[...] Dar, vai mie! Căci spunînd acestea şi vestind calea mîntuirii care duce în chip nerătăcit în Împărăţia Cerurilor, sînt judecat de toţi oamenii, nu numai de mireni, ci şi de monahi, preoţi şi arhierei şi sînt osîndit şi învinuit şi sînt urît fără motiv numai pentru bănuiala şi lucrarea diavolească ce se lucrează prin fiii necredinţei spre pierzania lor. Şi, iată, spun ceea ce am învăţat din experienţă: dacă demonii n-ar avea pe oameni împreună-lucrători la răutatea lor, cu siguranţă n-ar putea deloc - îndrăznesc să spun - să separe de poruncile lui Dumnezeu pe nimeni din cei renăscuţi tainic prin Sfîntul Botez şi deveniţi fii ai lui Dumnezeu după har. Căci cred că pruncii care sînt botezaţi sînt sfinţiţi şi păziţi de acoperămîntul Prea Sfîntului Duh şi sînt oi ale staulului duhovnicesc al lui Hristos şi miei aleşi pentru că au fost pecetluiţi cu semnul de viaţă făcătoarei Cruci şi au fost eliberaţi în chip desăvîrşit de tirania diavolului; şi dacă diavolul nu găseşte instrumente potrivite răutăţii lui ca să facă ceea ce doreşte - ca odinioară şarpele pe femeie - fie pe părinţii copiilor, fie pe doicile lor, sau pe cei care-i cresc, cu siguranţă n-ar putea fura sau răpi pe nici unul din ei. Căci aşa cum mărturisesc lucrurile, cei de care am vorbit îi învaţă pe copii orice răutate, viclenie, vorbă de ruşine, lăcomie a pîntecelui, îmbuibare, găteală a veşmintelor şi orice altă necurăţie sau iubire de arginţi, slavă deşartă şi trufie şi în aceste rele îi obişnuiesc şi cresc de copii. De aceea şi înainte de a ajunge copiii la cunoaştere şi discernămînt, aceia îi aduc prin asemenea rele diavolului şi-i ţintuiesc de el, ca şi cum ar fi slugi ale lui, şi-i lipsesc, nenorociţii, de harul înfierii şi sfinţirii pe care l-au primit, fără să ştie ce fac, ca nişte lipsiţi de minte. Căci fiecare din părinţii veacului de acum nu-şi creşte, nici educă copiii cu educarea şi povăţuirea Domnului, ci cu obiceiuri lumeşti şi năravuri păgîneşti şi de aceea nu spune ca Iov ca nu cumva să gîndească rele fiii mei în inimile lor (Iov 1, 5), nici nu se teme sau tremură ca nu cumva fiii lor să facă ceva nelalocul lui şi să cadă din slujirea şi înfierea lui Hristos Care S-a junghiat pentru mîntuirea noastră şi se fac iarăşi robi ai vrăjmaşului şi tiranului satan şi se osîndesc la moartea şi focul veşnic al iadului. Ci o singură temere îi stăpîneşte cu privire la copiii lor şi o singură grijă au pentru ei: cum să-i facă să arate slăviţi şi strălucitori tuturor oamenilor nu prin virtuţi şi cuminţenie, nici prin dispreţul tuturor lucrurilor strălucitoare şi văzute ale lumii, ci arătîndu-se slăviţi prin cai cu frîie de aur, cu haine strălucitoare şi cu slugile care merg înaintea sau în urma lor. Şi de la unele ca acestea se obişnuiesc şi cu iubirea de slavă şi bogăţia, cu iubirea de arginţi şi înălţarea. Şi în acest chip plecînd de la părinţii lor nenorociţi vin la orice fel de răutate chiar şi fără ispita demonilor, şi de multe ori ajung din vina lor la fapte de ruşine vîrîndu-l în sinea lor pe diavol, tatăl răutăţii, prin călcarea făgăduinţelor pe care le-au făcut la Sfîntul Botez. De aceea, crescînd şi făcîndu-se mari în asemenea rele, dobîndesc în sufletul lor o obişnuinţă cu anevoie de şters cu acestea, obişnuinţă care cu timpul devine ca o (a doua) natură şi de neîndreptat. Pornind de aici, rămîn în răutăţi pînă la moarte şi nu se mai pot despărţi de poftele, patimile şi plăcerile trupului, ci mor în ele. Şi chiar dacă îşi vin puţin în simţire şi recunosc relele care-i stăpînesc şi se grăbesc să se elibereze de ele, dacă nu se despart cu totul de răii lor învăţători - căci aşa se cuvine să-i numească cineva, nu părinţi - nu e cu putinţă să se elibereze de răul obicei care-i stăpîneşte. Ştiind dinainte