Părintele Gheorghe Calciu la 5 ani de la naşterea în Ceruri. Cuvântul Părintelui Justin la înmormântarea acestui mare mărturisitor

Cuvânt la înmormântarea Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Părinte Gheorghe Calciu,

Bine aţi revenit la Mănăstirea Petru Vodă!

Cu două luni în urmă aţi fost aici la noi, aţi admirat munţii, dealurile, pădurile şi celelalte lucruri minunate ale lui Dumnezeu şi v-aţi exprimat dorinţa ca trupul cel ostenit de suferinţe şi pribegie să se odihnească în Grădina Maicii Domnului, în pământul sfânt al ţării noastre şi mai exact la Mănăstirea Petru Vodă, închinată tuturor Martirilor jertfiţi în temniţele comuniste şi împreună să aşteptăm aici sunetul trâmbiţei celei de apoi a Arhanghelului pentru învierea cea de obşte şi să ieşim „întru întâmpinarea Domnului în văzduh”(1 Tes. 4:16).

Bine ai venit iubite frate întru credinţă şi întru suferinţă deoarece „binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”!

Întristaţi fraţi şi surori!

Biserica şi neamul nostru românesc pierd azi pe una dintre cele mai puternice conştiinţe ale demnităţii noastre creştin-ortodoxe şi româneşti, iar pe de altă parte câştigă un rugător în ceruri pentru acest popor încercat şi aici pe pământ, o icoană de-a pururi vie a unui Apostol ce înalţă Crucea astfel încât „vestirea lui ajunge până la marginile lumii” dar va străbate ca un ecou sfânt peste veacuri generaţiilor ce vor veni zicând asemenea Sfântului Pavel: „Fiţi mie următori, precum şi eu sunt lui Hristos”(1 Cor. 1:1).

S-a născut in anul 1925 odată cu Patriarhia Română pe data de 23 noiembrie. S-a născut la gurile Dunării cel ce se va odihni aici între crestele Carpaţilor deoarece printre vitregiile veacului martiric XX şi-a croit crezul ca un fluviu de nestăvilit şi a devenit un munte de neclintit.

 

Şi-a trăit copilăria şi tinereţea în vâltoarea evenimentelor interbelice şi a înţeles ca majoritatea celor din generaţia lui pericolele Ciumei Roşii ateiste de la Răsărit care sufla ameninţare asupra României şi a altor state creştine din zonă, dar şi pericolul nazist din apus cu aceleaşi efecte distructive pentru credinţă şi neam. În acest context, fiind student la medicină, cu mult curaj a încercat alături de alţi tineri să tragă semnalul de alarmă, luând parte la diferite manifestări cu caracter anticomunist şi antiateu ale studenţilor şi drept urmare este întemniţat în anul 1948. In urma condamnării cunoaşte calvarul închisorii comuniste de reeducare a studenţilor de la Piteşti, iar chinurile groaznice şi diabolice de acolo la care erau supuşi deţinuţii sunt asemănătoare cu ale mucenicilor din vechime. Metodele de tortură folosite în aceste temniţe urmăreau distrugerea fizică şi spirituală, semănau ura şi dezbinarea şi nu în ultimul rând se dorea pierderea nădejdii şi a credinţei în Bunul Dumnezeu. In aceste condiţii deosebit de grele mulţi „au pierit ca nişte miei duşi spre junghiere” şi rămăşiţele lor pământeşti au fost aruncate în gropi comune, iar sângele lor a îngrăşat brazdele pământului de unde strigă precum sângele lui Abel către fratele Cain cel ucigaş.

Această perioadă de 17 ani de puşcărie a fost pentru Părintele Gheorghe Calciu o adevărată universitate în care se deprinde virtutea, răbdarea, credinţa, dragostea, solidaritatea, pacea interioară, toate acestea fiind roade ale Duhului Sfânt după cum spune Sfântul Pavel şi el la rându-i întemniţat pentru Hristos(Gal. 5:22).

