox. De aceea, înainte de a ne apuca de Patrologia propriu-zisă, să ne oprim aici şi să analizăm pe scurt cîteva dintre greşelile făcute de cititorii contemporani ai Sfinţilor Părinţi, cu scopul de a forma astfel o concepţie mai clară despre cum nu trebuie citiţi Sfinţii Părinţi.

sursa: „Mai aproape de Dumnezeu”, Cuv.Serafim Rose

citiţi şi:

Cuv.Serafim Rose: Sfinţii Părinţi – călăuza sigură spre adevăratul Creştinism

Pr. Stephen Freeman: CÂTEVA SFATURI PENTRU CITIREA SCRIERILOR SFINŢILOR PĂRINŢI

Menționasem într-un comentariu la un articol recent că oameni vorbesc despre Sfinții Părinți ai Bisericii mai mult decât chiar îi citesc. De asemenea, notam atunci și faptul că e destul de greu de găsit traduceri bune ale scrierilor acestora, așa că m-am gândit să vă ofer câteva gânduri referitoare la citirea Sfinților Părinți, precum și câteva sugestii la începutul acestui important drum.

Mai întâi, trebuie să înțelegeți că niciodată nu veți putea citi toate scrierile acestora, și nici nu veți putea înțelege tot ceea ce ei au scris.

Apoi, Sfinții Părinți nu trebuie citiți aşa cum citim Sfânta Scriptură, şi nici ca argumente infailibile pentru a susține diverse doctrine sau concepte. “Sfintii Parinti” reprezintă o multitudine de scrieri care nu sunt nici pe departe egale în ceea ce privește calitatea sau importanța lor. Ele fac parte integrantă din Sfîntă Tradiție și prin prisma acesteia trebuie citite și înțelese aceste scrieri.

În al treilea rând, nu e nicio rușine ca lectura Sfinților Părinți să fie realizată în mare parte din surse secundare, de încredere. Scrierile Sfinților Părinți nu conţin şi date despre contextul istoric şi cultural al vremurilor în care au fost scrise. Astfel, o parte foarte importantă a interpretării acestora nu este la îndemâna multor cititori. Chiar și marii cărturari ai Patristicii (cei a căror specialitate e reprezentată de scrierile Sfinților Părinți) nu sunt la fel de competenți în privinţa fiecărei perioade a istoriei Patristice. În Ortodoxie, această perioadă se presupune că a durat cel puțin până în secolul al XIV-lea, dar sunt și alții care spun că nici acum nu s-a terminat vremea Părinților.

Când spun surse secundare, de încredere, mă refer la scrieri despre viețile și învățăturile Sfinților Părinți ale unor scriitori ortodocși respectați. Dacă un scriitor ortodox este controversat, aș recomanda să se citească scrierile lui cu un pic de reticență și detașare, sau să le citiţi deloc. Există destule materiale de citit, fără să ne limităm la a le citi pe cele controversate.

În final (cel puțin la capătul acestor sugestii preliminare), aș sugera că cea mai importantă moștenire patristică este bogăția liturgică a Bisericii. Citiți rugăciunile şi rânduiala slujbelor și meditați la ceea ce ele spun. Când ceva vă ridică o întrebare ce pare importantă, căutați să găsiți răspuns la ea.

Acum câteva sugestii pentru lectură:

Sfinții Părinți Apostolici (prima generație, imediat după Sfinții Apostoli) sunt foarte accesibili și ușor de citit. În general, opera lor seamănă foarte mult cu Noul Testament. Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul, Martiriul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei și altele (care, în general, se găsesc publicate într-un singur volum) merită toate citite.

“Despre întruparea Cuvântului” a Sfântului Atanasie cel Mare este de o importanță deosebită. Pe lângă aceasta, aș adăuga Despre predica apostolică a Sfântului Irineu de Lyon. Ambele sunt mărturii despre opinia Bisericii primare asupra multor întrebări importante.

Cu cât se înaintează mai mult în istorie (raportându-ne la perioada scrierii Noului Testament), cu atât mai necesar devine un ghid de citire a Sfinților Părinți și, totodată, crește și importanta existenței unor surse secundare de bună calitate. Editura St. Vladimir’s Seminary Press a publicat multe titluri recomandate în acest domeniu.