acestea, Dumnezeu strigă nouă tuturor: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl lui pe mama sa şi pe fraţii lui, nu poate să fie ucenic al Meu (Luca 14, 26). Fiindcă în alt chip nu poate cineva să-şi urască părinţii, decît dacă ajunge să recunoască vătămarea sufletească pe care le-o aduc aceştia; căci cine simte această vătămare nu-i mai priveşte drept rude sau prieteni, ci-i urăşte ca pe nişte uneltitori împotriva sufletului său şi fuge de petrecerea împreună cu ei, grăbindu-se să se despartă o clipă mai devreme de cei care i s-au făcut pricini ai unor rele atît de mari. După care se luptă să elibereze şi sufletul său de aceste vechi obiceiuri rele, de aceste pofte, patimi şi prejudecăţi, şi înainte de toate se sîrguieşte să-şi uşureze conştiinţa de povara păcatelor lui.
Ascultă, aşadar, cinstite părinte, cele ce vreau să-ţi spun. Cîţi dintre aceştia s-au lepădat de lume şi o tăgăduiesc şi n-au părinţi duhovniceşti, aceştia cu siguranţă nu s-au făcut copiii duhovniceşti ai cuiva. Iar cei ce nu s-au făcut copii, nu s-au născut; iar cei ce nu s-au născut, n-au venit la existenţă; iar cei ce n-au venit la existenţă, n-au ajuns în lumea gîndită cu mintea (inteligibilă). Ci aşa cum cei care nu s-au născut trupeşte, nu se găsesc în această lume văzută, la fel şi cîţi nu s-au născut duhovniceşte nu se găsesc în acea lume gîndită cu mintea (inteligibilă), nici nu intră în acea lumină minunată în care-i duce Dumnezeu pe cei ce cred în El. Şi aşa cum cei ce nu s-au născut trupeşte nici măcar nu există, aşa şi cei ce nu s-au născut duhovniceşte, fiindcă pe cei ce s-au născut trupeşte şi nu s-au născut duhovniceşte îi aşteaptă întunericul, focul şi osînda veşnică, potrivit hotărîrii Domnului şi Dumnezeul şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos Care spune: De nu se va naşte cineva de sus, nu va intra în Împărăţia Cerurilor (Ioan 3, 3); iar naştere numeşte Domnul harul Sfîntului Duh, cum El Însuşi a spus Apostolului Lui: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duh Sfînt (Faptele Apostolilor 1, 5); deci acesta este botezul duhovnicesc şi naşterea duhovnicească şi nu se poate să fie altfel. De aceea, se cade să învăţăm pricina pentru care n-au cunoscut unii ca aceştia că s-au născut duhovniceşte. Care e această cauză? E neştiinţa şi orbirea ochilor sufletului lor. Ia seama întocmai. Aşa cum copiii care se nasc nu se pot însămînţa şi naşte fără tată, tot aşa nu poate să se nască de sus, adică să primească harul Duhului Sfînt, nici cel ce n-are un părinte duhovnicesc care să fie născut de sus. Şi aşa cum tatăl trupesc îi face trupeşti şi pe copiii lui, tot aşa şi părintele duhovnicesc îi face pe copiii pe care-i naşte copii duhovniceşti. Dar cel ce nu s-a născut încă sau s-a născut, dar e încă prunc, adică nedesăvîrşit, cum poate să se facă părinte al altora? Nu e cu putinţă. Şi cel ce nu s-a făcut fiu al luminii în simţire, cunoaştere, experienţă şi vedere duhovnicească, cum va putea cunoaşte sau vedea vreodată pe Părintele luminilor? Şi cum poate să-i conducă şi pe alţii la lumină sau să-i înveţe că există o Lumină Care a venit în lume să lumineze pe cei ce şed în întuneric? Acesta e orb şi nu vede; cum ar putea să arate altora drumul? Căci cel ce nu vede lumina, e vădit că umblă în întuneric şi se împiedică în fiecare clipă şi are nevoie de călăuză şi cum îi va putea conduce el pe alţii? Iar dacă-i va conduce, atunci cu siguranţă li se va face pricină de pierzanie; căci zice Domnul: Orb pe orb de călăuzeşte, amîndoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14) neştiinţei sau pierzaniei. Deci toţi cei ce văd numai cu ochii lor trupeşti această lumină simţită, sînt orbi şi nu se cuvine să se gîndească la nimic altceva decît cum să-şi deschidă