În urma decretului de amnistie din 1964, Părintele Calciu iese călit ca aurul din topitoare. Cu toate piedicile ce i se pun de regimul materialist şi ateu urmează filologia dar credinţa în Dumnezeu întărită în temniţă îl cheamă să devină pescar de oameni, adică preot în Biserica lui Hristos care nu poate fi biruită de porţile iadului (Mt. 16:18).

Drept aceea urmează Cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti după care este hirotonit preot şi este numit profesor de Franceză şi Noul Testament la Seminarul Teologic Radu Vodă din Bucureşti, fiind foarte iubit şi apreciat de elevi, mulţi dintre ei ataşându-se duhovniceşte de dascălul lor.

 

În 1977 cutremurul din 4 martie n-a dărâmat Biserici, dar cutremurul comunist are curajul să lovească altarele Dumnezeului celui viu, sau cum spune psalmistul, ca în codru cu topoare să distrugă locurile cele sfinte. Atunci când Biserica Enei, ctitoria lui Mihai Viteazul a fost ştearsă de pe faţa pământului şi pângărit locul cu un sălaş al păcatului, glasul Părintelui Gheorghe Calciu a răsunat ca un tunet, cu mult curaj şi fără nici o frică împotriva dărâmătorilor de biserici pentru că era nefiresc pentru urmaşii voievozilor „mari ctitori de locaşuri sfinte”, să săvârşească sacrilegiul acesta. Părintele îşi asumă rolul de a striga cu glas mare în pustiul nepăsării şi al compromisului, cu atât mai mult cu cât consecinţele acum puteau fi mai grave, deoarece suferinţa nu ar fi fost una individuală, ci şi a familiei, a soţiei şi a băiatului, însă Părintele ştia că nimeni şi nimic nu trebuie să despartă pe adevăratul creştin de dragostea lui Hristos. Astfel Părintele a ţinut cele şapte cuvinte către tineri în şapte săptămâni, miercurea, la Seminarul Radu Vodă, cuvinte care au însemnat atunci o adevărată Proclamaţie spirituală, o chemare la redeşteptarea cea întru credinţă, un reper concret de orientare în întunericul veacului acestuia, deoarece toţi „umblam în latura şi în umbra morţii” (Is. 9:1).

Continuare aici

Solidaritate pentru Romania. Istorici si jurnalisti lupta pentru salvarea Arhivelor Nationale. Dovada premeditarii loviturii UDMR

 

Sorin Sotoc / Ziarul Spinul

Legea destrămării Arhivelor Naţionale a fost votată. Ceea ce în opinia unor somităţi ale intelectualităţii româneşti înseamnă „marele jaf de la Arhive” a căpătat putere de lege marţi, 8 noiembrie 2011. Iniţial, Senatul României a adoptat modificarea şi completarea Legii Arhivelor Naţionale, care crea cadrul legal pentru ca agenţii economici care-şi încetează total activitatea să poată înfiinţa şi deţine depozite proprii, private, de arhivă cu documente cu valoare practică specifice activităţii lor. Faţă de forma în care a fost votată de Senat, însă, legea în forma sa finală reprezintă mai mult decât atât. Pentru că ceea ce a aprobat Camera Deputaţilor conţine adăugiri care creează cadrul legal ca o bună parte dintre documentele cu valoare istorică inestimabilă din Arhivele Naţionale să poată fi retrocedate, definitiv, bisericilor. Deşi se referă la toate cultele, această retrocedare favorizează, în esenţă, bisericile maghiare, în speţă Biserica Romano-Catolică.  
Legea a fost gândită de UDMR şi, în urma trocului politic făcut de Uniune cu partidul de guvernământ, proiectul a fost iniţiat de un grup parlamentar colorat majoritar portocaliu şi roş’-alb-verde. Pentru ca legea să devină aplicabilă şi să-şi producă efectele juridice, mai trebuie promulgată de preşedintele României. În cumpăna lui Traian Băsescu stă acum retrocedarea unei bune părţi a arhivelor naţionale către bisericile maghiare. Dacă preşedintele nu va întoarce legea în Parlament, istoria documentară a românilor din Transilvania va ajunge din Arhivele Naţionale în proprietatea privată a bisericilor maghiare.