Dar, după cum am mai menționat, fără educație teologică, multe din scrierile Patristice citite fără un indrumar vor fi ori înțelese greșit ori utilizate greșit. Nu sunt lecturi ușoare.

Un alt lucru important: Părinții Bisericii ar trebui citiți în general pentru edificare personală și nu ca un mod de a dobândi cunoștințe sau autoritate. Dacă lectura se face cu un ochi la Dumnezeu și cu celălalt în inima noastră, totul este bine. Dar prea multe cunoștințe, care nu sunt susținute de rugăciune și de viață creștină, nu sunt doar nesănătoase, ele pot deveni chiar un pericol pozitiv pentru cei din jur. Deja avem prea multe autorități auto-proclamate în Biserică.

Dintre scrierile Bisericii, se detaşează Sfintele Canoane. Nu îmi amintesc să fi sugerat cuiva să citească canoanele, mai ales că nu văd ceva bun să iasă dintr-o asemenea lectură, exceptând cei care au reponsabilitatea de a le aplica (preoții, dar mai ales episcopii). De asemenea, există persoane care cu de la sine putere citesc aceste canoane, pentru ca mai apoi să atace episcopii Bisericii sau pe preotul lor paroh pentru că nu utilizează canoanele în mod corect. Rareori asemenea gânduri vin de la Dumnezeu. Oricine porneste pe acest drum, ar trebui să-și facă un proces de conștiință și să se asigure că nu trăieste într-o iluzie. În fond, cine i-a numit pe ei judecători? Acei puțini oameni care au fost chemați să ocupe aceste poziții în Biserică, le acceptă, sper eu, cu mare frică și evlavie, știind că ei vor fi cei judecați cel mai aspru. Mă bucur că nu sunt episcop (din mai multe motive) și multe lucruri referitoare la a păstori o eparhie mi se par înspăimântătoare. Starețul unei mari mânăstiri ortodoxe, pe care îl cunosc personal, a spus la un moment dat că cea mai mare temere a lui o are atunci când trebuie să dea cuiva canon de ascultare. Cei care găsesc în asta o plăcere, ar trebui să-și reexamineze amăgirea în care trăiesc (sau să-i lase pe alții să-i examineze).

Va îndemn din toată inima să citiți Sfinții Părinți sau cel puțin să citiți scrieri ale celor care s-au familiarizat cu Sfinții Părinți, care vor spicui din comorile lor și le vor împarți cu voi. Luați aminte la cei ce constant citează din Sfinții Părinți și sunt mereu generoși cu opiniile lor (ceea ce, bineînțeles, înseamnă că și acest blog trebuie citit cu o fărâmă de scepticism). Mai ales, fiți atenți la cei ce îi citează pe Sfinții Părinți, dar îi critică constant pe alți ortodocși. Rareori acesta este un gând dat de Dumnezeu.

Majoritatea Părinților Bisericii sunt sfinți – ei nu ne scriu nouă din vreo zonă crepusculară. Când cititi scrierile Patristice (la fel ca atunci când citiți Noul Testament), cereți-i autorului să se roage pentru voi și să vă ajute să înțelegeți ceea ce citiți.

O scurtă listă a unor importante scrieri Patristice:

Sfântul Ignatie al Antiohiei – important mai ales pentru felul în care vedea el organizarea Bisericii primare și a Sfintelor Taine.

Sfântul Irineu din Lyon important mai ales pentru felul în care înţelege el rolului Sfintei Tradiții în Biserică, ca fiind primordial. Încercarea de a citi Împotriva ereziilor se va dovedi imposibilă sau, cel puțin, vă va da dureri de cap.

Sfântul Atanasie cel Mare – Tratatul despre întruparea Cuvântului este una din cele mai importante scrieri ale Bisericii primare și reprezintă baza înțelegerii noastre a ceea ce înseamnă mântuirea.

Sfântul Vasile cel Mare – Despre Sfântul Duh este o scriere scurtă, dar importantă. Scrieri secundare ale operei sale se pot dovedi extrem de folositoare.

Sfântul Grigorie Teologul – un apropiat al Sfântului Vasile. Multe din omiliile sale sunt cel puțin la fel de bune ca și ale Sfântului Ioan Gură de Aur.