ochii sufletului lor şi să vadă Lumina cea neînserată. Şi aşa cum orbul nu poate să vadă nici unul din lucrurile acestei lumi, nici să deosebească aurul de argint, sau monezile false, ci, deşi se află înaintea lui nu le vede, şi de multe ori pietrele preţioase şi mărgăritarele aruncate la pămînt le calcă în picioare ca pe un lut şi nu simte, nici nu ştie dacă haina pe care o poartă e albă sau neagră, murdară sau curată, tot aşa şi cel orb la ochii minţii nu poate să se cunoască pe sine însuşi, nici starea lui, cu atît mai mult nu poate să vadă ori să cunoască pe Dumnezeu - aşa cum nimeni din Sfinţii din veac n-a cunoscut pe Dumnezeu, nici nu s-a făcut sfînt, rob şi prieten al lui Dumnezeu, dacă nu i-a fost mai întîi luminată mintea de Duhul Sfînt şi nu a primit de la El cunoaştere, cuvînt şi putere, şi a fost călăuzit să cunoască voile şi poruncile lui Dumnezeu - şi cel ce n-a fost luminat de Duhul Sfînt nu numai nu se cunoaşte pe sine însuşi şi pe toţi semenii lui, dar şi poruncile lui Dumnezeu, care sînt ca nişte mărgăritare şi pietre scumpe şi cuvintele lui de-viaţă-dătătoare, care sînt ca nişte monede care au preacuratul Său chip (icoană), le calcă în picioare pe toate şi le socoteşte ca pe un lut nefolositor, şi nu le simte deloc pentru că nu le poate simţi. Nici unul dintre voi să nu se amăgească, fraţii mei, spunînd că vede cele de care vorbeam, acela care n-a fost luminat în ochii sufletului său de Lumina dumnezeiască.
Deci dacă orice ucenic e un copil duhovnicesc al învăţătorului său, atunci cel ce caută un părinte duhovnicesc are nevoie să caute un om care să fie născut duhovniceşte şi să cunoască în chip conştient pe Dumnezeu şi Tatăl său, ca să-l nască duhovniceşte şi pe el şi să-l facă cu adevărat fiu al lui Dumnezeu. Aşadar, dacă acel ucenic are nevoie şi caută un asemenea părinte duhovnicesc - căci spune proverbul: învăţătorii buni dau şi învăţături bune, iar seminţele rele nasc plante rele -, şi în viaţa de acum se găsesc învăţători buni şi părinţi duhovniceşti aşa cum spuneam mai sus; iar pe lîngă ei sînt şi cei care încă nu s-au născut de sus şi nu s-au cunoscut nici pe ei înşişi, nici pe Dumnezeu, care s-au făcut învăţătorii lor şi părinţi ai altora şi se sîrguiesc în tot chipul să atragă la ei pe cel ce s-a lepădat de lume şi caută un părinte duhovnicesc, precum spuneam. Şi dacă-l aud că laudă pe unul din adevăraţii părinţi duhovniceşti, îndată nenorociţii aceştia îl învinuiesc pe cel duhovnicesc că smintesc sufletul tînărului şi-l împiedică să se ducă la acela. Dacă - spun - unul ca acesta se lasă amăgit şi se duce la cei care-l amăgesc şi-şi pierde folosul pe care-l putea primi de la acel părinte duhovnicesc, care va fi osînda lui şi a tuturor celor ce sînt lipsiţi în acest fel de folosul părinţilor şi învăţătorilor duhovniceşti ca unii care se smintesc de ei din cuvintele lor? Oare nu au osînda celor care-i înşală şi se fac pe ei înşişi călăuzitori şi părinţi şi-i despart de învăţătorii cei buni şi nu-i lasă să se ducă la aceştia ca să fie călăuziţi şi să intre în Împărăţia cea cerească? Cu siguranţă îşi au osînda lor şi din mîinile lor se va cere sîngele lor, precum spune Domnul (Facerea 9, 5), fiindcă aceştia fiind stăpîniţi de slavă deşartă şi trufie se cred mari pe ei înşişi, deşi nu sînt nimic, se fac părinţi, învăţători şi apostoli hirotonindu-se pe ei înşişi; şi n-au primit nici harul Duhului Sfînt, ca Apostolii, nici n-au fost luminaţi cu lumina cunoaşterii (Osea 10, 12), nici n-au văzut pe Dumnezeu cînd propovăduiesc că li s-a descoperit precum a făgăduit El zicînd: De Mă iubeşte cineva va păzi poruncile Mele şi Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui (Ioan 14, 21); şi iarăşi: Eu şi Tatăl Meu vom veni şi Ne vom face la el sălaş (Ioan 