O altfel de reîntregire a “Ungariei mari”

„Spinul” a intrat în posesia unui document care conturează clar ideea că iniţiativa UDMR, impusă actualei puteri sub presiunea şantajului politic, de a crea cadrul legislativ pentru retrocedarea arhivelor bisericeşti are legătură cu o altă iniţiativă mai veche, de dincolo de graniţa de vest. Este vorba despre lucrarea lui Andor Lakatos (foto), doctor în istorie şi specialist arhivar la Arhiva Kalocsa (Ungaria), localitate unde îşi are sediul Arhiepiscopia de Kalocsa, una dintre instituţiile cele mai importante ale Bisericii Romano-Catolice din Ungaria, cu un rol însemnat în răspândirea creştinismului în Evul Mediu. Lakatos descrie, în lucrarea „O privire în lumea arhivelor bisericeşti maghiare după anul 2000” (Gin Blick in die Welt der ungarischen Kirchenarchive nach 2000), publicată în urmă cu patru ani, modul în care statul ungar a rezolvat problema arhivelor ecleziastice: fondurile arhivistice bisericeşti din Ungaria sunt în proprietatea cultelor şi sunt definite ca şi „arhive publice private”. Statul maghiar a impus bisericilor condiţii restrictive pentru păstrarea arhivelor: spaţii propice de depozitare, personal calificat etc şi, un lucru extrem de important, accesul neîngrădit al publicului la arhivele bisericeşti. Mai mult, pentru a impulsiona bisericile în a-şi crea infrastructura pentru administrarea fondului documentar, guvernul Ungariei a dispus şi alocaţii bugetare. Un aspect foarte important, care are legătură cu contextul actual din România şi cu campania furibundă derulată de UDMR pentru retrocedarea arhivelor ecleziastice, este atins de Andor Lakatos, când vorbeşte despre arhivele bisericeşti „de dincolo de graniţele actuale, răspândite în România, Croaţia, Slovacia – 5 arhive calvine, 4 romano-catolice şi una a bisericii unitariene”. Istoricul maghiar mai spune că, în toate cele trei ţări sus-menţionate, „după 1990, a existat posibilitatea ca anumite documente naţionalizate să fie cerute înapoi; din experienţa ultimilor 15 ani, bisericile nu au profitat de acest drept decât foarte rar”. Din lucrarea lui Lakatos, bisericile maghiare din România au folosit doar ceea ce le convenea, adică au preluat exemplul bisericilor din Ungaria care-şi administreză propriul fond arhivistic ieşit de sub cupola celui naţional. Şi au decis să facă tot posibilul să-şi recapete arhivele „preluate în mod abuziv” de Statul Român, în 1950. Aşa se explică insistenţa cu care UDMR a şantajat politicul românesc pentru a legifera retrocedarea arhivelor către culte, pentru ca bisericile maghiare să poată pune mâna pe documentele emise de ele în vechime. Ceea ce nu au luat nici feţele bisericeşti, nici UDMR, din lucrarea istoricului maghiar, este recenzia foarte obiectivă făcută de Lakatos asupra problemelor cu care se confruntă bisericile din Ungaria în gestionarea arhivelor ecleziastice. Pe scurt acestea sunt: lipsă de personal calificat, lipsă de inventare şi fişe ale documentelor din păstrare, lipsa mijloacelor financiare necesare pentru întreţinerea arhivelor, lipsa unor spaţii de depozitare în care să fie asigurate condiţii propice păstrării documentelor vechi. Din această lucrare, printr-un paralelism cu ceea ce s-ar întâmpla în România după retrocedarea arhivelor către biserici, se desprinde concluzia că aceleaşi probleme pe care le au bisericile din Ungaria cu gestionarea arhivelor proprii se vor regăsi şi în România. Exemplul este foarte clar şi dat chiar de un arhivar profesionist maghiar. Totuşi, UDMR nu ţine cont de asta şi vrea cu orice preţ retrocedarea arhivelor către bisericile maghiare. La finalul lucrării, concluzia extrasă chiar de istoricul maghiar este că „arhivele noastre din Ungaria, deoarece sunt dependente în continuare de stat din punct de vedere financiar, ele ar trebui să-i arate acestuia credinţă şi loialitate”. De ce nu se aplică acest principiu şi în România, nu pot răspunde politicienii noştri.

