Grupul Carpatinilor Făgărăşeni s-a reîntregit. Supravieţuitorul grupului de rezistenţă armată anticomunistă din Munţii Făgăraşului, Ion Ilioiu, a plecat la Ceruri. Dumnezeu să-l odihnească!

Mărturie a lui Ion Ilioiu, luptător în rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraşului

Ion Ilioi, sâmbetean la origine, a intrat în rândurile grupului de luptatori anticomunisti, Vulturul Carpatilor, în ultima clasa de liceu (a liceului Radu Negru - nn), în 1948, când avea 18 ani. „Aveam colegi care s-au atasat fara sa cârteasca ideilor comunismului. Acestia erau elevii cei mai slabi din clasa si cu un comportament îndoielnic. Am refuzat sa intru în rândurile UAER -organizatia de tineret comunist. Acest lucru m-a facut sa fiu pus pe lista neagra a securitatii, pe care au completat-o toti colegii mei din organizatie. Noi am renuntat la familii, la viata linistita de acasa, la placerile vârstei adolescentine pentru a înfrunta cu arma în mâna trupele armatei si ale securitatii care voiau sa impuna o dictatura comunista cu minciuna si asuprire. Situatia s-a înrautatit începând cu 1950, odata cu declansarea razboiului din Coreea.

Comunismul si bolsevismul puneau tot mai mult stapânire pe întreaga lume. În mintea cruda a noastra, a luptatorilor, scaparea o vedeam doar de la americani. Realitatea s-a dovedit a fi însa alta. Lupta noastra n-a facut decât sa întârzie instaurarea comunismului, nicidecum sa-l opreasca. Grupul „Vulturul Carpatilor“ s-a ascuns, data fiind situatia, haituind si înnebunind trupele securitatii. Eu am rezistat în munti pâna în august 1954, când într-o lupta deschisa pe Muntele Avrigului, securitatea m-a ranit grav. Un glont mi-a perforat plamânul drept, ficatul si coloana vertebrala. De atunci soarta îmi era pecetluita. Am cazut ranit. Un ofiter, care m-a descoperit a început sa ma loveasca si sa ma târasca pe cararile muntilor prin bolovani, razbunându-se pentru ceea ce am facut eu intrând în grupul din munti.

Nu am fost omorât pentru ca securistii sperau sa obtina de la mine informatii despre luptatori. Am fost dus la Spital în Sibiu unde am fost operat. La nici doua zile de la interventia chirurgicala au început anchetele. M-au chinuit foarte mult. Au folosit hipnoza la anchete, pentru a obtine ceea ce doreau. Numai credinta în Dumnezeu si iubirea de tara m-au tinut în viata. Cruzimile lor inimaginabile au fost biruite de idealul profund pe care îl aveam eu. În starea de hipnoza mi se impuneau stari limita, ca de pilda: Esti la marginea unei prapastii adânci, nu este nici un fir de iarba de care sa te tii si mâinile îti sunt legate; Esti în vârful unui copac înalt si nu poti coborî; Te împiedici si îti rupi piciorul. La toate acele comenzi, fiind hipnotizat, simteam si traiam toate acele stari si dureri care de fapt erau imaginare. Mi-au insuflat stari de iubire sau de ura profunda. M-au înebunit. Nu aveau ce scoate de la mine pentru ca ei stiau mai multe decât mine. Ceea ce mi-au facut era din rautate. Ajunsesem sa ma urasc pentru ca traiam. Îi rugam sa ma omoare pentru a-mi opri chinurile“, povesteste Ion Ilioi.

Pentru Ion Ilioi chinul a durat patru ani. În 1958 a fost judecat si condamnat la munca silnica pe viata. Pedeapsa primita de Ion Ilioi a depins si de starea sanatatii lui. Dupa sentinta el a fost încarcerat la Aiud. Aici a suportat regimul dur din închisoare. Timp de zece ani nu a reusit sa comunice deloc cu familia. Între peretii închisorii si în timpul anchetelor si-a pierdut partial vederea. Decretul de amnistie din 1964 i-a redat si lui Ion Ilioi libertatea. Avea 34 de ani. Întors acasa si-a gasit parintii batrâni, bolnavi si fara ajutor. Pamântul le-a fost luat de CAP. „Nu mai aveam nici o speranta. Ma consideram un om fara viitor. Am urmat un tratament la întoarcerea din închisoare, dar nu m-a ajutat sa ma vindec. Urmarile vietii din închisoare le resimt si acum. Mi-am întemeiat o familie mult mai târziu. Cu toate acestea nu consider un timp pierdut tot ceea ce am facut. Cred ca am facut ce trebuia. Chiar daca nu am biruit, sunt cu constiinta împacata si nu ma simt vinovat pentru deznodamântul luptei noastre. Daca ar trebui s-o luam de la capat as proceda la fel“, mai spune Ion Ilioi.

- mărturia lui Ion Ilioiu a fost consemnată în volumul III al lucrării Brazii se frang, dar nu se îndoiesc, îngrijită de şeful grupării armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu, şi jurnalista Lucia Baki.

Părintele Stăniloae: Hristos nu compătimeşte cu noi, ci poartă El în noi durerile noastre, cum le-a purtat pe ale trupului Său.

"Iubirea faţă de o persoană unifică funcţiunile unui om, căci toate se imprimă de chipul

ei. Cu atât mai mult iubirea faţă de Persoana atât de cuceritoare a lui Hristos. „Faţă de noi,

Hristos nu mai e numai un model, pe care trebuie să-l imităm, nici numai un mare legiuitor de

care trebuie să ascultăm. El nu e nici simpla cauză a dreptăţii noastre, ci e însăşi Viaţa şi

Dreptatea în noi înşine.” Cu atât mai mult El e viaţa dumnezeiască a trupului Său; în aceasta

stă cauza vieţii în noi. El nu compătimeşte cu noi, ci poartă El în noi durerile noastre, cum le-a

purtat pe ale trupului Său. „N-a voit numai să ne izbăvească de rele, nici n-a privit numai la

durerea noastră ca la ceva înrudit, ci Şi-a însuşit şi a mutat de la noi la Sine durerile noastre.”

„Nici nu acceptă să fie mijlocitor pentru scăparea noastră de greutăţi, ci ia totul asupra Sa şi

moare moartea noastră;” şi „nu a compătimit numai cu nenorocirea noastră, ci a şi participat

la necazurile noastre.”

Nefiind un ipostas simplu uman, ci ipostasul divin atotcuprinzător şi iubitor al întregii

umanităţi, Iisus Hristos are în umanitatea Sa personală un mediu prin care trăieşte durerile

întregii umanităţi şi toţi se pot împărtăşi prin umanitatea Lui personală, de viaţa Lui

dumnezeiască."

Par. Staniloae -Dogmatica, vol.2, pag.55