14, 23); şi iarăşi: Cine mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu are viaţă veşnică, şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă (Ioan 5, 24; 6, 54); şi iarăşi altundeva: Cine mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu rămîne în Mine şi Eu în el (Ioan 6, 56); şi iarăşi: Cel ce însetează să vină la Mine şi să bea, căci cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta vreodată, ci ea i se va face izvor de apă ce ţîşneşte spre viaţă veşnică (Ioan 4, 14; 7, 37); şi iarăşi: Celui ce crede în Mine îi vor curge din pîntec rîuri de apă vie (Ioan 7, 38). Aşadar, cine nu vede în chip vădit că toate acestea s-au făcut şi desăvîrşit în mod real în el însuşi, cu fapta, acela e încă orb. Căci cine n-a păzit poruncile dumnezeieşti, nici n-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu arătîndu-i-se, nici nu L-a iubit cum se cuvine, nici n-a cunoscut cu simţirea sufletului său că Tatăl şi Fiul în Duhul Sfînt S-au sălăşluit în el, acela a păţit una din două: sau are sufletul său nepăsător, sau demonul care a fost izgonit din el la Botez s-a întors iarăşi la el prin păcat, fie înainte de a se face monah, fie după ce s-a făcut monah, şi cele din urmă s-au făcut mai rele decît cele dintîi (Matei 12, 45). Pentru că acela care a izgonit pe cel rău din sufletul său prin nevoinţă (asceză) multă, prin smerită-cugetare şi osteneli multe, prin lacrimi şi tînguiri, după care iarăşi a fost amăgit de el şi, înainte de a se sălăşlui în chip conştient în el Hristos şi înainte de a dobîndi smerenie adevărată, l-a primit iarăşi pe demonul care intră în el fără să o ştie prin părere de sine şi trufie, acela nu mai poate să-şi vină în simţire şi să-şi cunoască răutăţile şi păcatele lui, pentru că diavolul acoperă ochii sufletului său şi nu-l lasă să se despartă de mîndria care-l stăpîneşte; fiindcă atunci vicleanul diavol nu-l sileşte spre plăceri trupeşti, nici spre lăcomia pîntecelui, iubire de arginţi şi multa avuţie - pentru că aceste patimi sînt oarecum mai josnice şi produc ruşine, şi cel biruit de ele are conştiinţa lipsită de îndrăzneală, chiar dacă e lăudat şi slăvit de lume ca un sfînt - ci-l îndeamnă spre post, priveghere, stare în picioare toată noaptea, neagoniseală, culcare pe jos, nespălare şi orice altceva ştie că face să crească patima mîndriei. Pentru că, dacă nu sînt zidite pe temelia smereniei imitatoare a lui Hristos, aceste fapte înalţă sufletul pînă la cer şi-l prăvălesc pînă în adînc; şi el crede că se înalţă, ca apa aceasta simţită, dar pe cît se înalţă, pe atît cade jos şi se prăvăleşte fără să înţeleagă. Căci aşa cum e cu neputinţă ca o casă să stea în picioare fără temelie, aşa nici virtuţile nu se pot zidi fără să aibă drept temelie smerenia; fiindcă dacă nu o pun drept temelie mai întîi pe aceasta sau, chiar dacă o pun, mai apoi sînt tîrîţi de duhurile răutăţii, îndată toată zidirea virtuţilor clădită cu multă sudoare şi osteneală cade şi dispare; pentru că Domnul celor mîndri le stă împotrivă, dar celor smeriţi le dă har (Iacob 4, 6), şi necurat este la Domnul tot cel ce are inimă înaltă (Proverbele lui Solomon 10, 5). Aşadar, cel ce şi-a agonisit în el însuşi izvorul şi rădăcina tuturor patimilor sufleteşti, acela se socoteşte mai presus şi mai nepătimitor decît toţi oamenii şi nu e convins că este altcineva mai activ, mai contemplativ şi mai nepătimitor decît el, drept pentru care îi dispreţuieşte pe ceilalţi şi nu crede în darurile harului care li se dau de la Dumnezeu şi-i pizmuieşte şi învinuieşte şi afirmă că unele din acelea sînt minciuni, iar altele cu neputinţă, şi în acest fel îi tîrăşte împreună cu el şi pe alţii şi-i aruncă în adîncul invidiei, necredinţei şi pierzaniei. Şi acela care mănîncă Trupul Fiului lui Dumnezeu