O nouă regiune autonomă?

Cu nechibzuinţă, parlamentarii au votat după cum le-a dictat partidul care i-a lansat în primul for legislativ al ţării. De fapt, au votat după cum suna trocul politic. A doua zi după adoptarea proiectului de retrocedare a arhivelor bisericeşti, istoricul Mihai Drecin (foto), liderul PRM Bihor, a făcut declaraţii publice. Drecin este de părere că noua lege a arhivelor va reprezenta o piedică de netrecut în faţa cercetătorilor români: „Nicăieri în fostele ţări socialiste, nici în occident, nu s-a mai întâmplat ca arhivele să fie retrocedate”. Într-o altă ordine de idei, Mihai Drecin susţine că UDMR susţine financiar o altă campanie de recuperare a unor terenuri agricole în favoarea descendenţilor unor grofi ori pentru parohii ale bisericilor maghiare. Este vorbe despre o serie de procese prin care avocaţi plătiţi de UDMR pun în discuţie prevederile reformei agrare din 1921. „Un proces pe acest subiect a fost câştigat, încă din perioada interbelică, la Tribunalul Internaţional de la Haga de către ilustrul diplomat român Nicolae Titulescu, în numele Statului Român”, a declarat Drecin. „Nu întâmplător sunt vizate judeţele Arad, Bihor şi Satu Mare, judeţe în care UDMR gândeşte o nouă regiune autonomă, pe lângă cea din Secuime”, a concluzionat Drecin.