Sfântul Grigorie de Nisa – mai greu de citit decât fratele său, Sfântul Vasile. Citiți-l cu un îndrumar, asta dacă va încumetați la asemenea sarcină.

Sfântul Chiril al Alexandriei – merită a fi citit, cel puțin în scrieri secundare.

Sfântul Ioan Gură de Aur (Hrisostomul) – pentru mine predicile lui reprezintă un excelent comentariu al Noului Testament. Întotdeauna o lectură plăcută.

Voi mai adăuga acestei liste și alte titluri într-un alt articol. Iar sugestii referitoare la opere secundare Sfinților Părinți pe care unii diintre voi le considerați utile sunt intotdeuna binevenite în secțiunea comentariilor.

Voi încheia cu următoarea observație: creștinii ortodocși ar trebui să fie într-o oarecare măsură familiarizați cu unii din Sfinții Părinți și să aibe un adânc respect pentru toți aceștia. Dar sporirea întru cele duhovnicești ale lui Hristos nu provine într-o mare proporție din lecturi intense, ci din rugăciune neîntreruptă, post, milostenie și iertarea dușmanilor noștri. Dacă aveți “mintea sfinților Parinti” căutați să aveți “mintea lui Hristos”, cum este descris în Epistola către Filipeni 2:5-11. Sunt unul și același lucru.

(Pr. Stephen Freeman)

Sursa: Pelerin Ortodox

Sfântul Simeon Noul Teolog: Despre cei ce se autohirotonesc învăţători şi se investesc ei înşişi în demnitatea apostolică fără harul de sus; şi că, înainte de a fi fost născut şi luminat de un părinte duhovnicesc, nu trebuie să-i călăuzim sau să-i învăţăm pe alţii

