Părintele Justin Pârvu, alături de mărturisitorii ortodocşi prigoniţi

- Părinte, prigoana împotriva creştinilor se pare că a început. Sunt deja foarte multe cazuri în care preoţi, monahi şi mireni, au fost ameninţaţi de către reprezentanţi oficiali ai patriarhiei, pentru că au luat atitudine împotriva actelor cu cip. Ce mesaj aveţi pentru aceşti mărturisitori ai zilelor noastre?

P.J.- Mă bucur pentru că am ajuns şi aceste momente, în care creştinul nostru se poate purifica în vremurile acestea noi care vin peste noi, îmi pare bine şi mulţumesc lui Dumnezeu că a mai ridicat din sânurile Bisericii noastre creştine ortodoxe, oameni care mai au energie şi curaj să poată sta împotriva întunericului care se abate asupra noastră. Acestea sunt, în sfârşit, daruri de la Dumnezeu, prin care mai trăieşte ortodoxia. Am fi, oarecum, mai necăjiţi şi mai supăraţi când am vedea că toată lumea aceasta fără excepţii, se pregăteşte de prăbuşire. Dar vedem acum cu multă durere, că tocmai cei care ar trebui să fie mărturisitori şi apărători, că nu numai la plăcinte înainte şi la război înapoi. După cum se vede, la ora aceasta, tocmai la cei care ne aşteptam să fie cu adevărat apărători şi ostaşi ai adevărului, au lăsat să meargă oile înainte. În principiul de război, când se făceau luptele acestea de câmp, de pădure, armata era condusă din urmă, ostaşii erau comandaţi din urmă, în frunte era numai un plutonier, era un sergent, un sergent major, dar acum s-a inversat treaba şi într-adevăr e mult mai frumoasă : comandantul trebuie să fie în fruntea armatei, să meargă ostaşii după el. Dacă era lovit comandantul, imediat îi lua locul al doilea şi aşa se merge mai departe până la ultimul ostaş. Găsesc tare de cuviinţă că şi în toate împrejurările acestea, mai ales cât priveşte lupta aceasta a creştinătăţii noastre, trebuie într-adevăr să avem întâi, omul de comandă după care trebuie să ne luăm, şi să murim pentru el cu Hristos, adică să murim cu el pentru Hristos.

Şi, părinte, ar trebui să-l căutăm noi sau să ne caute el pe noi?

P.J. – Asta este lucrarea Duhului Sfânt, trebuie să ne rugăm, să ne putem simţi, şi prin această simţire să ne unim în planul pe care-l avem de dus. Nu-i primejdios nimic dragii mei şi să nu ne întristeze pe noi vremurile acestea pe care le trăim, ele trebuie să se împlinească oricum, noi trebuie să ne bucurăm şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne putem menţine, să nu fie şi o cădere, a noastră, ferească Dumnezeu, ca ce spun astăzi, să spun mâine invers. Aşa de altfel se pot întâmpla foarte multe lucruri în tehnica şi în iscusinţa asta diabolică. Astăzi poţi să ştii cum te numeşti, mâine, cu iscusinţa lor nu mai ştii cum te numeşti şi începi să vorbeşti altceva decât ai vorbit ieri. Se introduce un haos, individul nu mai ştie ce să creadă… pericolul al doilea să nu fie mai rău decât cel de la început.

- Totuşi e importantă mărturisirea noastră de azi, căci prin ea primim har de la Dumnezeu ca să putem rezista mâine.

P.J. – Bineînţeles, însă există şi ispita asta diavolească, războiul acesta nevăzut şi al mândriei şi al nesocotinţei noastre care să întoarcă pe dos tot ce am scris sau am spus în tot trecutul. Rămâne valabil ce spunea un episcop greco-catolic în Bucureşti în 1948, spunea el, a propovăduit vreo trei ani de zile împotriva materialismului şi a comunismului, de au îngrozit pe toată lumea aşa activitate bogată ce au dus ăştia prin Bucureşti, Cluj şi oraşele mari, şi el a încheiat aşa: „Dacă voi spune altceva decât am spus până acum, nu mai sunt eu acela”.

- M.F.- Cum sfătuiţi preoţii din parohii să se adreseze credincioşilor faţă de această problemă?