Coaliţia istoricilor

„Ne îndreptăm pe tăcute spre destrămarea Statului român?”. O întrebare dureroasă, lansată de profesorul academician, istoricul Dinu Giurescu (foto sus). O întrebare la care istoricii români care încă mai iubesc ideea de adevăr şi mai ţin la fărâma de identitate naţională ce ne-a rămas răspund, în cor: „Da!”.
La nivel naţional, nume sonore de istorici, oameni de cultură, profesori, specialişti în arhivistică, în frunte cu istoricul profesor academician Dinu Giurescu (foto) susţin în cor aceeaşi idee: „Prin retrocedare sunt vizate fondurile create de cultele religioase, precum actele de stare civilă şi documentele istorice ale episcopiilor, protopopiatelor, parohiilor, şcolilor confesionale, instituţii de caritate etc., toate având o inestimabilă valoare istorică şi documentară. Este în fapt încă un atac la ceea ce înseamnă statalitatea românească”.
La nivel local, în Bihor reacţiile specialiştilor care ştiu ce însemnătate are fondul documentar din istoria medievală a Ţării Crişanei vin să completeze tabloul naţional. Mihai Georgiţă (foto dreapta), istoric şi arhivist la filiala Bihor a Arhivelor Naţionale, susţine că prin retrocedarea arhivelor bisericeşti fondul documentar din judeţ ar fi păgubit cu, nici mai mult, nici mai puţin, de… 3 kilometri de acte. Atâta măsoară toate documentele din Bihor vizate de retrocedare, fişate şi depozitate pe rafturi a căror lungime totală depăşeşte 3.000 de metri. „Arhivele cultelor religioase au o mare importanţă pentru istoria veche a românilor din Crişana”, zice Georgiţă. „Biserica românească ortodoxă, nefiind recunoscută oficial, nu a creat decât târziu documente, iar alte instituţii reprezentative pentru români nu existau în Ardeal. Astfel, istoria comunităţilor româneşti bihorene este reflectată în documentele create de Episcopia Romano-catolic şi Capitlul Romano-catolic, în calitate de stăpân domenial a peste jumătate din comitatul Bihor şi de episcop in calitate de comite suprem al Comitatului. Arhivele Naţionale nu au posibilitatea multiplicării ori copierii lor într-un an de zile, cât prevede legea în articolul 19 (I), întrucat nu există decât un singur atelier de microfilmare în ţară, la Bucureşti. Asta ar însemna ca după un an de zile de la revendicare arhivele să fie predate fără a mai putea fi păstrate în copii la Arhive”. Istoricul Augustin Ţărău (foto), şi el specialist arhivist, susţine că retocedarea arhivelor către bisericile maghiare ar însemna îngrădirea accesului la aceste documente. „O dată preluate în proprietate privată, arhivele nu vor mai putea fi accesate decât după bunul plac al Episcopiei Romano-Catolice de Oradea”, susţine Ţărău. „În Ungaria, retrocedarea arhivelor ecleziastice nu a generat probleme, deoarece documentele vorbesc despre istoria ungurilor. La noi ele nu pot fi retrocedate pentru că există un conflict de interese, întrucât documentele vorbesc despre o istorie a românilor şi maghiarilor din Transilvania. Conflictul de interese este dat de stăruinţa românilor de a-şi dovedi continuitatea în Transilvania şi teza ungurilor conform căreia ei s-au aşezat în etape în Ardeal, începând cu secolul XIV. Ori, prin retrocedarea acestor documente tocmai ungurilor, există foarte clar riscul de a dispărea definitiv dovezile scrise favorabile românilor”, a punctat, tranşant, istoricul.

Coaliţia jurnaliştilor

Apelurile publice ale reprezentanţi ai intelectualităţii româneşti nu au rămas fără ecou în presă. Site-ul Ziaristi Online. Ro a lansat o campanie de sensibilizare a opiniei publice şi strângere de semnături, sub genericul: „Semnaţi Apelul Istoricilor României – «NU!» dezmembrării Arhivelor Naţionale, «NU!» destrămării României!”. Ca şi surse de documentare sunt propuse o serie de materiale care dezbat subiectul retrocedării arhivelor către bisericile maghiare, printre care şi cel publicat de „Spinul”, în ediţia din 27 octombrie 2011: „Complotul UDMR”. Alte titluri propuse celor interesaţi de acest subiect sunt: „Trădarea a devenit legală: Camera Deputaţilor a votat dezmembrarea Arhivelor Naţionale”, „Apelul Federaţiei Arhiviştilor din România în faţa atacului UDMR: Opriţi destrămarea Arhivelor Naţionale!” şi „Atac unguresc în Camera Deputaţilor. UDMR vrea să fure, azi, aurul României: Arhivele Naţionale. Autorul tentativei: Mártón Árpád Francisc”. Jurnaliştii care suţin grupul de intelectuali şi sindicaliştii din Federaţia Arhiviştilor din România susţin că vor milita, prin toate mijloacele posibile, pentru revizuirea legii, în forma completată de coaliţia UDMR-PDL. Pentru gafa comisă de politicienii care conduc România de azi, România jocurilor politice şi intereselor de grup, nu naţionale, ne vor judeca generaţiile viitoare.    

O nouă provocare antiromânească. Tokes le-a cerut parlamentarilor europeni să oprească românizarea din Transilvania

Tokes Laszlo le-a cerut parlamentarilor europeni să ia măsuri împotriva politicii românizării din Transilvania, sistemul de învăţământ fiind cel mai afectat.