[...] Dar, vai mie! Căci spunînd acestea şi vestind calea mîntuirii care duce în chip nerătăcit în Împărăţia Cerurilor, sînt judecat de toţi oamenii, nu numai de mireni, ci şi de monahi, preoţi şi arhierei şi sînt osîndit şi învinuit şi sînt urît fără motiv numai pentru bănuiala şi lucrarea diavolească ce se lucrează prin fiii necredinţei spre pierzania lor. Şi, iată, spun ceea ce am învăţat din experienţă: dacă demonii n-ar avea pe oameni împreună-lucrători la răutatea lor, cu siguranţă n-ar putea deloc - îndrăznesc să spun - să separe de poruncile lui Dumnezeu pe nimeni din cei renăscuţi tainic prin Sfîntul Botez şi deveniţi fii ai lui Dumnezeu după har. Căci cred că pruncii care sînt botezaţi sînt sfinţiţi şi păziţi de acoperămîntul Prea Sfîntului Duh şi sînt oi ale staulului duhovnicesc al lui Hristos şi miei aleşi pentru că au fost pecetluiţi cu semnul de viaţă făcătoarei Cruci şi au fost eliberaţi în chip desăvîrşit de tirania diavolului; şi dacă diavolul nu găseşte instrumente potrivite răutăţii lui ca să facă ceea ce doreşte - ca odinioară şarpele pe femeie - fie pe părinţii copiilor, fie pe doicile lor, sau pe cei care-i cresc, cu siguranţă n-ar putea fura sau răpi pe nici unul din ei. Căci aşa cum mărturisesc lucrurile, cei de care am vorbit îi învaţă pe copii orice răutate, viclenie, vorbă de ruşine, lăcomie a pîntecelui, îmbuibare, găteală a veşmintelor şi orice altă necurăţie sau iubire de arginţi, slavă deşartă şi trufie şi în aceste rele îi obişnuiesc şi cresc de copii. De aceea şi înainte de a ajunge copiii la cunoaştere şi discernămînt, aceia îi aduc prin asemenea rele diavolului şi-i ţintuiesc de el, ca şi cum ar fi slugi ale lui, şi-i lipsesc, nenorociţii, de harul înfierii şi sfinţirii pe care l-au primit, fără să ştie ce fac, ca nişte lipsiţi de minte. Căci fiecare din părinţii veacului de acum nu-şi creşte, nici educă copiii cu educarea şi povăţuirea Domnului, ci cu obiceiuri lumeşti şi năravuri păgîneşti şi de aceea nu spune ca Iov ca nu cumva să gîndească rele fiii mei în inimile lor (Iov 1, 5), nici nu se teme sau tremură ca nu cumva fiii lor să facă ceva nelalocul lui şi să cadă din slujirea şi înfierea lui Hristos Care S-a junghiat pentru mîntuirea noastră şi se fac iarăşi robi ai vrăjmaşului şi tiranului satan şi se osîndesc la moartea şi focul veşnic al iadului. Ci o singură temere îi stăpîneşte cu privire la copiii lor şi o singură grijă au pentru ei: cum să-i facă să arate slăviţi şi strălucitori tuturor oa­menilor nu prin virtuţi şi cuminţenie, nici prin dispreţul tuturor lucrurilor strălucitoare şi văzute ale lumii, ci arătîndu-se slăviţi prin cai cu frîie de aur, cu haine strălucitoare şi cu slugile care merg înaintea sau în urma lor. Şi de la unele ca acestea se obişnuiesc şi cu iubirea de slavă şi bogăţia, cu iubirea de arginţi şi înălţarea. Şi în acest chip plecînd de la părinţii lor nenorociţi vin la orice fel de răutate chiar şi fără ispita demonilor, şi de multe ori ajung din vina lor la fapte de ruşine vîrîndu-l în sinea lor pe diavol, tatăl răutăţii, prin călcarea făgăduinţelor pe care le-au făcut la Sfîntul Botez. De aceea, crescînd şi făcîndu-se mari în asemenea rele, dobîndesc în sufletul lor o obişnuinţă cu anevoie de şters cu acestea, obişnuinţă care cu timpul devine ca o (a doua) natură şi de neîndreptat. Pornind de aici, rămîn în răutăţi pînă la moarte şi nu se mai pot despărţi de poftele, patimile şi plăcerile trupului, ci mor în ele. Şi chiar dacă îşi vin puţin în simţire şi recunosc relele care-i stăpînesc şi se grăbesc să se elibereze de ele, dacă nu se despart cu totul de răii lor învăţători - căci aşa se cuvine să-i numească cineva, nu părinţi - nu e cu putinţă să se elibereze de răul obicei care-i stăpîneşte. Ştiind dinainte acestea, Dumnezeu strigă nouă tuturor: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl lui pe mama sa şi pe fraţii lui, nu poate să fie ucenic al Meu (Luca 14, 26). Fiindcă în alt chip nu poate cineva să-şi urască părinţii, decît dacă ajunge să recunoască vătămarea sufletească pe care le-o aduc aceştia; căci cine simte această vătămare nu-i mai priveşte drept rude sau prieteni, ci-i urăşte ca pe nişte uneltitori împotriva sufletului său şi fuge de petrecerea împreună cu ei, grăbindu-se să se despartă o clipă mai devreme de cei care i s-au făcut pricini ai unor rele atît de mari. După care se luptă să elibereze şi sufletul său de aceste vechi obiceiuri rele, de aceste pofte, patimi şi prejudecăţi, şi înainte de toate se sîrguieşte să-şi uşureze conştiinţa de povara păcatelor lui.