P.J. – Preoţilor din parohie şi din toată latura aceasta a ortodoxiei noastre, le recomand să fie alături de popor, să fie alături de credincioşi, pentru că cu ei vor merge la judecată, împreună vor merge acolo, cât au fost în sfârşit, aici pe pământ, uniţi, crescuţi în Duhul acesta al adevărului ortodox. Acolo nu vor mai avea răspuns de cele ce au făcut aici decât bun sau rău. Acolo îl va întreba pe păstor, cum a păstorit, cum şi-a făcut datoria faţă de toate împrejurările bune sau grele pe care le-a avut creştinul, şi cât a participat la durerile şi la bucuriile lui. Acolo vom fi dezarmaţi de orice fals, acolo nu va mai fi nici politică, nu va mai fi nici o intervenţie alta decât cea curată, a judecăţii lui Dumnezeu. Dacă faptele bune trec prin focul judecăţii, dar faptele rele? Şi atunci, noi trebuie de aici să ne pregătim pentru răspunsul pe care-l vom da înaintea judecăţii lui Hristos.

Film si test preluate de pe Apologeticum

Laurenţiu Dumitru: Exerciţii de admiraţie. Bartolomeu Anania

Incep azi o noua rubricuta, despre intalniri cu oameni care m-au marcat intr-un fel sau altul, pe care o voi intitula simplu – Exercitii de admiratie. Pentru ca astazi e ziua de nastere a Parintelui Mitropolit Bartolomeu voi scrie mai intai cateva ganduri despre dansul.
Intotdeauna am avut o sincera admiratie impletita cu un fior launtric pentru parintii Arhierei. Pe vladica Bartolomeu l-am vazut o singura data, la Rohia, prin vara lui 94-95. Este primul arhiereu cu care am vorbit fata catre fata, caci, mai apoi, din mila lui Dumnezeu, am avut mai multe fericite prilejuri de a vorbi cu unii dintre ierarhii nostri.
Ma aflam intr-un pelerinaj, impreuna cu cateva colege de facultate, si haladuisem deja vreo saptamana prin tara. Aveam sa aflam intamplator de la un monah ca vladica Bartolomeu este aici in concediu si ca lucreaza cu spor la diortosirea Scripturii, care mai apoi, peste ani, a si vazut lumina tiparului, dupa cum se stie. Ne-am dus asadar, nu fara sfiala, sa-l deranjam pentru cateva clipe. Ne-a transmis prin maicuta ce-l ajuta, ca o sa coboare in cateva clipe. A venit spre noi zambind, ne-a binecuvantat cu bucurie sincera, neprefecuta, ca un parinte de fii, si ne-a cercetat oarecum pe fiecare in parte intrebandu-ne de unde suntem, ce studiem, ce citim. S-a bucurat sa auda ca suntem din Arges, loc de care-l lega multe amintiri frumoase din anii tineretii. Ne-a spus mai apoi ca se afla la lucru si la rugaciune si ne-a vorbit despre diortosirea Scripturii, iar mai apoi despre bucuria nespusa pe care o avusese de curand, cand a fost chemat sa sfinteasca biserica unei manastiri, ridicata in fix 40 de zile. Inca era uluit de ravna monahilor si a muncitorilor. A doua zi l-am revazut la liturghia arhieresca (savarsita de PS Iustin Sigheteanul); IPS Bartolomeu nu a slujit, ci a stat in fata, cu credinciosii, in dreptul scaunului arhieresc deloc asezandu-se, binecuvantand diaconii ce-l cadeau in rastimpurile cuvenite, dupa randuiala.
Ca teolog si editor, i-am urmarit indeaproape lucrarea pastoral-misionar-marturisitoare si activitatea scriitoriceasca. Mi-am intregit imaginea despre dansul, odata cu lectura Memoriilor sale, cutremuratoare de-a dreptul, pe care le recomand cu caldura. Vladica Bartolomeu e un batran de poveste, un om din alte vremi, plamadit din altfel de aluat. Vivace, ferm, luminos, bland, boem. Este unul dintre putinii ierarhi care nu se socoteste “mic in sinod”, pentru ca n-are la baza “scoala compromisului”. Prietenii (ce i-au citit Memoriile) stiu de ce!
Mitropolitul Bartolomeu este Omul pe care-l poti dobori, dar nu-l poti niciodata indoi.
La implinirea a 88 de ani ma alatur si eu celor care Va ureaza Intru multi, fericiti, binecuvantati si sanatosi ani, Inaltpreasfintite Parinte Mitropolit, drept invatand Cuvantul adevarului lui Hristos! Domnul sa va aiba in paza sa!

Sursa: laurentiudumitru.ro/blog