La solicitarea lui Tőkés László, în cadrul şedinţei Grupului de Muncă al Minorităţilor Tradiţionale (Minority Intergroup - MI) din cadrul Parlamentului European (PE) de joi, organizată în sediul PE de la Strasbourg, a fost dezbătută situaţia învăţământului universitar din România, în mod special scandalul legat de secţia maghiară a Universităţii de Medicină şi Farmacie de la Târgu Mureş, potrivit Realitatea tv.

Astfel, vicepreşedintele PE le-a explicat colegilor săi că în România se practică politica românizării de zeci de ani, fapt ce se face simţit mai ales în sistemul universitar. Tőkés a dat drept exemplu situaţia secţiei maghiare din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie de la Târgu Mureş, dar a subliniat că acest caz nu este unic.

Politica de stat a contribuit la reducerea numărului de maghiari
Tőkés László a mai susţinut că starea generală de la Universitatea Babeş-Bolyai este bine oglindită de represaliile universitare împotriva profesorilor Hantz Péter şi Kovács Lehel, cărora le-ar fi fost desfăcute contractele de muncă deoarece au luptat pentru inscripţii bilingve.

Potrivit europarlamentarului, această politică de stat ar fi contribuit la procentul actual de doar 20% al maghiarilor din populaţia Transilvaniei şi a subliniat că măsurile care duc la asimilarea maghiarilor se desfăşoară şi în prezent.

În final, el a solicitat UE să adopte un sistem de norme care asigură drepturile minorităţilor.