şi bea Sîngele Lui, dacă nu cunoaşte în simţirea şi cunoaşterea sufletului că rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el, acela cu siguranţă nu s-a cuminecat în chip vrednic cu Preacuratele Taine; căci cum e cu putinţă ca acela care e unit cu Dumnezeu să nu ştie aceasta, afară dacă nu e foarte nesimţit? Şi dacă acela care mănîncă Trupul şi bea Sîngele lui Hristos, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă, e vădit că acela care nu ştie că are viaţă veşnică şi a trecut de la moarte la viaţă ca acela care trece dintr-o cameră întunecată într-una luminoasă şi strălucită, unul ca acesta n-a cunoscut taina iconomiei lui Dumnezeu, nici nu s-a desfătat de viaţa veşnică. Iar dacă Domnul nostru a făgăduit să dea celor ce cred în El Duh Sfînt să fie în el un izvor de apă ţîşnitoare şi ca nişte rîuri care curg din pîntecele lui, acela care nu vede făcîndu-se în el însuşi în fiecare zi acestea şi toate celelalte pe care Domnul a zis că le va da şi le va face celor ce cred în El, cum se va mai numi unul ca acesta pe sine însuşi credincios desăvîrşit? Dar pe cel care crede că aceste lucruri se potrivesc numai Apostolilor şi Părinţilor din vechime şi care spune că, oricît ne-am lupta, nu mai e cu putinţă să ne asemănăm cu Sfinţii din vechime nici n-avem nădejde să ne facem asemenea lor, cine avînd cunoaşterea lui Dumnezeu şi compătimire nu-l va plînge pe unul ca acesta din tot sufletul lui? Căci dacă Dumnezeu strigă în chip vădit: Fiţi sfinţi, pentru că Eu Sfînt sînt (1 Petru 1, 16), şi altundeva: Fiţi asemenea Tatălui vostru din ceruri! (Matei 5, 48), şi Pavel spune: Fiţi imitatorii mei, precum eu sînt imitatorul lui Hristos (1 Corinteni 12, 8-11), iar el stabileşte drept lege cele contrare acestora, acela este cu siguranţă antihrist şi teomah, fiindcă el spune: „Aceia erau una, iar noi sîntem alta. Într-un fel i-a iubit pe ei Dumnezeu Care i-a învrednicit de mari daruri ale harului Duhului Sfint, şi altfel ne socoteşte pe noi: pe noi numai să ne miluiască, se ne ierte doar păcatele şi să ne mîntuiască, dacă ne vom pocăi, vom pătimi cele rele şi vom plînge. Căci e cu neputinţă ca noi să ajungem acum ca Apostolii sau Sfinţii din vechime.” Iar pe cei ce spun că este cu putinţă îi numeşte trufaşi şi hulitori pe care nu se cade să-i ascultăm deloc, ci să fugim de ei. O, nenorocirea lor! ca să nu spun nesimţirea şi necredinţa lor! Căci cei ce spun şi gîndesc unele ca acestea nădăjduiesc să se mîntuiască fără să primească harul Duhului, ca şi Apostolii; şi cred că sînt fii ai lui Dumnezeu fără să aibă în mod conştient pe Duhul Sfint care-i face fii ai lui Dumnezeu; şi-L numesc pe Dumnezeu Tată al lor, dar spun că nu L-au văzut vreodată, şi cred că-L iubesc fără să-L vadă; şi auzindu-l pe Apostolul Ioan care spune: Cine nu iubeşte pe fratele lui pe care-l vede, pe Dumnezeu pe Care nu l-a văzut cum poate să-L iubească? (1 Ioan 4, 20), nu vin la simţirea şi înţelegerea stării în care se află, ci-i invidiază şi urăsc pe fraţii lor şi se folosesc de asemenea raţionamente probabile pe care nici diavolului, care e tatăl minciunii şi al invidiei, nu i-ar fi trecut prin minte să le născocească. Şi faţă de unii se fac că spun unele ca acestea cu intenţie dumnezeiască şi iubitoare de fraţi vîrînd în toţi oamenii o rea bănuială faţă de toţi Sfinţii, dar nu simt că le spun şi împotriva lor înşişi; pentru că dacă acela care nu este nepătimaş nu este nici sfînt, cu siguranţă nici tu, care spui acestea, nu eşti aşa ceva. Căci cineva rosteşte cele rele scoţîndu-le din reaua vistierie a inimii lui. De aceea, cei ce sînt pătimaşi cred că toţi ceilalţi sînt pătimaşi. Pentru că nu ştiu că Dumnezeu a zis: Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi! (Matei 7, 1) şi că El