Ascultă, aşadar, cinstite părinte, cele ce vreau să-ţi spun. Cîţi dintre aceştia s-au lepădat de lume şi o tăgăduiesc şi n-au părinţi duhovniceşti, aceştia cu siguranţă nu s-au făcut copiii duhovniceşti ai cuiva. Iar cei ce nu s-au făcut copii, nu s-au născut; iar cei ce nu s-au născut, n-au venit la existenţă; iar cei ce n-au venit la existenţă, n-au ajuns în lumea gîndită cu mintea (inteligibilă). Ci aşa cum cei care nu s-au născut trupeşte, nu se găsesc în această lume văzută, la fel şi cîţi nu s-au născut duhovniceşte nu se găsesc în acea lume gîndită cu mintea (inteligibilă), nici nu intră în acea lumină minunată în care-i duce Dumnezeu pe cei ce cred în El. Şi aşa cum cei ce nu s-au născut trupeşte nici măcar nu există, aşa şi cei ce nu s-au născut duhovniceşte, fiindcă pe cei ce s-au născut trupeşte şi nu s-au născut duhovniceşte îi aşteaptă întunericul, focul şi osînda veşnică, potrivit hotărîrii Domnului şi Dumnezeul şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos Care spune: De nu se va naşte cineva de sus, nu va intra în Împărăţia Cerurilor (Ioan 3, 3); iar naştere numeşte Domnul harul Sfîntului Duh, cum El Însuşi a spus Apostolului Lui: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duh Sfînt (Faptele Apostolilor 1, 5); deci acesta este botezul duhovnicesc şi naşterea duhovnicească şi nu se poate să fie altfel. De aceea, se cade să învăţăm pricina pentru care n-au cunoscut unii ca aceştia că s-au născut duhovniceşte. Care e această cauză? E neştiinţa şi orbirea ochilor sufletului lor. Ia seama întocmai. Aşa cum copiii care se nasc nu se pot însămînţa şi naşte fără tată, tot aşa nu poate să se nască de sus, adică să primească harul Duhului Sfînt, nici cel ce n-are un părinte duhovnicesc care să fie născut de sus. Şi aşa cum tatăl trupesc îi face trupeşti şi pe copiii lui, tot aşa şi părintele duhovnicesc îi face pe copiii pe care-i naşte copii duhovniceşti. Dar cel ce nu s-a născut încă sau s-a născut, dar e încă prunc, adică nedesăvîrşit, cum poate să se facă părinte al altora? Nu e cu putinţă. Şi cel ce nu s-a făcut fiu al luminii în simţire, cunoaştere, experienţă şi vedere duhovnicească, cum va putea cunoaşte sau vedea vreodată pe Părintele luminilor? Şi cum poate să-i conducă şi pe alţii la lumină sau să-i înveţe că există o Lumină Care a venit în lume să lumineze pe cei ce şed în întuneric? Acesta e orb şi nu vede; cum ar putea să arate altora drumul? Căci cel ce nu vede lumina, e vădit că umblă în întuneric şi se împiedică în fiecare clipă şi are nevoie de călăuză şi cum îi va putea conduce el pe alţii? Iar dacă-i va conduce, atunci cu siguranţă li se va face pricină de pierzanie; căci zice Domnul: Orb pe orb de călăuzeşte, amîndoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14) neştiinţei sau pierzaniei. Deci toţi cei ce văd numai cu ochii lor trupeşti această lumină simţită, sînt orbi şi nu se cuvine să se gîndească la nimic altceva decît cum să-şi deschidă ochii sufletului lor şi să vadă Lumina cea neînserată. Şi aşa cum orbul nu poate să vadă nici unul din lucrurile acestei lumi, nici să deosebească aurul de argint, sau monezile false, ci, deşi se află înaintea lui nu le vede, şi de multe ori pietrele preţioase şi mărgăritarele aruncate la pămînt le calcă în picioare ca pe un lut şi nu simte, nici nu ştie dacă haina pe care o poartă e albă sau neagră, murdară sau curată, tot aşa şi cel orb la ochii minţii nu poate să se cunoască pe sine însuşi, nici starea lui, cu atît mai mult nu poate să vadă ori să cunoască pe Dumnezeu - aşa cum nimeni din Sfinţii din veac n-a cunoscut pe Dumnezeu, nici nu s-a făcut sfînt, rob şi prieten al lui Dumnezeu, dacă nu i-a fost mai întîi luminată mintea de Duhul Sfînt şi nu a primit de la El cunoaştere, cuvînt şi putere, şi a fost călăuzit să cunoască voile şi poruncile lui Dumnezeu - şi cel ce n-a fost luminat de Duhul Sfînt nu numai nu se cu­noaşte pe sine însuşi şi pe toţi semenii lui, dar şi poruncile lui Dumnezeu, care sînt ca nişte mărgăritare şi pietre scumpe şi cuvintele lui de-viaţă-dătătoare, care sînt ca nişte monede care au preacuratul Său chip (icoană), le calcă în picioare pe toate şi le socoteşte ca pe un lut nefolositor, şi nu le simte deloc pentru că nu le poate simţi. Nici unul dintre voi să nu se amă­gească, fraţii mei, spunînd că vede cele de care vorbeam, acela care n-a fost luminat în ochii sufletului său de Lumina dumnezeiască.