EVZ.ro

Parintele Gheorghe Calciu: Martirul vremurilor noastre - Constantin Oprisan

Va prezentam un extras dintr-un lung interviu cu parintele Gheorghe Calciu, ce a avut loc in 6 Noiembrie 1996 in California. Interviul complet se gaseste in recenta aparitie editoriala a parintelui Gheorghe Calciu: Hristos te cheama!     Am fost foarte norocos deoarece am fost printre cele saisprezece persoane pe care Securitatea le-a dus la inchisoarea Jilava, unde vindecarea mea spirituala a inceput. In Jilava ei au construit o celula speciala in forma semicilindrica. Era ca un cilindru taiat in doua. Eram sub pamant; Jilava este construita sub pamant. Deasupra celulei erau sapte metri de pamant. Nu poti vedea Jilava - intreaga inchisoare este sub pamant. In acest cilindru ei au construit patru celule, fara ferestre, numai o usa. Ardea un bec electric ziua si noaptea. Ne-au pus cate patru in fiecare celula. In fiecare celula era sau un om foarte bolnav sau un om innebunit. In celula mea, se afla Constantin Oprisan - ai carui plamani erau complet vlaguiti de tuberculoza. De doua ori pe zi expectora lichid din plamani. Noi trebuia sa-l ajutam dandu-i o palarie sau ceva si el putea sa dea afara tot ce se desprinsese din plamani - sange si tot restul. Era ingrozitor sa-l vezi. In prima zi in care am intrat in celula, erau cu mine Constantin Oprisan, prietenul care ma salvase de la sinucidere si un alt student mai tanar ca noi. Constantin a inceput sa expectoreze lichid din plamani. Am ramas tintuit cu spatele la usa - surprins deoarece nu mai vazusem niciodata ceva asemanator. Omul se sufoca. Probabil un litru intreg de flegma si sange daduse afara, si stomacul meu se intorsese pe dos. Eram gata sa vomit. Constantin Oprisan observand asta, mi-a zis: "Iarta-ma!" Mi-a fost atat de rusine! Deoarece eram student la medicina, am decis sa am grija de el.
    Asa am hotarat sa am grija de el si am spus celorlalti ca eu voi avea grija de Constantin Oprisan. El nu se putea deplasa si am facut tot ce era nevoie pentru el. Il puneam pe galeata sa urineze. Ii spalam corpul. Il hraneam. Noi aveam un castron pentru mancare. Luam acest castron si i-l puneam in dreptul gurii.
    El era ca un sfant. Era pentru prima data cand eram in contact cu un astfel de om.
    Ne puteti spune mai multe despre el? Cum va invata si va intarea?
    El nu vorbea mult. Ne vorbea in fiecare zi in jur de una-doua ore, deoarece nu putea sa vorbeasca foarte mult. Dar fiecare cuvant care iesea din gura lui era un cuvant sfant - numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El isi rostea rugaciunile, si auzindu-l cum spune aceste rugaciuni, stiind cat de mult suferea, eram profund impresionati. Nu era deloc usor. Pe langa delicatetea lui sufleteasca, el incerca sa ne protejeze - sa nu expectoreze prea mult ca sa nu imprastie bacili in atmosfera. Era ca un sfant in celula cu noi. Simteam prezenta Duhului Sfant in jurul lui; il simteam pe el. Chiar si in timpul ultimelor sale zile cand nu mai era in stare sa vorbeasca, el niciodata nu si-a pierdut bunatatea fata de noi. Puteam citi in ochii sai lumina spirituala si dragoste. Fata lui era ca o revarsare de dragoste.
    V-a povestit despre momentul in care a fost seful "Fratiilor de Cruce"?
    Da. Ne-a spus despre cum a lucrat cu tinerii. Sunt sigur ca iubea foarte mult tinerii si ca si el era iubit de ei. Era complet dedicat omului. Era un om foarte inteligent - uluitor de inteligent. A fost atat de binevoitor cu noi. Nu a vorbit mult despre el insusi. Vorbea despre credinta, despre dragoste, despre rugaciune. Se ruga tot timpul. Stiti, nu e asa de usor sa stai intr-o celula tot timpul cu aceiasi oameni. Cand izbucneau anumite conflicte intre noi, el se ruga. Si rugaciunea lui era lucratoare. Ne era rusine, pentru ca el se ruga si noi stiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar fata lui era complet transformata. Noi intelegeam ca se roaga pentru noi si ne opream din cearta.
    Era intr-o stare fizica atat de proasta pentru ca fusese torturat in Pitesti vreme de trei ani. L-au batut peste piept, peste spate pana i-au distrus plamanii. Dar el se ruga toata ziua. El niciodata nu a spus ceva rau impotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos. Pe atunci nu mi-am dat seama cat de important a fost Constantin Oprisan pentru noi. Era justificarea vietii noastre in acea celula. In timpul acestui prim an, el a devenit din ce in ce mai slab. Simteam cum se apropie de sfarsitul vietii pamantesti si ca va muri.
    Odata pe saptamana eram obligati sa ne radem. Eu il vegheam pe Constantin Oprisan si prietenii mei se barbereau. Pe urma eu ma barbeream si unul dintre ceilalti il veghea, deoarece il vegheam zi si noapte. Cand ceva se intampla, ei imi spuneau sa merg la Constantin Oprisan, deoarece le spusesem ca eu voi fi singurul care voi avea grija de el, fiindca l-am ranit in prima zi. Sunt sigur ca l-am ranit si de aceea ma simteam foarte, foarte vinovat. In timp ce ma barbeream, Marcel, studentul care era mai tanar decat noi, a vazut cum Constantin Oprisan era gata sa moara. A spus, "Mergi si vezi de Constantin Oprisan; el moare." M-am uitat la el. Fata sa era complet vlaguita. Ochii ii erau deschisi, dar am vazut ca peste ochii sai parea sa fie o perdea de ceata. Ochii i s-au intors peste cap. Am fost atat de speriat, mi-a fost asa de teama. Am simtit ca va muri si ca voi fi singur in celula.  Am pus mana pe el si am zis: "Constantine nu muri; nu muri! Vino inapoi; vino inapoi!" Am tipat cu voce tare! Imediat s-a intors. Ochii i-au devenit clari. Nu stiu ce s-a intamplat in sufletul sau, dar am vazut o imensa groaza pe fata sa. Am simtit ca era gata sa intre in lumea cealalta si ca eu i-am cerut sa se intoarca inapoi in celula. Ochii sai erau plini de groaza si a inceput sa planga. Lacrimi ii curgeau din ochi. Fata sa devenise fata unui copil, un copil nou nascut. El plangea ca si un copil ce se nascuse, tocmai iesit din pantecele mamei sale. Constantin Oprisan plangea pentru ca-l fortasem sa se intoarca. In cateva minute a murit.
    Cat ati stat cu el in acea celula?
    Un an. Dupa ce a murit, fiecare a simtit cum ceva din el a murit. Am inteles ca, bonav cum era si in grija noastra ca un copil, el a fost stalpul nostru de sustinere in celula. Atunci am devenit singuri, fara Constantin Oprisan.
    Am luat un prosop si am spalat corpul sau pentru a-l pregati sa fie ingropat in pamant. Apoi am ciocanit la usa si am spus gardienilor ca a murit Constantin Oprisan. Au venit dupa trei ore. Noi niciodata nu am parasit acea celula mai-nainte. Acea celula care nu avea nici lumina, nici ferestre. Apa se prelingea pe pereti; salteaua de paie era putreda sub corpurile noastre. Astfel, dupa inca doua ore, pentru prima data, gardianul mi-a comandat mie si prietenilor mei sa iau corpul lui Constantin Oprisan si sa merg afara.
    Afara era atat de frumos. Flori si copaci si cerul albastru. Atata timp cat am stat in celula am uitat despre frumusetea lumii. Cand am iesit am vazut ca lumea nu s-a schimbat. Aceasta vegetatie, aceste flori - ne loveau. Erau ca o insulta pentru noi, deoarece noi sufeream, muream... dar universului nu-i pasa de noi! Soarele apunea si era o lumina aurie. Fiecare stralucea ca aurul.  L-am pus pe Constantin Oprisan pe pamant. Era complet dezbracat deoarece a trebuit sa dam hainele sale de inchisoare inapoi. Corpul sau era complet vlaguit. Nu ne venea sa credem ca a fost o fiinta vie. Era complet slabit, numai piele si os. Si m-am gandit ca fierea trebuie sa-i fi intrat in momentul mortii in sange deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare si i-a pus-o pe piept - o floare albastra. Gardianul a inceput sa tipe la noi si sa ne forteze sa ne intoarcem in celula. Inainte de a intra in celula ne-am intors si am mai privit odata la Constantin Oprisan - trupul sau galben si floarea albastra pe piept. Aceasta e imaginea pe care o pastrez in memorie - corpul lui Constantin Oprisan complet vlaguit si floarea albastra pe pieptul sau. El nu era decat piele si os - fara muschi. Nimic altceva ... corpul sau zacand pe pamant cu o floare albastra.
    Dupa aceea a fost foarte dificil. Poate am pacatuit deoarece Constantin Oprisan, inainte de a muri, a spus "Voi muri, dar dupa moarte, ma voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugaciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca sa muriti in aceasta celula." Si sunt sigur ca s-a rugat pentru noi, deoarece toti trei am reusit sa parasim aceasta inchisoare si sa mergem la Aiud. Sunt sigur ca Constantin Oprisan s-a rugat pentru noi. Pacatul pe care l-am comis a fost ca tot timpul m-am gandit si am chemat sufletul lui Constantin Oprisan sa vina si sa ne daruiasca lumina. Ma gandesc ca am comis un pacat, deoarece poate i-am tulburat odihna. Sunt sigur ca a fost foarte binevoitor cu mine pentru ca am avut grija de el. Sunt sigur ca m-a iubit foarte mult. El ii iubea pe toti. Dar cred ca pentru mine a avut o dragoste speciala, deoarece eu am avut o dragoste speciala pentru el.