va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Faptele Apostolilor 2, 23), ei se află într-o asemenea slavă deşartă şi aroganţă că îi bîrfesc şi osîndesc pe fraţi şi nu ştiu că unii ca aceştia n-au îngăduinţa de-a citi dumnezeieştile Scripturi. Căci zice Dumnezeu prin gura lui David: De ce spui îndreptările Mele şi iei legămîntul Meu în gura ta? şi adăugînd pricina spune mai departe: şi şezînd îl bîrfeşti pe fratele tău (Psalmi 49, 16, 20). Iar dacă unul ca acesta e împiedicat să citească dumnezeieştile Scripturi, cu atît mai mult e împiedicat să intre în biserica Domnului şi să stea împreună cu credincioşii, măcar că se face pe sine însuşi cu mare trufie învăţător şi urcă cu aroganţă în scaunul Apostolilor - pentru că demnitatea Apostolilor e cu siguranţă învăţătura care se face în Duhul Sfînt -, de ce pedepse şi osîndă nu va fi vrednic unul ca acesta? Pentru că acela care nu s-a făcut încă nici măcar ucenic cum se cuvine, dar încearcă să dobîndească o demnitate apostolică, va primi osîndă mai mare decît zeci de mii de tîlhari şi ucigaşi; fiindcă aceia omoară numai trupuri, iar el omoară suflete. Şi aşa cum acela care ia de la împăratul o piatră scumpă sau un mărgăritar ca să înfăţişeze pe el chipul împăratului şi să le şlefuiască şi să le bată pe coroana sau veşmîntul împăratului, dacă nu înfăţişează pe ele un chip asemănător împăratului, nu numai nu va primi răsplată de la împăratul, ci va fi pedepsit mult, în acelaşi chip va trebui să facă şi fiecare învăţător şi să se gîndească la toţi cei învăţaţi de el că, dacă din nepăsarea, neştiinţa sau neînvăţătura sa strică gîndurile, cugetele şi faptele unui frate şi nu-l face pe fiecare din ascultătorii săi înţelept şi desăvîrşit cu multă ştiinţă, cunoaştere, înţelepciune şi discernămînt modelînd în ei, pe cît e cu putinţă, pe Hristos care să ia formă (Galateni 4, 19) şi să strălucească în el, nici nu-l duce la statura de bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinătăţii lui Hristos (Efeseni 4, 13), în aşa fel încît sufletul fiecăruia din ucenicii lui de care nu e vrednică lumea întreagă să ajungă netrebnic, şi-l face neîncercat pe cel încercat şi necinstit pe cel cinstit, unul ca acesta e vădit că nu va primi plata ostenelii lui, ci pedeapsă şi osîndă pentru cei pe care i-a făcut netrebnici prin învăţătura sa, fie dacă prin învăţătura sa l-a lipsit pe cineva de ceva din cele ce privesc mîntuirea lui, fie dacă n-a putut să ajungă la desăvîrşire, putînd să o dobîndească prin învăţătura altor învăţători.
Se cade, aşadar, părinte duhovnicesc, ca mai întîi să te faci ucenic al lui Hristos şi să fi învăţat bine poruncile şi tainele Lui şi în acest chip să încerci să înveţi pe alţii; se cade ca mai întîi să fii supus şi să urmezi unui părinte duhovnicesc care să te conducă pe calea care duce la Hristos şi să ajungi la Hristos sau, mai bine zis, să te găsească Hristos, şi să bagi de seamă modurile şi semnele căii care te duce acolo şi să vezi pe Hristos prin harul Duhului Sfînt fără să rătăceşti şi atunci să-i conduci şi pe alţii la Hristos. Se cade să fii luminat mai întîi de Lumina cea adevărată, după care abia să-i duci pe alţii la această Lumină. Se cade să fii eliberat mai întîi tu însuţi şi aşa să încerci să-i eliberezi pe alţii, fiindcă e cu totul lipsit de minte şi nebun cel care e rob şi încearcă să-i elibereze pe cei robi împreună cu el, răpind autoritatea stăpînului său.
