Parintele Arsenie Papacioc despre iubire si iertare

Lumea aceasta nu e vinovata, suntem vinovati noi ca nu stim sa iubim si nu stim s-o apreciem! Ce-am facut noi pentru lumea asta, daca este vorba sa intram in amanuntele drumului mantuitor? Ce-am facut noi pentru lumea aceasta – asta ni se cere!

 O institutie, ca si un neam, traiesc prin cei care tasnesc, care stau pe cruce fara sa cedeze. 0 iubire mare pentru Dumnezeu cere o permanenta jertfire. Niciodata nu vom trai fara probleme si fara sabii indreptate impotriva noastra! Nu vedeti invatatura crestina? “N-am venit sa aduc pace pe pamant, ci sabie… Dusmanii omului sunt casnicii lui.” Dar toate acestea nu trebuie sa descurajeze pe nimeni cu nimic. Chiar daca omul este afectat de aceste nenorociri, asta nu inseamna sa renunte. Nu! Dumnezeu stie de necazul tau, iar aceste suferinte te incearca pentru a te putea defini, pentru a merita sa fii incununat de Dumnezeu, caci El asta doreste.

 Nu ne putem inchipui un om mantuit fara merite. De unde vin aceste merite? Din lupta cu suferintele, iar lupta fara jertfa nu se poate! Crucea a mantuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumnezeu, nici minunile Sale, ci Crucea! Atunci cand lisus S-a rastignit, atunci a fost biruit satana. Mantuitorul triumfa pe Cruce, iar satana era invins. Deci, nici un crestin nu este scutit, sub nici un chip, de crucea sa, pentru ca e dar de la Dumnezeu suferinta, dragii mei! Nu este numaidecat o pedeapsa. Dar, chiar pedeapsa in sine, canonul inseamna putinta revenirii, a intoarcerii la bine.

 Se constata ca nu vine lumea la biserica. Dar nu trebuie sa fie o preocupare in sine, sa se faca atata caz. Pentru ca aceste lucruri slabesc forta personala a fiecaruia, semanand confuzii. Din cauza greselilor multimii, fiecare om ajunge sa se scuze in sinea lui: “Ce, numai eu fac? Vad ca toti fac!” Deci, cel mai bine este ca noi sa ne rugam pentru rezolvarea acestor lucruri pentru oamenii acestia. Si chiar va rog, sa fie o mai mare dorinta de iubire adeva- rata! Nu o iubire inregistrata si difuzata ca atare de oameni: “Auzi, domnule, ca trebuie sa iubim!” Nu! Trebuie sa simti nevoia sa iubesti.

 Nu este niciodata nimeni degeaba langa tine. El este cu stiinta lui Dumnezeu, ca tu sa-l ajuti sau sa te folosesti. Te folosesti, ca poate are o putere de duh mai mare. Sau il ajuti tu, in sensul de-al suporta. Este o mare greseala atunci cand certam pe unul sau pe altul! Il rabda Dumnezeu si pe acela, si de aceea l-a pus in calea ta, ca sa-l rabzi si tu si sa te incununezi!

 Daca se intampla sa facem fapte bune, nu este bine sa le facem numai din obligatie, pentru ca de- venim cazoni. Sa le facem dintr-o dragoste cu orice chip, si atata cat putem. Pentru ca Dumnezeu nu ne tine ca suntem noi foarte vrednici. Ne tine ca este foarte milostiv El, si de aici vine si toata mila noastra.

 Bunaoara, daca se gaseste cineva in situatia sa dusmaneasca pe cineva, se gaseste in situatia sa-l judece, pentru ca este intr-adevar incorect si nu se aseaza deloc. Deci, iti este incomod si tie si celorlalti. Dar daca ar zice omul asa, ar sta de vorba cu Dumnezeu: “Mai draga, Eu il iubesc si pe acela asa cum e. Da-te de partea Mea, ca sa-l iubesti si tu. Eu il iubesc asa cum este. Caci de aceea il tin in viata. Da-te de partea Mea si lasa, nu-l mai dusmani; Eu sunt Dumnezeu si tot Eu te tin si pe tine. Tu cate greseli faci si ti le trec cu vederea?” Acest dialog intim, cu smerenie sa se faca, si tu esti asigurat. Si rasare cu orice chip iubirea, fara de care nu se poate face nimic, chiar daca ai da muntii la o parte; chiar daca ti-ai sfasia trupul sa arda pentru Hristos. Milostenia nu este numai sa dai din traista. Milostenie este ca accepti pe un om sa stea langa tine, fara sa il alungi in gand. Ai un coleg care are un necaz, trebuie sa stii sa-i faci o mangaiere, sa-i descretesti fruntea. La saraci poti sa faci o rugaciune scurta: “Doamne, miluieste-l!”, daca nu poti sa-i dai, ca esti in tramvai si el este pe trotuar. Intrebarea se pune, cum ne este inima noastra in legatura cu su- ferinta din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi intrebati la Judecata de apoi este: “De ce nu am dat mai multa atentie semenilor nostri?”

 Exista porunca in invatatura crestina: sa se respecte toata faptura, cu atat mai mult fiinta o- meneasca, care are “chip” si “asemanare”. Si firea pervertita, bineinteles, te indeamna sa tii cont numai de al tau, si foarte greu te rupi si pentru celalalt. Si tocmai asta e porunca: sa te rupi. Eu v-am spus uneori; daca nu, spun acum: Era intr-o situatie, parca era vis, dar tare a fost parca real, asa…Murisem, si ma uitam, cum se spune, la moartea mea, caci sufletul nu moare. Ma uitam la mine in cosciug si cand a ajuns cosciugul sa intre in groapa am zis: “Ce bine este daca lasi ceva din tine afara! Aceea te va ajuta si pe tine sa traiesti mereu”. Milostenia este ceva din tine. Si Alexandru Vlahuta zice: “Mila e toata Scriptura!”

 A milostivi pe unul, pe altul, aici se arata ca tu esti Hristos. Apoi, nici nu stii ca acela pe care il ajuti poate sa fie Hristos. El nu intinde mana sa-i dai. El intinde mana sa-ti dea imparatia cerului si tu nu observi. Si, de regula, oamenii cauta banutul cel mai mic.

 Fratii mei, tineti minte: cersetorii sunt personaje biblice! Ai trecut pe langa mantuirea ta asa de usor! Si mai grozav, l-ai dispretuit pe cersetor! Cersetorii nu pier niciodata. Fac sobor la margine de drum si impart ce s-a capatat, si zic: “Asta-i de la cutare. Pomeneste-l, Doamne, intru imparatia Ta!” Si are valoare. Mantuitorul, ca sa ne incurajeze, a spus: insutit veti primi! Vrei sa te imbogatesti? Da tot ce ai! Primesti insutit! Lucrul acesta nu-l vorbesc de la mine. Daca ati cunoaste viata Sfantului Ioan cel Milostiv, v-ati inspaimanta! Sfantul Ioan, cand s-a dus in respectiva arhiepiscopie, a intrebat: “Cat aur are arhiepiscopia?” Si i s-a raspuns: “Atatea litre de aur!” “Dati-i la saraci!” Cand au auzit, economii aia au zis ca ii saraceste. Si a venit inapoi insutit fata de cat a dat. Iar dadea, iar venea insutit. Economii carteau mereu! Vezi, nu observa omul cand primeste, dar observa cand da. Dar venea insutit cu precizie! Este cuvant din Scriptura. Eu nu am dreptul sa-l contrazic pe acest cuvant. Si obisnuiti-va cu autoritatea cuvintelor din Sfanta Scriptura. Tainele Bisericii s-au facut pe temeiul cuvintelor din Scriptura. “Ce dezlegati voi, dezleg si Eu”. Asa a luat nastere Taina Pocaintei.

 A venit o doamna la arhiepiscopie sa dea o donatie. Si a intrebat-o Sfantul Ioan: “Cat doriti sa dati, doamna?” “Atat!” Sfantul Ioan se astepta sa primeasca insutit, iar cat dadea doamna asta nu era insutit. Si a intrebat-o: “Atat ai vrut cu adevarat sa dai?” “Nu! Am vrut sa dau atata, dar cand am scris suma, o mana nevazuta a sters si a scris cat dau eu acum”.

 Ce se intamplase? Economii nu au dat la saraci cat a zis Sfantul Ioan. Au dat mai putin. Si corespundea cu cat a adus femeia asta insutit. Sfantul Ioan i-a mustrat: “Uite cine saraceste arhiepiscopia!” Si s-a ajuns sa dea cate o corabie cu aur, si veneau o suta inapoi; si s-a umplut Marea Mediterana cu corabii pline cu aur mergand la Sfantul Ioan. Si s-a auzit glas din cer: “Sa vedem, Ioane, cine este mai milostiv: tu sau Eu?” S-a verificat cu ape, cu corabii si cu aur cuvantul Scripturii. Deci, obisnuiti-va sa nu traiti numai voi, ci sa traiti in toti care sunt cu voi.

 Exista porunca mare repetata de Iisus Hristos, incat insista: “Sa va iubiti unul pe altul.” Vedeti, cu orice chip trebuie sa fim controlati, daca avem acest sentiment de iubire pentru toti. Practic e greu. Nu poti chiar sa iubesti pe toti. Bine, asta se intelege. Dar, cu nici un chip sa nu urati! Daca nu urasti, nu mai esti in apa, esti pe scara, pe prima treapta. Dar esti pe uscat! Si sigur ca treptele merg pana la treapta dragostei de sus. Esti liber si ai posibilitatea de a urca, daca nu urasti. Deci este un inceput doar. Ce se numeste scara: “Doua lemne hodo-lemne si un brat de alea maruntele!” Adica, daca esti pe prima treapta esti salvat. Dar ceva sfant din noi, crean- du-ne Dumnezeu singur numai pentru Dumnezeu si poruncindu-ne sa iubim, ne-a dat si putinta sa iubim. Si atunci ceva sfant din noi ne spune: “De ce sa stau chiar asa pe ultima treapta? Ia sa pasesc mai sus!” Se intampla de capeti o bucurie pe care nu o cunosteai, dar care te odihneste si te sileste la a treia treapta. Si tot asa, si tot asa, pana cand ajungem la dragoste, care este legatura desavarsirii.

 Mantuitorul nu spune ca sunt treizeci de trepte, cum arata Sfantul Ioan Scararul. Spune: “Sa va iubiti” – vorbeste la superlativ si termina. Dar acum, noi, care ne intalnim cu neputintele noastre si cu frecusul, lipsa de educatie la un adversar, dintre doua rele, alegem raul cel mai mic. Decat sa-l urasc, mai bine ma asez pe prima treapta si nu-l urasc. Si ma tin cu mainile de treapta de sus. Daca te tii cu mainile de treapta de sus, inseamna ca e posibil sa ajungi la ea, ca e deja in mana ta. Este porunca. Nu mai avem voie sa comentam, decat, cu orice chip, sa stabilim re- latii macar la “Buna ziua”, sau sa nu urasti pe nimeni. Degeaba ne zbatem, degeaba implinim alte po- runci crestine, daca n-avem relatie cu cineva. Fratiile voastre trebuie sa stiti ca inima noastra trebuie sa fie mereu libera pentru Hristos. Ca un dusmanel, care sta cocotat pe acolo pe undeva in zona asta grozava a inimii, il indeparteaza pe Hristos din inima ta. Adica nu vrea Hristos sa stea cu dusmanelul ala. Ca nu exista relatie intre rau si bine. Mantuitorul zice: “Sa-mi dai toata viata, toata fiinta ta!” Dracul zice: “Mie sa-mi dai numai un deget!” Ca prin asta el te stapaneste cu totul. Deja e langa tine. Nu mai este Hristos langa tine, daca tu i-ai dat o unghie de la un deget. Nu trebuie recunoscut.

 De aceea, nici nu se sta de vorba cu dracul. E o greseala mare cand mai spun unii: “L-am certat pe dracul!” Lui ii convine foarte mult dialogul cu omul. Sa te rogi! El fuge de rugaciunea pe care o faci tu. Daca il simti ca intr-un fel te munceste fizic, sau te deranjeaza te miri cum, roaga-te la Hristos: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!” Ca va este la indemana o ruga- ciune ca asta. Dar nu cu agitatie, ci cu calm si cu stapanire de sine. Pentru ca, va repet acum, sunt sigur ca v-am mai spus, oricare ar fi motivul unei intristari, sau al unei mahniri, este numai si numai de la draci. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mahnire, unde-i o intristare, deoarece cu astfel de bogatie nu stii ce sa faci si o risipesti. Si, din pru- denta, nici nu te stapaneste acest har, dar vine unde-i linistire sufleteasca, unde fiinta noastra transforma ca un mare aparat de reactie acest har al lui Dumnezeu cu hotararile tale de a misca, de a te implini, si uite asa ajungi la masura omului desavarsit, ca sa nu vorbesc chiar sa fii un dumnezeu dupa har, bine- inteles. Dar pe fondul unei stari de veselie, viata duhovniceasca nu se vede, dar se simte. Simti ca ai mandrie. Insa smerenia nu se prea simte! Niciodata un om nu spune: “Eu sunt smerit!” Dar se simte totusi o bucurie sufleteasca pentru ca ai un fior de relatie calda cu lumea.

 Daca rationalizezi relatia ta cu lumea pe motiv ca sunt liber sa nu primesc vizita fratelui – e un castig. Dar e un castig minor, fara rezultate mai avansate. Trebuie sa-l iubesti cu adevarat cu inima. Strategic va dau un sfat: nu poti sa-l iubesti pe vrajmas de prima oara, dar aseaza-te pe pozitia sa nu-l urasti. Si daca te gaseste moartea pe pozitia de a nu-l dusmani, tu mori ca un iubitor de vrajmas, cu harul lui Dumnezeu.

 Sa stiti ca e foarte draceasca lucrare, ura asta a aproapelui. Prima data asta vine: “Ah, ce i-as face!” Draga, cele zece porunci nu trebuie invatate ca la scoala: “Dacii si romanii”, si incepi sa spui istoria dacilor si a romanilor ca pe apa. Nu! Trebuie cu orice chip sa implinim aceste porunci. Poti sa te prezinti la duhovnic ca n-ai implinit o porunca, ca o imprejurare, sau o stare de lucruri te-a oprit. Se a- nalizeaza de ce nu ai putut, capeti circumstante atenuante, dar cu nici un chip sa nu crezi ca esti scutit total, ca o imprejurare s-a creat si tu nu ai implinit porunca.

 Ai lucrat Duminica. Porunca Bisericii este sa nu se lucreze. Dar o imprejurare oarecare te-a silit sa lucrezi. Nu-i nici o mustrare, poate e nevoie sa te spovedesti ca ai muncit, fara canonisire. Nu s-a gatit mancare pentru Duminica. Si exista o alta porunca care spune: “Cine posteste sambata sau Duminica este certat de Biserica”. Si atunci ce faci ca sa nu postesti Duminica? N-am mancare facuta – fac mancare. Deci am muncit Duminica. Dar, dintre doua rele, alegi raul cel mai mic. Dar am salvat porunca care spunea sa nu postesti Duminica.

 Doi insi sau hotarat sa se duca la Ierusalim. Se mergea pe jos in conditii grele, nu erau mijloace de transport. Mergand ei spre Ierusalim au intrat sa gazduiasca la o casa, unde i-au gasit pe toti bolnavi. Au sarit amandoi, i-au ajutat cat au putut. Dar unul dintre ei a zis: “Eu nu mai merg la Ierusalim caci nu pot sa parasesc pe cei bolnavi” “Cum, draga, ca noi ne-am hotarat. Unde-i hotararea noastra?” Si a plecat celalalt singur si a ajuns la Ierusalim. Acolo era o mare aglomeratie, ca era vorba de Inviere.

 Pelerinul, ajuns la biserica, a patruns cu mare greutate prin prima usa de la biserica, si-l vedea pe cel care ramasese la bolnavi chiar la Altar. Dintre doua fapte bune alege fapta cea mai mare. Cel care a ingrijit de bolnavi s-a asezat pe pozitia de varf a Scripturii: iubirea. Si atunci ce cauti la Ierusalim? Te duci din traditie? Te duci ca ai posibilitati? Te duci ca ai timp, sau ca ai avut bani? Daca tu ai lasat vreo dusmanie in urma ta? Porunca iubirii e o porunca mare, de aceea insista Mantuitorul. Deci e o intrebare justificata; sa ne-o punem toti: “Iubesc sau nu iubesc?”, ca e porunca, draga! Sa nu credeti ca Mantuitorul a vorbit numai pentru veacul respectiv, pentru Apostoli. Nu. A vorbit pentru toate timpurile. Si noi avem bogatia ca suntem crestini. Si atunci sigur nu o sa urmam pe cutare Tutankamon, sau pe Buda. Noi urmam pe Hristos. Bagati de seama, iubirea e criteriu de judecata! Evanghelia care se citeste la Duminica Judecatii de apoi este aceasta: “Am fost bolnav, si nu m-ati ingrijit. Am fost insetat, si nu mi-ati dat sa beau. Am fost flamand, si nu m-ati saturat”. Nu vorbeste nici de alte artaguri si nu stiu ce. Vorbeste numai de iubire. De ce ai urat? Dovada ca tu nu ai iubit, nici macar nu l-ai respectat, ca-i fiinta omeneasca. L-ai urat. Ca nu-l mai recunosti ca fiinta omeneasca, din momentul din care il urasti. Si atunci ne osandim cu asta. Vorbesti de rau cu atata usurinta si cu atata motivare intima. Si chiar daca esti intrebat, raspunzi:

 “Dar ce, numai eu vorbesc!? La urma urmei merita”. Ei bine, va spun, e un pacat foarte mare. Nu numai ca nu-l iubesti, dar il dusmanesti, il urasti. Atunci tu ai facut crima, nu dragoste.

 Daca pomenim pe cineva, este poate departe de tine, nu are cum sa stie ca tu il pomenesti. Tu esti in comuniune cu cel pe care l-ai pomenit. Dumnezeu, pentru rugaciunea ta, il ajuta pe el, si tu, constient, vrei sa fii implinitor al poruncilor date de Dumnezeu: te numesti un mantuitor candva si undeva.

 Tu pomenindu-l pe el, il ajuta Dumnezeu. Dumnezeu ti-a auzit rugaciunea.

 Chiar Traian, care a fost un pagan, a avut o fiica, Drosida, care a ajuns Sfanta Mucenita Drosida. S-a botezat singura, dragalasa. Imparatului Traian i se dusese vestea, si a ramas vorba: “Bun ca Traian”.

 Era un suflet bun, drept, nu i se cerea mai mult decat sa fie drept.

 Sfantul Grigorie Dialogul, vazand atatea lucruri facute de Traian si ca a avut un nume asa de consacrat, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el ca sa-l ierte. Sfantul Grigorie a trait in anul 500, de cand avem Sfanta Liturghie a Sfantului Grigorie Dialogul. Si s-a rugat lui Dumnezeu sa-l ierte pe Traian. Deci, a intrat intr-un dialog cu Cerul si a auzit un glas:

 “Dumnezeu ti-a auzit rugaciunea, dar mai mult sa nu te rogi pentru pagani”. Sfantul Grigorie Dialogul a intrat intr-un dialog cu Cel ce mantuieste si i-a dat putinta lui Traian sa fie si el in imparatia mantuitilor.

 Tu, daca pomenesti pe cineva, traiesti cu toata lumea, cu fratii tai de credinta. Si sunt obligati fata de cel care ii ajuta la mantuire intr-o forma anonima, dar stie Dumnezeu.

 Mai departe, dupa rugaciune, tine relatia cu omul. Arunca-i un zambet, ca sa vada ca nu ii esti dusman. Nu un ranjet. Arunca-i un zambet, daca te provoaca.

 Draga, eu am sustinut un adevar. Fratia ta ai fost in situatia sa fii in afara de adevar. Ca te-a lezat punctul meu de vedere, al adevarului, nu-i vina mea. E vina ta care nu esti cu Adevarul. Acesta, sa zicem ca este un motiv material care a stricat relatia.

 Noi nu putem forma legi de iubire de la noi. Porunca: “sa iubesti” este si pentru ei. Ce sa facem, pentru ca raspunsul este asta: exista si rai si iad. S-a dat putinta fiecaruia sa nu se duca in iad si totusi s-au dus si in iad. Ce sa facem? Noi ne facem datoria sa iubim, ca si pe cei din iad ii iubeste Dumnezeu. Dar iubirea lui Dumnezeu ii biciuieste acum. Dreptatea lui Dumnezeu ii tine acolo. Iadul este marea durere a lui Dumnezeu. Ei isi dau seama ca ii iubeste Dumnezeu, si tocmai aceasta ii chinuie. “Uite, ne iubeste si acum, deci, ce ar fi fost sa-L fi urmat pe Hristos?” Ce n-a facut Hristos sa-i scape pe oameni de iad?

 Uite, dialogam in ce priveste mantuirea. De ce mergi pe o cararuie oarecare si nu mergi pe soseaua batuta, care duce la Ierusalim? Pe soseaua asta te mai lovesti de pietre, dar nu parasesti soseaua pentru sangerarile ranilor. Te pansezi, dar tine-te de sosea, ca harul nu vine decat pe soseaua asta, nu vine pe toate cararile. Insa nu trebuie sa schimbam discutia, ca avem de-a face cu oameni indaratnici. Uite, tu te duci la un prieten care are un caine rau. Cainele nu stie ca esti prieten cu stapanul, si latra la tine. Dar tu nu tii cont ca latra cainele, tu il iubesti pe stapanul lui si te duci la el.

 Solutia este sa-i zambesc, sa-l pomenesc si sa nu-l urasc, asa cum este. Eu imi doresc foarte mult sa-mi pastrez aceasta sfanta libertate, aceasta curatire a inimii, ca Hristos nu vine in inima ta daca este un dusman acolo. Nu va mai preocupati cu: “Uite, eu i-am zambit si el mi-a ranjit”. Daca esti pe linia adevarului poti sa fii foarte sigur: “Doamne, eu sunt de vina, ca e fratele meu!” Asa.

Parintele Ilie Cleopa despre iertarea aproapelui

Iubiţi credincioşi,   
                                       
Sfînta şi dumnezeiasca Evanghelie de azi ne arată datoria de a ierta pe cei ce ne greşesc. Domnul nostru Iisus Hristos, ne învaţă că toată Legea şi proorocii, se reazemă pe două porunci, adică să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru (Matei 22, 37-40). Mila este una din faptele bune care izvorăşte din dragoste, după mărturia Sfîntului Apostol Pavel, care zice: Dragostea se milostiveşte (I Corinteni 13, 4). Cine nu are milă de fratele său este semn că acela nu are dragoste şi petrece în întunericul urii de fraţi (I Ioan 2, 9-11; 4, 20).
Dragostea lui Dumnezeu către noi se aseamănă cu dragostea părinţilor pentru fiii lor (Deuteronom 1, 37-45; Isaia 49, 15; 66, 13). Precum un tată şi o mamă bună îşi iubesc pe fiii lor şi, ori de cîte ori ar greşi ei, dacă se întorc şi cer iertare, îi iartă şi îi mîngîie, aşa este şi dragostea lui Dumnezeu spre noi, care sîntem fiii Săi (Ioan 1, 12) şi aşa ni se cuvine să fim cu dragostea şi cu mila faţă de cei ce ne greşesc nouă. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au răstignit spunînd: Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34).
Toate faptele bune de le va avea cineva, dacă nu are dragoste, nu are nimic (I Corinteni 13, 1-2). Fiul lui Dumnezeu venind în lume, din nemărginita Sa bunătate, cu dragoste şi milă pentru noi (Efeseni 3, 18-19), a desfiinţat deosebirea între vrăjmaşi şi prieteni şi ne-a dat poruncă să iubim pe vrăjmaşii noştri, să binecuvîntăm pe cei ce ne blestemă, să ne rugăm pentru binele celor ce ne vatămă şi ne prigonesc şi să facem bine celor ce ne urăsc (Matei 5, 44). După mărturia acestei învăţături nu avem voie să urîm pe nimeni, ci pe toţi cei ce ne greşesc să-i iubim şi să le iertăm greşelile, chiar dacă ne-ar face cel mai mare rău.
Să ne aducem aminte că Dumnezeu din a Sa nemărginită bunătate plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). De aceea sîntem şi noi datori a face bine tuturor şi a ierta greşelile celor ce ne greşesc (Matei 6, 12; I Tesaloniceni 5, 15), purtînd neputinţele altora (Galateni 6, 2; Efeseni 4, 2). Aşa ne îndeamnă şi Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Fiţi buni între voi şi milostivi iertînd unul altuia, precum şi Domnul v-a iertat vouă, în Hristos (Efeseni 4, 32). În alt loc zice: Îngăduiţi-vă unul pe altul, iertînd unul altuia; iar dacă cineva are vreo plîngere împotriva cuiva, după cum Hristos v-a iertat vouă, aşişderea iertaţi şi voi (Coloseni 3, 13).
Aşadar, fraţii mei, aducîndu-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, care pururea greşim înaintea Lui, să ne silim şi noi după a noastră putere să iertăm întotdeauna pe cei ce ne greşesc nouă (Ioan 13, 34). Dragostea de Dumnezeu nu se poate arăta între noi fără de iubirea dintre noi şi fără iertarea celor ce ne greşesc nouă (I Ioan 3, 17; 4, 20-21).

Iubiţi credincioşi,

Să ascultăm acum pe Sfîntul Efrem Sirul, care, vorbind despre iertarea celor ce ne greşesc, de care atîrnă şi iertarea păcatelor noastre, zice aşa: “Bine a zis Domnul: că sarcina Mea este uşoară! Că ce greutate şi ce osteneală este a lăsa noi fratelui nostru greşelile cele uşoare şi de nimic vrednice, spre a ni se ierta şi nouă cele ale noastre…” Şi mai departe zice: “Nu am zis să-Mi aduceţi bani, sau ţapi, sau post, sau priveghere, ca să ziceţi: Nu am sau nu pot! Ci ceea ce este lesnicios şi uşor şi scurt ne-a poruncit, zicînd: Tu iartă fratelui tău greşelile lui şi Eu îţi iert pe ale tale! Tu însă nici greşelile nu ierţi, poate puţini bani doi sau trei dinari iar Eu nenumăraţi talanţi îţi dăruiesc ţie. Tu nu mai ierţi nimic dăruindu-i; iar Eu îţi dau ţie vindecare şi împărăţie îţi dăruiesc. Şi darul tău atunci îl primesc cînd te împaci cu cel ce îţi vrăjmăşeşte ţie, cînd nu ai vrajbă asupra cuiva întru mînia ta. Cînd ai pace şi dragoste către toţi, atunci rugăciunea ta este bine primită şi prinosul tău bine plăcut şi casa ta este blagoslovită şi tu eşti fericit. Dacă tu cu fratele tău nu te împaci, cum ceri iertare de la Mine?
Cuvintele Mele le calci şi ceri iertare de la Mine? Eu, Stăpînul tău îţi poruncesc şi tu nu iei aminte? Apoi cum îndrăzneşti să aduci către Mine rugăciune şi jertfă? Căci precum tu îţi întorci faţa de către fratele tău, aşa şi Eu despre rugăciunea ta şi de la darul tău voi întoarce ochii Mei” (Cuvînt pentru dragoste, tom III, pag. 31-33, M-rea Neamţ, 1823).
Dumnezeiescul părinte Isaac Sirianul, conglăsuind cu Sfîntul Efrem, arată că nu primeşte Dumnezeu rugăciunea noastră, dacă noi avem ură şi nu vom ierta pe cei ce ne greşesc nouă, că iată ce zice: “Sămînţă pe piatră este rugăciunea celui ce are pomenire de rău asupra fratelui său” (Cuvînt 58, pag. 297, M-rea Neamţ, 1818). Aşadar, fraţi creştini, să luăm aminte cu toată frica de Dumnezeu la cuvintele acestor sfinţi părinţi, care se reazemă pe cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis în Sfînta Sa Evanghelie: De veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 14-15).
Fraţii mei, dacă credem că acestea sînt cuvintele şi poruncile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, şi că niciodată gura Lui nu poate să spună neadevăr, El fiind fiinţa adevărului, apoi să ne dăm seama că niciodată nu vom primi iertarea de la Dumnezeu, atîta vreme cît vom fi învrăjbiţi cu oamenii şi “nu vom ierta din toată inima păcatele şi greşelile fraţilor noştri” (Marcu 11, 25). Nimeni să nu creadă că, cu darurile sale sau cu slujbele ce le dă la sfînta biserică, se va putea împăca cu Dumnezeu şi va lua iertare de păcatele sale, mai înainte de a se împăca şi a se ierta cu cei ce au fost învrăjbiţi.
Acest adevăr ni-l arată Însuşi Hristos Domnul cînd zice în Sfînta Evanghelie: De-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului şi du-te de te împacă cu fratele tău, apoi vină şi adu darul tău (Matei 5, 23-24).
Nu numai darul nostru nu-l primeşte Dumnezeu mai înainte de a ne împăca cu aproapele nostru, ci nici rugăciunea noastră n-o primeşte că zice: Cînd staţi de vă rugaţi, iertaţi tot ce aveţi asupra cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre (Marcu 11, 25). Acelaşi lucru ne învaţă Mîntuitorul şi în rugăciunea domnească Tatăl nostru, pe care o rostim zilnic, dimineaţa şi seara: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Matei 6, 12). Dacă nu iertăm noi mai întîi pe fraţii noştri, nici Tatăl nostru ceresc nu ne va ierta păcatele noastre. Iertarea este o condiţie obligatorie pentru mîntuirea omului, a lumii întregi. Iertarea stă la temelia păcii din inimă şi a cunoştinţei fiecăruia dintre noi. Iertarea salvează familia de divorţ şi distrugere, salvează rudele de ceartă şi judecăţi, salvează lumea de războaie, de ură şi de moarte.
Însă nimic nu-i mai greu pentru noi oamenii decît să iertăm pe cei ce ne-au jignit, ne-au defăimat sau ne-au păgubit. Pentru un cuvînt de ocară, pentru un lucru de nimic, pentru o mică pagubă, unii creştini trăiesc în ceartă, şi chiar înjură, ani de zile. Ba ajung la judecată şi la fapte de răzbunare, încît nici preotul din parohie, nici rudele, nici bătrînii satului, nici boala şi frica morţii nu le înmoaie inima să se ierte, să se împace unii cu alţii. De aceea nu puţini mor certaţi între ei, spre veşnica lor osîndă. Că după moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru mîntuirea lui.
Această stare grea de ură şi răzbunare dintre oameni, care duce pe acei care nu iartă la moarte, o arată Hristos foarte clar în pilda din Evanghelia care s-a citit astăzi. Împăratul care ia socoteală slugilor sale este Împăratul Hristos care ne va judeca pe toţi la sfîrşitul veacurilor. Datornicul care datorează Împăratului ceresc zece mii de talanţi este fiecare dintre noi, care datorăm lui Hristos pocăinţă, lacrimi, milostenie şi iertare pentru mulţimea păcatelor pe care le-am făcut.
Dar în timp ce Dumnezeu, ca un tată bun, ne iartă toată datoria, adică toate păcatele, noi oamenii nu iertăm pe cei ce ne-au greşit puţin, ci le cerem datoria cu dobîndă. Iar dacă nu ne întorc datoria ne răzbunăm pe ei, îi dăm în judecată, le dorim răul, nu-i iertăm pînă la moarte. De aceea şi Dumnezeu se supără pe cei care nu iartă pe aproapele, ci trăiesc în ură şi răzbunare, şi le va zice la judecată: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o adică toate păcatele pentru că M-ai rugat. Nu se cădea oare ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi Eu am avut milă de tine? Şi mîniindu-se stăpînul lui, l-a dat pe mîna chinuitorilor, pînă ce-i va plăti toată datoria (Matei 18, 32-34).
Auziţi ce zice Hristos, Stăpînul vieţii şi al morţii? Pe cei ce nu iartă pe aproapele lor, nici Dumnezeu nu-i va ierta la judecata cea mare de apoi, ci îi va arunca în chinurile iadului pentru vecii vecilor. Că dacă în viaţă nu ne pocăim, nici nu iertăm, nici nu facem milostenie şi murim aşa, nu vom avea iertare niciodată şi nimeni nu ne va mai scoate din veşnica osîndă.
Iubiţi credincioşi,
Cea mai mare virtute creştină este iubirea. Ea este viaţa noastră şi avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfîntul Evanghelist Ioan: Dumnezeu este iubire. Iar iertarea, împăcarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea străinilor şi altele asemenea sînt fiicele cele mai mari ale iubirii creştine.
Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, sînt poruncile cele mai mari din Sfînta Evanghelie care stau la temelia mîntuirii noastre. De felul cum vom şti să iertăm, să ajutăm pe aproapele, să răbdăm pe toţi, să facem pace, să nu ne răzbunăm, de aceasta depinde pacea noastră, bucuria vieţii noastre, mîntuirea fiecăruia dintre noi.
Dar ce să facă acei creştini, care îşi cer iertare de la cei cu care sînt certaţi, dar aceia nu vor să-i ierte? Să facă ce ne învaţă Sfinţii Părinţi. Întîi să se roage lui Dumnezeu pentru îmblînzirea vrăjmaşilor lor. Să ceară sfatul duhovnicilor lor şi să le respecte cuvîntul. Apoi să-şi ceară personal iertare de la cei cu care sînt certaţi, prin cuvintele: “Iartă-mă, frate, pentru toate cîte ţi-am greşit şi Dumnezeu să te ierte!” Iertarea să se facă cel mai bine în biserică, sau în casa unuia dintre ei, sau în casa preotului. Dacă cearta este veche şi mare, împăcarea să se facă în prezenţa preotului, şi să se încheie cu o rugăciune de mulţumire şi chiar cu o masă creştinească, sau acordarea reciprocă de daruri. Dacă aproapele nu vrea să ne ierte, să urmăm sfatul duhovnicului, să cerem iertare de trei ori şi aşa, dacă nu ne mustră conştiinţa, ne putem împărtăşi cu Sfintele Taine. Iar dacă încă sîntem tulburaţi şi ne chinuie gîndurile de răzbunare, să amînăm Sfînta Împărtăşanie, ca să nu ne fie spre osîndă. Smerenia şi rugăciunea curată ne ajută cel mai mult la împăcare. Cine urmează calea aceasta, acela nu este departe de mîntuire!
Citim în Pateric că un călugăr tînăr s-a dus la un sihastru bătrîn şi i-a spus că are vrajbă asupra cuiva şi nu-l poate ierta nicidecum. Zadarnic l-a îndemnat bătrînul la iertare, că ucenicul nu voia să-l ierte. Atunci duhovnicul a zis ucenicului: “Să spunem împreună Tatăl nostru, fiule!” Pe cînd ucenicul zicea: “Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, bătrînul îi spuse: “Nu aşa, fiule! Ci să zicem; Şi nu ne ierta nouă greşelile noastre, precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri!” Auzind aceasta ucenicul, a căzut în genunchi şi a zis: “Iartă-mă, părinte, că am greşit! Din clipa aceasta am iertat pe fratele meu!”
Aşa să facem şi noi, fraţi creştini. Să cerem iertare întîi şi să iertăm cu dragoste pe toţi, ca să fim şi noi iertaţi de Dumnezeu pe pămînt şi în cer. Căci fără iertare nu avem mîntuire, nici nu putem zice Tatăl nostru.
Să rugăm pe Dumnezeul dragostei şi pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a răstignit pe cruce din dragoste pentru noi, să ne împace pe toţi în numele Său, ştiind că dragostea nu moare niciodată! Amin.

Pilda datornicului nemilostiv - Predica a Sfantului Nicolae Velimirovici la Duminica a XI-a dupa Rusalii

Pilda datornicului nemilostiv - Predica la Duminica a XI-a dupa Rusalii

(Pilda datornicului nemilostiv - Despre iertare si impacare)

Am recitit in seara aceasta (rostita in 4 martie 1984 ) din Sfanta Evanghelie cuprinzatoarea parabola a datornicului nemilostiv, care datora sta­panului sau zece mii de talanti.

In bani de-ai nostri ar veni cam cinci milioane de lei. (Evaluare ce apartine Parintelui Sofian, dansul tinand cont de cursul leului de atunci.)      

Stapanul sau l-a iertat. A fost destul ca sluga aceasta sa ceara o mica ingaduinta stapanului sau si acesta, cu bunatate ne­graita, i-a iertat toata datoria. Dar nu se uscasera bine lacrimi­le cu care ceruse omul indurare de la stapanul sau si intal­neste pe cale pe unul dintre maruntii lui datornici, care ii dato­ra o suma foarte mica - o suta de dinari - o suta de lei. I-a pus mana in gat sa-l sugrume, strigandu-i cu rautate: "Plateste-mi ce esti dator" (Matei 18, 28). Lui i se iertasera definitiv mili­oane, iar el, pentru o suta de lei, este gata sa-si sugrume con­fratele.                

Cand auzim o asemenea istorie ne umplem de revolta fata de purtarea cu totul lipsita de omenie a celui caruia i s-a iertat atat de mult, iar el nu vrea sa ierte nimic. Dar sa nu ne grabim sa-l osandim prea mult pe acel om fara pic de omenie, pentru ca ne osandim pe noi insine. Caci si noi ne purtam la fel cu semenii nostri.

Istorioara din Sfanta Evanghelie este o parabola in care datornicul cu zece mii talanti poate fi oricare dintre noi - dator cu pacate multe fata de Dumnezeu, iar stapanul care iarta datoria este Dumnezeu. Cel dator cu o suta de dinari este oricare dintre semenii nostri. Datornicul hain, caruia i s-a ier­tat tot, iar el nu vrea sa ierte mica datorie a neputinciosului sau datornic, ne reprezinta pe fiecare dintre noi, carora Dumnezeu ne iarta tot, iar noi nu vrem sa iertam nici cea mai mica jignire din partea aproapelui nostru.

Prin aceasta parabola Mantuitorul largeste intelesul cuvin­telor din rugaciunea Tatal nostru in care zicem: "...si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri" (Matei 6, 12). Noi ne rugam zilnic cu aceasta rugaciune si ros­tim zilnic si aceasta a cincea cerere din Tatal nostru, dar nu stim in ce masura aceasta cerere "si ne iarta", legata de afir­matia noastra "precum si noi iertam", nu este mai degraba o osanda pe care noi insine ne-o cerem de la Dumnezeu, pentru ca noi ne purtam adeseori fata de semenii nostri ca datornicul neomenos din parabola: desi ni se iarta mult, noi nu iertam deloc sau foarte putin; in schimb cerem cu neobrazare sa fim iertati mereu, ca si cum Dumnezeu n-ar vedea si n-ar cunoaste fatarnicia si rautatea noastra.

Dar de ce suntem datori sa iertam?

Sfintii Parinti ne spun ca iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate sa ierte, acela nu poate sa iubeasca. Cine nu poate iubi pe oameni nu poate iubi pe Dumnezeu. Iar ca sa putem iubi pe Dumnezeu, trebuie sa fim impacati cu semenii nostri. Deci, trebuie sa iertam, ca sa putem trai in buna intelegere si cu semenii si cu Dumnezeu, pentru ca noi, oamenii, nu putem trai izolati in societate. Avem nevoie unul de altul.

Asa cum fratii dintr-o familie, functionarii dintr-un birou sau muncitorii dintr-o sectie a unei fabrici au nevoie sa comunice unii cu altii, in diferite momente din viata lor, asa fiecare dintre noi avem nevoie sa comunicam cu celalalt, inchipuiti-va, insa, ca toti acestia, pe care i-am numit frati, functionari ori muncitori, ar fi certati intre ei, pentru ca din diferite motive si-ar fi spus cuvinte jignitoare unii altora sau cineva dintre ei ar fi semanat vrajba si ura. Fiind certati, toti tac. Muncesc cu ciuda. Se cearta in gand. Clocotesc de manie. Iar din cand in cand rabufnesc certuri, insulte, amenintari si chiar batai pana la sange si pana la crima. O asemenea viata este cumplit de apasatoare: o viata de chin, o viata de iad. Sunt familii in care sotii se urasc si nu vorbesc intre ei cu saptamanile. Sunt frati ori rude care au fost in bune relatii o vreme, iar apoi, din cauza unor intrigi sau a unor cuvinte jignitoare, s-au certat si, in loc sa se impace cat mai repede, au tacut si unii si altii si supararea si dusmania s-a adancit si s-a invechit si le vine foarte greu sa se mai impace.

Sunt vecini certati intre ei, care nu vorbesc unii cu altii zeci de ani, iar cand se intalnesc fara voia lor, nu stiu incotro sa se uite ca sa nu se vada unii pe altii. Ma intreb: asemenea oameni, care de obicei sunt crestini si au nevoie si de Dumnezeu, cum pot sa se roage si cum pot sa ceara iertare de la Dumnezeu, daca ei nu se pot ierta intre ei?

Omeneste vorbind, mai usor este sa te razbuni si sa lovesti, decat sa te stapanesti si sa ierti. Dar a te razbuna si a lovi dovedeste slabiciune si neputinta de a-ti stapani instinctele josnice ale firii omenesti.

A te stapani si a ierta este o dovada de marinimie fleteasca si o dovada ca in tine locuieste Duhul lui Dumnezeu Care este Duhul pacii. Cine se poate stapani la vreme, nu raspunde cu rau la rau si uita jignirea, a smuls din radacina orice urma de vrajba si rautate. Pentru ca cel iertat, in fond, se simte umilit si rusinat si nu mai indrazneste sa mai spuna cuvinte grele ori sa mai urasca. Sunt insa cazuri cand dintre doi impricinati deopotriva de vinovati unul fata de altul, la un moment dat unul se umileste si cere iertare celuilalt, insa acela nici nu vrea sa auda de iertare.

Ce se poate face intr-o asemenea imprejurare? In loc sa raspund direct, am sa va citesc mai intai o intamplare petre­cuta in vechime la o manastire din Egipt, intamplare pe care am copiat-o din cartea numita Pateric.

Iata ce se spune in aceasta carte: ca un frate oarecare avea scarba asupra altui frate. Adica erau certati unul cu altul, dar acel frate, vrand sa-si ceara iertare, s-a dus sa se impace cu dansul. Deci, batand el in usa fratelui, acela n-a vrut nicidecum sa-i deschida si sa-l primeasca. Iar el, cand a vazut ca nu-i deschide, s-a mahnit si mai mult si, mergand la un batran, i-a spus ce a patit, cum s-a dus sa-si ceara iertare si sa se impace cu acel frate, care nu numai ca nu l-a primit ca sa stea de vorba cu el, dar nici usa nu i-a deschis. Iar batranul i-a zis: "Cauta, fiule, si-ti ia seama ca poate ai vreun gand in inima ta, cum ca tu nu esti cu nimic vinovat si nu i-ai facut nici un rau, ci el ti-a facut rau si numai el este vinovat. Si asa pe tine te indreptatesti, iar pe el il invinovatesti. Daca este asa, sa stii, frate, ca pentru aceea nu-i da lui Dumnezeu indemnare sa-ti deschida si sa te primeasca, pentru ca nu mergi la dansul cu adevar de pocainta, ci cu fatar­nicie. Ci, mergi si pune in inima ta cum ca nu numai el a gresit, ci si tu esti vinovat, iar pe dansul, daca se poate, sa nu-l invinovatesti. Si asa Dumnezeu ii va da lui indemnare si umilinta si se va smeri si se va impaca cu tine."

Auzind acestea, fratele s-a umilit in inima lui si, fagaduind ca va face dupa cuvantul batranului, s-a dus iarasi cu smerenie la acel frate care era suparat pe el, sa se roage sa-l ierte. Batand la usa chiliei, indata a auzit acela si i-a deschis lui si mai inainte de a se inchina el si a-si cere iertare, acela s-a inchinat lui cu smerenie, zicand: "iarta-ma, frate, ca te-am suparat pe tine". Si asa, cu dragoste si din tot sufletul sarutandu-se unul cu altul, s-a facut mare bucurie intre dansii.                      

Prin aceasta istorisire simpla, suntem indemnati ca, daca cineva dintre noi are un asemenea dusman, care nu vrea sa-l ierte, sa faca asa cum a facut acel frate, care a urmat sfatul batranului. Adica, sa nu invinuim numai pe acela pe care il numim dusman, ci sa ne cautam si partea noastra de vina. Si, daca suntem cinstiti cu noi insine, ne vom aduce aminte ca si noi i-am facut vreun rau si noi l-am jignit sau l-am vorbit de rau catre altii, sau i-am pricinuit vreun necaz pe care noi l-am uitat, dar el il tine minte. Asa ne sfatuiesc si Parintii cei sfinti, ca in toate faptele noastre "sa ne smerim si noi, defaimandu-ne si ocarandu-ne pe noi insine si descoperind si vadind inaintea lui Dumnezeu pacatele noastre, nu ale fratelui nostru". Facand asa vom dobandi o deosebita pace in noi insine. Si mai spun batranii ca daca cineva nu vrea sau nu poate sa ierte sau sa se impace cu semenul sau, unul ca acela va fi parasit de ajutorul si de darul lui Dumnezeu.

In legatura cu asemenea cazuri, am sa va citez in conti­nuare un alt cuvant, chiar daca unora va este cunoscut. Se spune ca in vremea prigoanelor impotriva crestinilor, cand paganii chinuiau si omorau pe crestini pentru credinta lor in Hristos, atunci au prins si pe doi crestini, care aveau vrajba intre dansii, si i-au aruncat in temnita, urmand ca a doua zi sa-i scoata, sa-i chinuiasca si sa-i omoare.

Aflandu-se ei in temnita pentru aceeasi credinta in Hristos dar fiind certati mai de multa vreme unul cu altul, acum unul dintre ei, umilindu-se in inima lui, a zis celuilalt: "Frate, iata maine ne vor scoate la judecata lor si ne vor chinui si ne vor omori si vom merge catre Domnul. Pentru aceea, dar, vrajba si pizma ce a fost si este acum intre noi se cade sa o lasam, sa ne impacam si sa ne iertam unul pe altul acum, mai inainte de moartea noastra, ca, fiind curati, sa primim chinurile si moartea pentru credinta si dragostea noastra in Hristos si asa ne vom invrednici a lua cununile mucenicesti din mainile Mantuitorului nostru si vom fi primiti in ceata mucenicilor. Si, zicand acestea, s-a plecat inaintea lui, graind: "Iarta-ma, frate, ca sa fii iertat si tu de Dumnezeu". Dar acela, fiind biruit de rautatea ascunsa in inima lui, n-a vrut nicidecum sa-l ierte.

Iar a doua zi, dupa ce s-a luminat de ziua, i-au scos pe amandoi din temnita sa-i chinuiasca si sa-i taie. Atunci, acela care n-a vrut sa se impace si sa ierte pe fratele sau, vazand ca vor sa-l taie, inspaimantandu-se, s-a lepadat de Hristos, iar pe fratele sau, crezand in numele Domnului, l-au taiat. Iar pe cel ce s-a lepadat de Hristos l-a intrebat calaul, zicand: "pentru ce ieri, cand ai fost batut si aruncat in temnita, nu te-ai lepadat de Hristos, ca sa nu te mai fi chinuit?" Si acela a raspuns: "cand am lasat eu pe Dumnezeul meu si nu m-am impacat cu fratele meu, atunci si pe mine m-a lasat si m-a parasit ajutorul Lui si, ramanand gol de dansul, iata acum m-am lepadat de Hristos".

Nu poate fi stare mai jalnica pentru un suflet omenesc decat aceasta: sa nu poti ierta pe fratele tau nici in cele mai grele clipe din viata ta.

Din nefericire, asemenea cazuri mai sunt si in zilele noastre, cand cineva, care s-a certat cu altul, vrea sa se impace, celalalt, in loc sa-l ajute si sa se poarte bland si delicat, isi hate joc de el si cu dispret ii intoarce spatele. In asemenea imprejurari trebuie sa ne cercetam constiinta si sa vedem daca nu cumva purtam si noi o mare parte de vina si este cazul sa biruim trufia din noi, sa ne smerim cu adevarat si sa facem asa curm a facut fratele din Pateric, dupa sfatul batranului.

Daca nu il imblanzim nici asa, sa ne straduim sa iertam din inima toate jignirile si nedreptatile pe care ni le-a pricinuit acela, sa ne rugam lui Dumnezeu sa-l imblanzeasca, iar pe noi sa ne ajute sa-l putem ierta cu adevarat, asa cum a iertat Sfan­tul Arhidiacon Stefan pe cei care il ucideau cu pietre, rugandu-se pentru ei dupa exemplul Mantuitorului.

Iar ca regula de purtare fata de asemenea oameni ni se recomanda sa nu-i vorbim de rau catre nimeni, chiar daca ei ne barfesc, ci, dimpotriva, sa-i vorbim de bine, aratandu-le ca­litatile, pentru ca orice om are si calitati, nu numai defecte. Si, pe cat se poate, sa le facem bine, direct sau indirect, si mai ales sa ne rugam pentru ei, ca Dumnezeu sa-i lumineze, sa-i im­blanzeasca si sa-i ajute sa-si dea seama ca si ei gresesc, intrucat si ei sunt oameni.

Purtandu-ne deci cu blandete, cu smerenie si bunatate ne­prefacuta cu toti cei din jurul nostru si pastrandu-ne cugetele curate de orice rautate si viclesug fata de dusmani si de toti semenii nostri, vom dobandi o pace deosebita in fiinta noas­tra launtrica, o pace cum numai Dumnezeu ne-o poate da, iar pe langa aceasta pace a inimii ne vom putea invrednici si de o adevarata iertare din partea lui Dumnezeu, atunci cand vom zice: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri" (Matei 6, 12).

Inchei acest cuvant despre iertare cu indemnul Sfantului Apostol Pavel catre toti crestinii si deci catre fiecare dintre noi: "Fiti buni intre voi si milostivi, iertand unul altuia, pre­cum si Dumnezeu v-a iertat voua, in Hristos" (Efeseni 4, 32). Amin!

Sfantul Nicolae Velimirovici

Calendar Ortodox