Dar în ce fel ne facem ucenici ai lui Hristos? Să-L ascultăm pe Hristos Însuşi care spune: Cine vrea să vină după Mine, să se tăgăduiască pe sine însuşi, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie (Matei 16, 24). Iar a urma lui Hristos înseamnă a-L imita pe Hristos în faptele Lui, aşa ca să vieţuim şi noi cum a vieţuit pe pămînt Domnul nostru şi să suportăm cu bucurie încercările şi învinuirile, ca să primim harul Duhului Sfînt; fiindcă nici privegherea, nici isihia, nici postul, nici neagoniseala, nici osteneala trupească, nici orice altă virtute nu poate să ne dea fără Duhul Sfînt cuvînt de înţelepciune, cunoaştere sau discernămînt (1 Corinteni 12, 8); fiindcă toate acestea pe care le-am spus sînt o cale spre Lumină, nu Lumina. Deci dacă voi umbla pe această cale mii de ani şi nu voi ajunge la Lumină - care e Duhul Sfînt Care de la Tatăl purcede (Ioan 15, 26) şi luminează prin Fiul pe tot omul ce vine în lume (Ioan 1, 9), iar la sfirşitul vieţii mele mă aflu încă în întuneric, ce folos am din ele? Fiindcă atunci cînd Apostolul Pavel zice că „unuia i se dă prin Duhul Sfînt cuvînt de înţelepciune, altuia prin acelaşi Duh cuvînt de cunoaştere, altuia facere de minuni” şi celelalte, spune după aceasta: şi pe toate le lucrează Unul şi Acelaşi Duh (1 Corinteni 12, 8-11). Vezi cum fără Duhul nu e cu putinţă nici ca cineva să fie învăţat, nici să înveţe pe alţii? Aşadar, cine înainte de a primi Duhul adevărului pe Care lumea nu poate să-L primească pentru că nu-L vede nici nu-L ştie (Ioan 14, 17) îndrăzneşte şi încearcă, fiind încă din lume şi în lume, să primească o poziţie şi o demnitate de învăţător, şi să se facă părinte duhovnicesc şi să mijlocească pentru alţii la Dumnezeu, unul ca acesta nu este oare vrednic de zeci de mii de lovituri şi pedepse? Şi ca să înţelegi că nu spun nimic afară de dumnezeieştile Scripturi, ascultă-l pe Apostolul Pavel care zice: Cine n-are Duhul lui Hristos nu este al Lui (Romani 8, 9). Vezi cum celui ce n-are pe Duhul Sfînt nu numai că nu-i este îngăduit să înveţe pe alţii, dar nici măcar nu e cu putinţă să fie de partea lui Hristos? Pentru că harul Duhului Sfînt uneşte pe om cu Hristos şi cine n-are Duhul Sfînt locuind în el în chip conştient nu poate să aibă comuniune cu Hristos sau să vadă în chip conştient slava lui Hristos? Nu poate nici măcar să vadă în chip spiritual (inteligibil) Dumnezeieştile Taine, ca să vadă în ele pe Însuşi Hristos ca Dumnezeu, ci vede numai în chip sensibil pîinea şi vinul puse pe sfînta masă şi care se văd în chip simţit. Şi pe drept cuvînt păţesc aceasta, fiindcă aceia care n-au primit harul Duhului Sfînt nu pot să-L vadă, nici să-L cunoască pe Hristos ca Dumnezeu; iar cei ce n-au încercat şi pătimit aceasta nu se fac nici rude ale lui Dumnezeu. Căci pe Cel ce este mai presus de orice minte şi înţelegere cum îl poate înţelege mintea noastră făcută de Acela, dacă nu va fi luminată de El şi nu va fi unită cu El? Şi aşa cum de la Acela a primit existenţa, în acelaşi chip tot de la Acela se va învrednici şi să-L vadă şi cunoască cu o cunoaştere necunoscută şi o vedere nevăzută. Dar cei care nu s-au făcut aşa nici nu-L au pe Duhul Sfint, nici nu sînt ai lui Hristos, să nu se amăgească. Iar cînd primesc pe Duhul Sfînt şi se fac ai lui Hristos, se va face atunci cu ei un semn sigur şi neamăgitor: ceea ce spune dumnezeiescul Apostol: Unde e Duhul Domnului acolo e libertate (2 Corinteni 3, 17), iar libertatea e izbăvirea desăvîrşită de toate patimile şi poftele lumeşti şi trupeşti; de aceea după aceasta adaugă: Iar cîţi sînt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele lui (Galateni 5, 24), şi iarăşi altundeva spune: Iar dacă Hristos e în voi, atunci trupul e mort pentru păcat, iar duhul e viaţă pentru dreptate (Romani 8, 10). Deci cine nu ştie că acestea şi cîte le-am spus mai sus se fac în chip vădit în el, acela să şadă singur şi să plîngă pentru sine, pentru că nu s-a făcut încă rob al lui Hristos, nu s-a făcut încă părtaş al slavei şi Dumnezeirii lui Hristos şi starea lui e încă neclară; de aceea, să se îngrijească mai cu seamă de sine însuşi iar nu de ceilalţi, pentru că nu e cu putinţă ca cel pătimaş să judece în chip nepătimaş faptele fraţilor lui, precum nici orbul nu poate vedea lucrurile simţite chiar dacă le poartă în mîinile lui.
Ci te rog, părinte, să te rogi lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul, care sînt urît pentru iubirea lui Hristos; care sînt osîndit de toţi fiindcă vreau să-mi cinstesc părintele şi învăţătorul meu duhovnicesc; care sînt proclamat de ei eretic fiindcă învăţ pe toţi să caute harul de sus şi venirea/prezenţa în chip conştient a Duhului Sfînt şi că fără ea nu se face iertarea păcatelor, nici nu poate cineva să se elibereze de patimi şi de poftele iraţionale, nici să se facă fiu al lui Dumnezeu, nici să se sfinţească desăvîrşit fără harul Duhului Sfînt; şi că cei care se împărtăşesc de aceste daruri ale harului Duhului nu numai că se eliberează de toate poftele şi patimile şi gîndurile necuviincioase, dar se fac şi dumnezei prin har şi rămîn la Dumnezeu şi ajung în afară de trup şi de lume; şi nu numai că ei înşişi sînt sfinţi şi ca unii netrupeşti în lume, dar şi pe ceilalţi credincioşi îi văd ca pe nişte sfinţi, şi nu numai ca pe nişte sfinţi, dar şi ca pe unii îmbrăcaţi în Hristos şi ajunşi ei înşişi hristoşi; şi că acela care nu şi-a făcut aşa ochii sufleteşti, e limpede că n-a ajuns încă la Lumina lui Hristos, nici n-a fost luminat de ea; că Lumina lui Hristos e dăruită ca să fie văzută de toţi cei care s-au învrednicit să intre la ei prin pocăinţă; deci cel ce a ajuns la această măsură îi iubeşte şi cinsteşte pe toţi ca pe Hristos şi nu dispreţuieşte pe nimeni din cei ce nouă ni se par josnici şi umili şi nici nu urăşte, insultă, bîrfeşte sau învinuieşte pe cineva, nici nu suportă să-i audă pe alţii făcînd acestea. Aşa să ne facem şi noi, fraţilor, căci dacă nu ne facem aşa, e cu neputinţă să intrăm în Împărăţia Cerurilor. Dar pentru că spun acestea şi vestesc că aşa s-a făcut părintele meu duhovnicesc, de aceea sînt învinuit de toţi ca un trufaş şi hulitor. Şi diavolul şi-a sculat asupra mea slugile lui şi duce război cu mine ca să încetez a mai vesti în cuvinte şi a face cu fapta poruncile Evangheliei şi ale Apostolilor şi a mă strădui să înnoiesc vieţuirea evanghelică care s-a învechit oarecum şi a ajuns dispreţuită, ca oamenii să nu mai aibă îndrăzneală că pot să se mîntuiască fără să primească harul Duhului Sfînt şi fără nepătimire, şi să se amăgească fără să-L primească şi să piară. Pentru acestea, în loc să-mi datoreze multă recunoştinţă pentru că le spun şi-i îndemn să vină la desăvîrşirea virtuţii, aceştia mă învinuiesc, mă urăsc şi-şi întorc spatele la mine şi m-au predat foamei, setei şi morţii, fiindcă nu-i amăgesc şi nu le spun: „Îndrăzniţi! Toţi ne vom mîntui fără osteneală sau chinuri şi fără pocăinţă şi paza exactă a poruncilor lui Dumnezeu. Cei ce spun acestea răstoarnă toată învăţătura lui Hristos şi a Apostolilor Lui.” Noi însă fie să nu cugetăm şi să nu spunem unele ca acestea, ci să spunem aşa: „Întrucît credem în Hristos ca Dumnezeu adevărat şi-i primim pe Apostoli ca pe nişte ucenici ai Lui, avem datoria de a păzi întotdeauna şi poruncile Lui, de a ne pocăi şi a plînge cu chinul inimii pentru fiecare neascultare şi călcare a poruncilor Lui, dacă dorim să fim creştini adevăraţi şi dacă vrem să ne desfătăm de lucrurile bune pe care ni le-a făgăduit Dumnezeu.” De care fie să ne învrednicim şi să ne desfătăm cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care se cuvine slavă Tatălui împreună şi Duhului Sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa: Ieromonah Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim, SCARA ŞI MĂNĂSTIREA SFINŢII ARHANGHELIMIHAIL ŞI GAVRIIL – PETRU VODĂ, 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu