31.1.13

Doi ani de la trecerea la cele vesnice a Parintelui Anania. Cuvant despre „miracolul” comunist si despre „miracolul” economico-tehnologic al UE. Toate formele de sincretism religios care ni se propun astazi sunt forme si manifestari ale coruptiei spirituale. Aviz succesorului sau, care-l "omagiaza" intr-un mod nepotrivit!

Ce oare a facut comunismul, decat sa preia oferta facuta de diavol si sa o treaca pe seama lui, sa confiste painea pe seama statului si, prin aceasta, sa-i rapeasca omului libertatea? Va amintiti cum Stalin a supus Ucraina prin infometare? Acelasi lucru pe care, la un moment dat, ni-l promitea noua Ana Pauker. Pe de alta parte, i-a oferit omului „miracolul“ transformarii prin socialism: electricitatea, agricultura, belsugul, „raiul pe pamant“ (si aici Mircea Eliade are dreptate cand spune ca, pana la urma, comunismul face parte din marile mituri; orice sistem politic din lumea aceasta nu se pretinde perfect, in afara de comunism, care se credea perfect, ca el, adica, reprezinta treapta ultima in evolutia politica a omenirii). Pe de alta parte, acumularea de averi iti confera putere, iar puterea iti confera autoritatea. Ce a insemnat autoritatea comunismului, o stim cu totii pe propria noastra piele. Dar n’as vrea sa raman aici. Am meditat mai adanc, gandindu-ma la vremurile noastre, daca nu cumva procesul se prelungeste, daca nu cumva viziunea dostoievskiana a mers dincolo de comunism. Dumnezeu ne-a ajutat si am scapat de povara comunismului, prin jertfele din Decembrie ’89, intrand intr’o alta era. Iata insa ca avem o alta perspectiva: daca ne-am confruntat cu Rasaritul bolsevic, de data aceasta ne indreptam cu fata catre Occidentul european (care se autodefineste drept Europa insasi si ne invita sa intram in ea, ca si cum noi n’am fi fost niciodata europeni!). Or, pentru noi, Europa este sinteza gandirii elene, a spiritualitatii crestine si a civilizatiei romane. Este singura Europa pe care o recunoastem, dar si singura Europa care ni se refuza. Ni se propune, in schimb, o Europa construita eminamente pe economie si politica; nici cea mai mica adiere de cultura, ca de religie nici nu mai vorbim.

Ce ni se propune?: Economicul – painea. De aici, un atentat la libertate, prin pretentiile aberante care ni se pun in fata, pentru a fi „acceptati“ in aceasta Europa: homosexualitate, viciu, avort, desfrau, sexualitate, pornografie, adica tot ceea ce poate fi mai rau in viata unei societati; niste rele pe care noi, ca popor, in frunte cu Biserica si, din fericire, in frunte cu tineretul nostru crestin ortodox, le respingem cu toata fermitatea; pentru ca nu vrem ca, cu pretul „intrarii“ noastre in Europa, sa ne pierdem sanatatea noastra morala si, prin aceasta, identitatea nationala.

In al doilea rand: miracolul! Nici vorba de vreun miracol in numele lui Dumnezeu, asa cum incerca, cel putin, Marele Inchizitor. Nu, ci miracolul zborului cosmic, al calculatorului, al ingineriei genetice; un miracol perpetuu, pe care, fascinati, va trebui sa-l acceptam in locul minunilor lui Dumnezeu.

Si, in al treilea rand, tot prin economic: puterea; si, prin putere, autoritatea: aceea a asa-ziselor „Mari Puteri“, indrituite sa hotarasca pentru popoarele mici. E de trebuinta, insa, o precizare: Pronuntandu-ne impotriva unor racile ale Occidentului, nu inseamna catusi de putin ca am fi anti-occidentali, dupa cum rezervele unui catolic fata de inchizitie nu fac din el un anti-catolic... Dar sa mergem mai departe.

Verbul „a corupe“, in acceptia termenului grecesc, inseamna a altera nu numai prin descompunere, ci si prin amestec. Toate formele de sincretism religios care ni se propun astazi, incepand cu New Age si terminand cu tot felul de combinatii intre diferite secte neoprotestante, care alcatuiesc federatii evanghelice si evanghelizatoare si care cauta sa ne ameteasca prin oferte comode, deseori seducatoare, toate acestea sunt forme si manifestari ale coruptiei spirituale. Cu toate acestea, ni se recomanda – ni se impune – sa fim toleranti. Ca noi, romanii, prin fire suntem toleranti, o stie toata lumea. Eu, insa, as pune o intrebare: Daca pentru formele de coruptie prevazute de Codul Penal nu se recomanda toleranta, de ce ni se impune ea, cand e vorba de formele coruptiei spirituale?... Pentru acestea din urma nu vrem un cod penal, dar putem apela la un cod moral: Daca cineva isi revendica libertatea si dreptul de a agresa, e normal ca agresatul sa aiba libertatea si dreptul de a se apara. Ei bine, aceasta libertate si acest drept nu inseamna intoleranta. In fata abuzului, toleranta inceteaza. Unii spun ca aceasta s’ar numi fundamentalism; e un termen care nu are ce cauta in profilul Bisericii Ortodoxe si al poporului roman. Dar daca, de dragul demonstratiei, l-am adopta, ne vom aminti ca Domnul Hristos Insusi a fost primul mare fundamentalist: „Inapoia Mea, Satano!“.

Profesorul Gheorghe Buzatu: Tentativa tovărăşeilor de la Institutul Elie Wiesel este o dovadă elocventă a faptului că ROMÂNIA SE AFLĂ SUB OCUPAŢIA urmaşilor acelora care au programat şi înfăptuit metodic împotriva POPORULUI ROMÂN blestematul HOLOCAUST ROŞU. VALERIU GAFENCU a fost şi rămâne UN SFÂNT AL NOSTRU

Tentativa tovarăşilor de la aşa-numitul Institut “Elie Wiesel”  este atinsă de nulitate din toate punctele de vedere şi reprezintă o  culme a absurdităţii şi obrăzniciei. Aceşti tovarăşi NU reprezintă pe  nimeni, iar, pentru ceea ce urmăresc acum, VINOVAT SE FACE NUMAI  GUVERNUL PONTA, care, trecându-i sub protecţie în 2012, i-a băgat  practic la putere. Cum pentru ce? Pentru ca, de acum înainte, să realizeze oficial nu numai FALSIFICAREA ABJECTĂ A ISTORIEI ROMÂNILOR, ci şi să pună în practică ceea ce nici NKVD/KGB şi slugile odioase ale  Kremlinului n-au reuşit după 1944, şi anume să impună … ALUNGAREA  SFINŢILOR DIN CALENDAR! Este uluitor: unde se mai întâmplă aşa ceva în  lume? Nu în Etiopia sau în Trinidad, ci ÎN ROMÂNIA. Unde, în plină domnie a HAOSULUI, totul a devenit posibil. Este o dovadă elocventă a  faptului că ROMÂNIA SE AFLĂ SUB OCUPAŢIA urmaşilor acelora care au  programat şi înfăptuit metodic împotriva POPORULUI ROMÂN blestematul  HOLOCAUST ROŞU, crima crimelor din ultimul mileniu! Tovarăşilor le  lipseşte bunul simţ elementar, impunându-se, tocmai de aceea, să li se  aplice imediat şi exemplar ORDONANŢA 31/2002!  Doar vorbim de HOLOCAUST, care NU A AVUT CULORI, aşa cum pledează Wiesel şi ai săi şi iau în  seamă numai ce şi cum le place, numai ceea ce le aduce profit. Tovarăşii TREBUIE să priceapă, imediat şi necondiţionat, că VALERIU GAFENCU a  fost şi rămâne UN SFÂNT AL NOSTRU, după cum RADU GYR, al cărui îndemn  redevine – se vede – actual: RIDICĂ-TE, GHEORGHE, RIDICĂ-TE, IOANE!

Institutul Elie Wiesel cere dez-onorarea post-mortem a Sfantului Inchisorilor Valeriu Gafencu. Motivul: a facut parte din “Fratiile de cruce”. Intrebare: Ce facem cu pionierii si utecistii, ii impuscam?

Valeriu Gafencu - Safntul Inchisorilor - si familia sa martirica - Ziaristi Online

Fundatia Ion Gavrila Ogoranu informeaza cu ingrijorare  opinia publica romanesca asupra faptului orwellian ca Institutul Elie Wiesel cere Primariei Targu Ocna retragerea calitatii de cetatean de onoare post-mortem pentru Valeriu Gafencu, supranumit de evreul Nicolae Steinhardt “Sfantul Inchisorilor”, cel care l-a salvat de la moarte prin jertfa sa pe detinutul evreu Richard Wurmbrand si care s-a savarsit din viata martiric chiar in temnita bolsevica de la Targu Ocna. Valeriu Gafencu a fost fiul lui Vasile Gafencu (foto sus), deputat în Sfatul Țării din partea Comitetului Executiv al Sfatului Ofițerilor și Ostașilor Moldoveni din Odesa. La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România. Vasile Gafencu a fost agricultor, membru al partidului național din Odesa. A fost deportat în Siberia de forțele de ocupație sovietice în toamna lui 1940, informeaza Wikipedia citand reputatii istorici basarabeni Mihai Tasca si Gheorghe Cojocaru, presedintele Comisiei de investigare a crimelor comunismului din Republica Moldova.

Explicatia cererii Institutului Elie Wiesel, semnata de un oarecare Alexandru Florian, este de-a dreptul ridicola si ar fi de ras daca subiectul nu ar fi atat de grav. Concret, Institutul numit solicita dez-onorarea lui Valeriu Gafencu pe motivul ca ar fi initiat o greva a elevilor din Iasi la inceputul anului 1941, fapta pentru care a si fost condamnat si amendat de… dictatura antonesciana, chestiune socotita de Institutul care altfel condamna abitir regimul Antonescu drept una dintre “dovezile” pentru care Valeriu Gafencu trebuie re-condamnat post-mortem. Va dati seama ce crima a faptuit: o greva a elevilor!? A doua “dovada” a Institutului in cauza este ca Valeriu Gafencu a mai fost condamnat inca o data, in decembrie 1941, de catre un Tribunal Militar al aceleasi dictaturi militare instituita prin regimul Antonescu, regim numit adeseori in Rapoartele Institutului drept “regim fascist”.

In Plangerea catre Primaria Targu Ocna, “regimul fascist” al dictatorului Antonescu devine “statul roman”, in schimb studentul de numai 20 de ani devine membru al unei “organizatii fasciste” (?!). Adica un “regim fascist” condamna o “organizatie fascista”? Fara indoiala cineva trebuie sa faca un dus rece in Institutul ce poarta numele unui controversat evreu, acuzat de frauda si despre care se afirma ca si-a insusit identitatea unui detinut de la Buchenwald, motiv pentru care exista un proces pe rol la Budapesta – dovada la http://www.eliewieseltattoo.com/. Adica: ori regimul era fascist si atunci condamanarea unui tanar de 20 de ani pentru o banala greva a liceenilor este un act samavolnic si revoltator, tipic unei dictaturi fasciste sau comuniste, ori regimul reprezentat de Maresalul Ion Antonescu era bland si pasnic cu toti cetatenii sai si tanarul basarabean Valeriu Gafencu reprezenta un real pericol pentru bietul “stat roman” drept pentru care trebuie re-condamnat chiar si in ciuda faptului ca a patimit sub doua dictaturi si a murit inchis in temnitele bolsevice. De fapt, problema este un singura: Valeriu Gafencu a facut parte din “Fratiile de cruce”, organizatia de tineret a Miscarii Legionare. Conform logicii Institutului ar trebui condamnati atunci si toti fostii pionieri din Romania, ca sa nu mai vorbim de utecisti!

Pare simptomatic ca aceasta solicitare vine dupa precedentul creat de presedintele Traian Basescu prin dez-martirizarea eroilor din Grupul Trosca ucisi salbatic si decapitati de agentii KGB-GRU in timpul evenimentelor din decembrie 1989, act intregit de o gafa jenanta aparuta public sub semnatura Elenei Udrea prin care martirul crestin Nichifor Crainic, un geniu al Romaniei care a suferit 15 ani de inchisoare,  era socotit de nepomenit si chiar mai mult, de eliminat, exact ca in perioada regimului comunist care a ocupat Romania cu tancurile Armatei Rosii a URSS. Cititi Elena Udrea si frica de stampile baga teologii cu capul in nisip. In apararea lui Nichifor Crainic. Insa nici Elena Udrea nici Institutul Elie Wiesel nu par sa ne lamureasca ce trebuie sa facem cu marii ganditori ai acestei lumi, legionari sau simpatizanti ai Miscarii Legionare, prima organizatie anticomunista din lume, cum ar fi Mircea Eliade, Constantin Noica, Nae Ionescu, Sextil Puscariu, Petre Tutea, Emil Cioran, Lucian Blaga, Radu Gyr, Aron Cotrus, Vasile Voiculescu, Traian Trifan, Ioan Ianolide, Mircea Vulcanescu, mari duhvnici si marturisitori ai Ortodoxiei romane care au infrant iadul temnitelor bolsevice si enorm de multi altii. Ii ardem, dragi tovarasi?

Nu cu mult timp in urma, un alt institut dubios solicita condamnarea – poate si biciuirea publica? – a marelui duhovnic nonagenar Parintele Justin Parvu de la Petru Voda pentru ca in propria-i chilie i s-a cantat de ziua lui un cantecel din tinerete. Ceausescu pare mic copil pe langa urmasii bolsevicilor care au invadat Romania si ne spun azi ce sa facem si mai ales ce sa nu facem in tara noastra.

Redactia Ziaristi Online isi exprima solidaritatea totala cu initiatorii Apelului catre Primaria Targu Ocna si solicita autoritatilor romanesti responsabile sa apere memoria unui martir anticomunist al Ortodoxiei haituit post-mortem de persoane puse sub o umbrela a imposturii si relei-credinte. Nu in ultimul rand amintim intentia anuntata de o Biserica ortodoxa de a-l canoniza pe Valeriu Gafencu, “Sfantul Inchisorilor”. Asta chiar ar fi culmea: un sfant din calendar contestat de un institut panglicar!


30.1.13

Sfântul Ioan Gură de Aur: Despre păcatul homosexualităţii

„Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii” (Romani 1, 26, 27).
Toate patimile omeneşti sunt necinstite, dar mai ales pofta nebună după bărbaţi; căci sufletul mai mult pătimeşte şi se necinsteşte în păcate decât trupul în boli. Bagă de seamă cum şi aici, ca şi în cazul dogmelor, îi lipseşte de orice iertare. Despre femei zice: „au schimbat fireasca rânduială”. Prin urmare, nu se poate spune că au fost împiedicate de ceva în relaţiile fireşti, nici că nu au avut cu cine să-şi împlinească trebuinţa şi au fost silite să se arunce în această cumplită nebunie. Căci „a schimba” presupune a avea ce schimba; după cum atunci când vorbea de credinţă zicea că „au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună” (l, 25). Bărbaţilor iarăşi le reproşează acelaşi lucru, spunând: „lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti”.
Astfel şi pe femei ca şi pe bărbaţi îi lipseşte de orice iertare, învinovăţindu-i deopotrivă, pentru că nu numai că au avut prilejul de a-şi împlini plăcerile, şi lăsând la o parte ceea ce aveau, au ajuns la asemenea absurdităţi, dar încă şi că necinstind ceea ce este firesc, au alergat la ceea ce este potrivnic firii. Or, cele potrivnice firii sunt şi mai grele, iar în acelaşi timp şi mai dezgustătoare, astfel încât nici nu le-ar putea numi cineva plăcere, fiindcă adevărata plăcere este cea conformă cu natura. Însă când Dumnezeu părăseşte pe cineva, totul se întoarce pe dos! De aceea nu numai credinţa le era satanică, ci şi viaţa le era demonizată. Atunci când le vorbea de credinţă, le-a pus înainte lumea şi cugetul omenesc, spunându-le că, prin mintea dată lor de Dumnezeu, ar fi putut prin cele ce se văd să se ridice la Creatorul lor, însă fiindcă nu au voit, au rămas fără nici o justificare. Aici însă, în locul lumii, le pune dinainte plăcerea cea după fire, de care ar fi putut să se bucure cu mai multă libertate şi linişte, prin care ar fi scăpat de ruşine, dar pe care nu au vrut-o. Drept care şi sunt lipsiţi de orice iertare, fiindcă au defăimat însăşi firea. Şi ceea ce este încă mai lipsit de cinste este faptul că şi femeile umblă după asemenea legături nefireşti, în timp ce s-ar cădea să se ruşineze mai mult decât bărbaţii.
Este şi aici demnă de admirat înţelepciunea lui Pavel, cum acesta aruncându-se cu vorba în două lucruri contrare, le-a dezvoltat pe amândouă cu toată exactitatea. Căci voia a vorbi şi demn, însă şi înţepător în acelaşi timp pentru auditoriu; însă acestea nu erau cu putinţă amândouă, fără ca una din ele să o excludă pe cealaltă. Dacă vei spune ceva demn, nu vei putea atinge auditoriul, iar de voieşti a-l atinge tare, atunci este nevoie a dezveli lămurit ceea ce spui. Dar iată că acest înţelept şi sfânt suflet le-a putut uni pe amândouă la un loc, şi le-a dezvoltat cu exactitate; căci în numele firii a mărit învinovăţirea lor şi în acelaşi timp s-a servit de aceasta ca şi de un văl pentru demnitatea povestirii sale.
După ce, deci, aduce reproşuri mai întâi femeilor, de îndată merge mai departe asupra bărbaţilor, spunând: „asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti”. Iată dovada celei mai de pe urmă nebunii, căci când amândouă genurile [sexele] sunt corupte – şi bărbatul, care este menit dascăl al femeii, ca şi femeia, căreia i-a fost poruncit a fi de ajutor bărbatului -, nu doar că nu mai îndeplinesc cu sfinţenie datoriile lor, dar se şi duşmănesc unii cu alţii. Bagă de seamă, apoi, şi cât de reprezentative sunt cuvintele de care s-a slujit, căci nu spune simplu că s-au îndrăgostit şi s-au dorit unul pe altul, ci că „s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii”. De unde se vede că toată dorinţa cea nesăbuită vine din lăcomia poftei, care nu poate răbda să stea în hotarele ei. Aşadar, tot ceea ce pofteşte cineva, din cele ce depăşesc legile puse de Dumnezeu, este absurd şi pierzător, căci sunt schimbate cele îngăduite şi folositoare cu cele neîngăduite şi nefolositoare. După cum sunt unii care, lăsând la o parte pofta firească a hranei celei de obşte, ajung să înghită prafuri şi pietricele, iar alţii, stăpâniţi de o sete nebună, râvnesc până şi la apa din mocirlă, tot aşa şi aceia s-au înfierbântat de acea dragoste nelegiuită. Şi de întrebi, poate, de unde oare s-a iscat şi s-a lăţit această senzualitate în afara firii, răspunsul este: de la părăsirea lui Dumnezeu. Dar părăsirea lui Dumnezeu de unde vine? De la nelegiuirea celor ce L-au părăsit.
„Bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea”, zice mai departe. Să nu-ţi închipui, zice, dacă ai auzit spunând că „s-au aprins”, că boala aceasta provine numai din dorinţă, ci mai mult din trândăvia lor, care a şi aţâţat focul dorinţei. De aceea nici nu zice „fiind târâţi”, sau „căzând”, după cum zice în alte părţi, ci „lucrând”, adică faptul că acţionaseră în păcat, şi nu oarecum, ci cu o voinţă determinată. Şi nu zice „dorinţa”, ci „ruşinea săvârşind”, fiindcă au făcut de râs firea şi au încălcat legile rânduite de Dumnezeu.

Minune făptuită de Sf. Trei Ierarhi cu deţinuţii închisorilor comuniste, povestită de Părintele Justin Pârvu

La tăiat de stuf sau pe terenul agricol au înfruntat vânturi năprasnice, arşiţă şi ger, încât cu nimic nu erau mai prejos aceste nevoinţe decât cele ale asceţilor stâlpnici şi numai darul lui Dumnezeu a putut să-i menţină în viaţă pe aceşti sacrificaţi ai neamului, că prin puteri omeneşti era imposibil. Întărim cuvântul printr-o minune a lui Dumnezeu pe care ne-a povestit-o Părintele Iustin:


„De aceea doresc să povestesc ceea ce s-a făcut în 30 ianuarie 1962, ziua „Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi loan”. O dimineaţă ceţoasă şi rece – o ceaţă şi o umiditate, care pătrundea în tot corpul. Eram îmbrăcaţi în uniformă vărgată, specifică deţinuţilor. Numai o haină, o cămaşă ruptă pe care o purtam, fie că era o căldură de 40° C, fie era frig de – 30° C. Noi stăteam în bacuri în Delta Dunării la frontiera rusă. Pentru obţinerea căldurii, aveam un butoi de metal cu un volum de 200 litri.


Noi foloseam stuful tăiat ca lemn de foc. Era în mijlocul iernii, ger cumplit. Ne întorceam complet uzi până la piele. Ei ne dădeau nişte şosete de cauciuc care treceau de genunchi, dar după 2-3 zile aceste şosete erau despicate pentru că noi le purtam în timpul tăierii stufului, şi le puteam tăia. Apa pătrundea înăuntru şi noi eram trimişi în colonie. Ziua următoare trebuia să te îmbraci în aceleaşi zdrenţe umede şi să te duci la aceeaşi muncă. Autorităţile erau foarte periculoase în acea dimineaţă deosebită, când noi am ieşit în coloană către locul de muncă, niciodată nu i-am văzut călare, dar în acel moment toţi gardienii erau înarmaţi cu pistoale şi pe cai. Nu ni se dădea voie să mergem şi să vorbim în timpul mersului de la lagăr, de la bac, până la locul de muncă. Nu ni se dădea voie să spunem un cuvânt, o şoaptă, pentru care am fi fost sever pedepsiţi, 6 zile de izolare, o dată pe zi o mică bucăţică de pâine cu un pahar de apă caldă cu sare. Aceasta era timp de 6 zile, hrana sa. Dacă izolarea se repeta mai mult de 2-3 ori, sfârşitul tău nu mai era departe. Dar, spre surprinderea noastră, cu mai puţin de 200 de metri înainte de a ajunge unde tăiam de obicei stuf pentru Germania, ei ne-au orientat într-o altă direcţie. „Hei, ce se întâmplă, unde ne duceţi?”. „Probabil într-un alt loc unde creşte stuf”, şopteam între noi. Ei ne-au oprit pe partea braţului Chilia. Acolo sunt aproximativ 84 de râuri mici care se varsă în Deltă. Acolo se forma un Iac de aproximativ 4-5 hectare, şi în centrul acestui lac creştea un mănunchi de stuf, un mănunchi frumos, dens şi numeros. Şi, dragii mei, cum am ajuns acolo, fiecăruia dintre noi i s-a ordonat să intre în lac şi să aducă 2 mănunchiuri de stuf. Un mănunchi avea cam 45-50 cm grosime. Noi trebuia să le adunăm acolo, să le legăm bine în trei locuri şi să le aducem pe bac. Îmi amintesc că am întrebat: „Domnule, cum putem să intrăm direct în apă, nu suntem capabili să tăiem stuful acolo”. Noi de obicei mergeam pe gheaţă şi le tăiam – acesta era modul în care muncisem până atunci. „Dacă vreunul dintre voi stă la discuţii şi nu intraţi toţi în apă, vă împuşcăm pe loc”. Noi am văzut că erau agitaţi, nervoşi, şi că aveau o intenţie diabolică. Încet, cu enormă cantitate de curaj, unul câte unul am început să intrăm în apă. „Haideţi să mergem”. Acum pentru noi toţi era acelaşi lucru. Întâi am intrat până la glezne, apoi până la genunchi, apoi până la talie, şi am ajuns la locul unde trebuia să le tăiem. Eram aproximativ 86 de bărbaţi, un detaşament. Celălalt detaşament a fost dus într-un alt loc. Frigul a pătruns în corpuri. Toţi ne-am gândit la cei 40 de martiri. „E în regulă”, ne gândeam noi înşine, „noi vom fi victorioşi”.

Fiecare dintre noi şi-a făcut propriul balot şi s-a întors. Dar n-a fost de ajuns – ei voiau altul! Au văzut că începem să numerotăm, şi au început să apese pe trăgaci ca să ne intimideze. Ne-am dus, am făcut alt balot, şi apoi altul. Era aproximativ 12,30 când am terminat al treilea balot.

Dragii mei, lucrul important este că atunci când ne-am întors cu al treilea mănunchi, soarele a ieşit, a luminat şi a încălzit la peste 25°C. A fost o minune care ne-a dat cea mai mare bucurie. Gardienii erau amărâţi. Ne-au lăsat acolo. Căldura devenea din ce în ce mai puternică. Ne-am stors hainele, ne-am spălat, şi ne-am uscat pe drumul de întoarcere în lagăr de aproximativ 2 km şi jumătate. Noi am plecat de acolo cu emoţia că Dumnezeu, pentru neputinţa noastră de a mai îndura, săvârşise o minune.
Credeţi că aceşti ticăloşi au spus ceva? Când au văzut că după 2-3 zile nici unul dintre noi nu se îmbolnăveşte, au gândit cu siguranţă, uluiţi fiind: „Aceşti bandiţi sunt într-adevăr ticăloşi. Chiar şi Dumnezeu este cu ei”.


O minune ca să aibă rezonanţă în sufletul unui necredincios, este necesar ca acel suflet să aibă o cât de mică dorinţă de a vedea adevărul, căci altfel minunea trece pe lângă el şi el rămâne neîndreptat asemenea lui Faraon cel împietrit la inimă. Comunismul a fost pentru poporul român Faraonul de la Răsărit, care a asuprit în modul cel mai mârşav acest neam, dezrădăcinând din sufletele multora credinţa în Dumnezeu. Martirii închisorilor comuniste au fost cei ce au trecut acest popor creştin prin Marea Roşie a închisorilor şi l-au eliberat de sub robia lui Faraon, ducându-l la Înviere. Şi dacă mai există acum biserici deschise şi tradiţie creştinească, aceasta se datorează lor.

Ieroschimonah Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, vol. 1, Ed. Credinţa strămoşească, pg. 197-200.

29.1.13

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Sfintii Trei Ierarhi ( 30 ianuarie )


Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu si priceperea este stiinta Celui Sfint (Pilde 9, 10)
 

Iubiti credinciosi,

 
Cu mila si cu indurarea Preabunului nostru Dumnezeu Cel in Treime inchinat si marit, am ajuns si in anul acesta la praznuirea marilor ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvintatorul de Dumnezeu si Ioan Gura de Aur. De aceea ne-am adunat astazi la Sfinta Biserica pentru a cinsti dupa cuviinta pe aceasta treime de ierarhi, aparatorii Preasfintei Treimi, pe care ii lauda toata crestinatatea. Cinstim astazi pe Sfintii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan, lauda Ortodoxiei, cununa Bisericii lui Hristos, apostolii pocaintei, tilcuitorii cei mai adinci ai Sfintei Scripturi. Laudam astazi pe acesti trei mari ierarhi, invatatori si luminatori ai lumii, vase alese ale Sfintului Duh, parinti ai evlaviei noastre, pastori plini de rivna ai crestinilor, dascali ai dreptei credinte, hranitorii saracilor, aparatorii vaduvelor si povatuitorii calugarilor.

Sfintii Trei Ierarhi sint cele trei virfuri ale ierarhiei Bisericii Ortodoxe, care au intrecut cu inaltimea vietii si a invataturii lor pe multi si ca niste apostoli dupa Apostoli au stralucit in lume. Toti trei fiind luminati de Duhul Sfint, au avut aceeasi intelegere a Bisericii, au intarit canoanele si invataturile dumnezeiestii Scripturi. Aceste trei vase ale Duhului Sfint, pline de sfintenie si binecuvintate cu darul facerii de minuni si al frumoasei vorbiri, au marturisit in lume dreapta credinta, au explicat dogmele Bisericii, au imbogatit sfintele slujbe si au vindecat si alinat multe boli si suferinte trupesti si sufletesti ale oamenilor. Fiind luminati de Dumnezeu si daruiti cu multa intelepciune, au uimit pe filosofii timpului lor, au mustrat pe imparatii raucredinciosi, au smerit pe cei mindrii, au impartit la saraci averile bogatilor, au mustrat cu mare indrazneala pacatul, mai ales necredinta, eresul, mindria, desfriul, lacomia si zgircenia, scriind multe invataturi crestinesti. Ei au lasat Bisericii lui Hristos, pe linga viata lor sfinta, zeci de carti teologice, care apara dogmele ortodoxe si viata morala si care formeaza un mare tezaur al lumii crestine.

Si acum sa va amintesc pe scurt viata si faptele fiecaruia din cei trei sfinti ierarhi:
Sfintul Vasile cel Mare a vazut lumina zilei in Cezareea Capadociei (Turcia de astazi), dintr-o familie aleasa de crestini. Parintii sai, Vasile si Emilia, au avut zece copii. Indemnati de Dumnezeu, au dat pe Vasile din copilarie la invatatura cartii, crescindu-l de mic in frica lui Dumnezeu.
Fire adinc ginditoare, evlavioasa, tacuta, Sfintul Vasile a strabatut cu multa usurinta toata invatatura cea ritoriceasca si filosofia ce se putea oferi pe atunci de cea mai inalta scoala a faimoasei Atene. Aici s-a imprietenit cu marele Grigorie; aici a uimit pe dascalii sai; aici a deprins "firea filosofiei, care este - dupa cum singur spunea - gindul mortii".

Indemnat de Duhul Sfint, a plecat apoi sa viziteze toate minastirile si pustietatile Egiptului, iar de aici s-a dus la Ierusalim sa se inchine la Mormintul Domnului. Dupa ce a primit botezul in riul Iordanului, s-a dus in Cezareea Capadochiei - patria sa - unde a fost facut preot. Dar el, iubind mult linistea si rugaciunea, s-a retras in partile Pontului, unde a intemeiat o aleasa minastire, cu viata de obste. Venind aici si Sfintul Grigorie, au trait impreuna cele mai alese clipe de bucurii duhovnicesti, pe care apoi adesea si le aminteau unul altuia. Aici au scris impreuna neintrecute cuvinte ascetice despre rugaciune, post, viata de obste, preotie, dragoste etc.
Nevoia in care se afla Biserica din Cezareea, strimtorata de eretici, l-a silit pe marele Vasile sa lase pustia si sa vina in ajutorul Bisericii lui Hristos. In scurta vreme, fiind ales episcop, cu multa putere si osirdie, biruieste pe incepatorii eresurilor, impaca pe ortodocsi, uneste Biserica dezbinata, mingiie inimile pastoritilor, hraneste pe cei saraci din hambarele bogatilor, adapa pe cei insetati din izvoarele bunei credinte.

Sfintul Vasile era mare, nu atit ca statura, cit mai ales cu darul ce era intr-insul, cu viata sa aspra, cu mintea sa adinc ginditoare. Avea si darul facerii de minuni, cu care adesea scotea duhurile necurate din oameni, vindeca boli grele, spunea cele viitoare. Viata lui era mai mult ingereasca decit omeneasca. Neincetat se ruga, invata mereu, mingiia pe toti. Pentru aceasta s-a facut doctor bolnavilor, hranitor flaminzilor, pastor adevarat al oilor celor risipite.

Aur pentru sine nu stringea, dar cu aurul invataturilor sale pe toti ii imbogatea. Haine bune nu purta, dar pe toti saracii Capadociei ii imbraca. Piine de prisos pe masa nu avea, dar nimeni nu se intorcea de la el flamind si nemiluit.

Cine altul ca Sfintul Vasile a purtat atita grija de cei saraci, cine a facut ca el din Cezareea o adevarata casa de oaspeti pentru straini, cu spitale pentru bolnavi, cu azile pentru batrini si locuri de vindecare pentru suferinzi. Apoi ii infrunta pe imparati, ii rusina pe eretici, ii smerea pe filosofi, uimea pe ritori, pe calugari ii povatuia, pe vaduve le asculta, pe necredinciosi ii aducea la credinta, pe pacatosi ii primea si cu canon de pocainta ii vindeca.

Fiind din tinerete bolnavicios, in anul 379, Sfintul Vasile cel Mare s-a mutat la Domnul in virsta de 51 de ani, dupa ce a pastorit Biserica lui Hristos, mai bine de opt ani.


Este fidelitatea una dintre valorile Muzeului Ţăranului Român? Atitudinea lui Horia Bernea (cel al cărui nume îl poartă sala unde ar urma să se proiecteze filmele despre activiștii homosexualității) faţă de propaganda urâciunii

Tatomir
În 1996, Horia Bernea împărtășea românilor una dintre cele mai importante victorii europene al țării noastre de după 1990: obținerea premiului „Museum of The Year” pentru cel mai bun muzeu european al anului acordat pentru prima dată unei ţări din estul Europei, într-o competiție care a reunit atunci muzee de pe întreg continentul european.

Horia Bernea
Muzeul Țăranului Român, organizat de marele pictor care și-a vădit cu acel prilej capacitatea de sinteză și expresie nu doar cu pensula, ci și ca manager, și echipa sa, a rămas de atunci și până în prezent un loc în care identitatea, continuitatea și valorile românilor sunt exprimate clar, ferm, demn, dar fără șovinism, trufie ori dispreț pentru alții. Aceștia suntem, acestea ne sunt valorile, aceasta ne este credința ne mărturisesc sălile vii ale Muzeului, asemenea unei celule ce poartă întregul ADN al trupului de peste veacuri al unui popor.
Irina Nicolau
Horia Bernea a trecut la cele veșnice în anul 2000, alături de strămoșii săi și alături de făuritorii obiectelor expuse, de Tatomir, țăranul limpede care a devenit emblema MȚR-ului, și l-a urmat Irina Nicolau, vrednica și entuziasta sa colaboratoare. Și ne gândim că veghează, altfel decât au făcut-o în această viață, ca Muzeul să vorbească mereu, mai ales tinerilor și copiilor despre cine sunt ei, despre cine sunt strămoșii lor, despre cine vor fi copii lor.

Dar probabil că în aceste zile se vor fi amărât de ultimele decizii ale celor care sunt acum în slujba pe care ei au avut-o ca o vocație. Muzeul Ţăranului Român a fost anunțat că este partener  al evenimentelor din cadrul „Lunii Istoriei LGBT” organizată de Asociaţia ACCEPT. Motivul pentru care conducerea MŢR a ales să se implice într-un astfel de eveniment este deocamdată necunoscut, însă o astfel de iniţiativă ridică nu puține semne de întrebare privind înțelegerea rostului Muzeului de către conducătorii lui actuali. Ce legătură au aceste evenimente cu valorile pe care românii le-au avut întotdeauna ca model de viață și pe care Muzeul le întruchipează atât de eficient: familia şi credinţa în Dumnezeu?


Pomul Vieţii

Și dacă au uitat răspunsul pe care Horia Bernea, cel al cărui nume îl poartă sala unde ar urma să se proiecteze filmele despre activiștii homosexualității, l-a dat în anul 2000 despre scoaterea articolului 200 din Codul Penal privind interzicerea prozelitismului homosexual, îl reamintim:

 „Prohibirea prozelitismului homosexual din articolul 200 al Codului Penal este un lucru folositor în încercarea de a bara puţin calea ridicolului existenţial al unor dezvoltări recente din societatea occidentală. Ştiu că lumea e condusă, în bună măsură, de o mafie homosexuală, dar asta nu trebuie să ne impresioneze prea tare. A merge «în ton cu spiritul vremii» este un lucru pozitiv, dar e un act în care trebuie să domine discernământul. În general e jenant că realitatea ne obligă să vorbim despre şi să dezbatem lucruri ce au un caracter intim. Problemele de mare interes, cele ale Bisericii şi ale credinţei de exemplu, au devenit lucruri de interes privat, iar problemele intime legate de sex au ajuns lucruri de interes general…!

Firesc ar fi să existe un respect pentru memoria lui Horia Bernea şi o continuare a direcţiei pe care acesta a întemeiat Muzeul Ţăranului Român. Se doreşte în mod voit schimbarea acestei direcţii? Atunci să fie schimbat și numele. Dar cei care astăzi conduc Muzeul se pot privi în oglinda conștiinței fără să plece capul pentru lipsa de fidelitate față de MŢR, faţă de memoria lui Horia Bernea?

Parintele Arsenie Boca despre Sfantul Vasile cel Mare

Un creştinism fără recunoaşterea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu şi stăpân al lumii nu-ţi obligă viaţa la a o face mai curată. Iar cu cât viaţa se face mai necurată cu atât te întuneci dinspre Dumnezeu, până la a-L tăgădui cu totul şi a I te face vrăjmaş declarat. Viaţa trăită fără grijă, numai pământeşte, la asta te duce.
 
         Spre o atare stăvilire a răutăţii a trimis Dumnezeu pe Sfinţii Trei Ierarhi. Ei sunt sarea care opreşte firea omului de a se împuţi cu totul. E de la sine înţeles că firea omenească, povârnită spre păcat, tocmai de aceea nu-i prea poate suferi. Dar lor nu le pasă că nu-s pe placul lumii. În ei arde luminos înainte misiunea pe care le-a dat-o Dumnezeu, de a fi sare făpturii şi martorii lui Dumnezeu între oameni.

         Ca să scurtez vorba, aleg din viaţa Sfântului Vasile câteva momente de mare înălţime morală prin care se dovedeşte a fi cu adevărat mare dascăl al lumii şi ierarh. Era prin anul 372 când însuşi împăratul Valent a mers în Cezareea Capadociei, unde păstorea Sfântul Vasile, cu gând să-l abată de la dreapta credinţă la arianism. Sfântul Vasile i-a răspuns liniştit şi cuviincios că ţine credinţa pe care au mărturisit-o Sfinţii Părinţi la Niceea (325) şi că nimeni nu are putere să dea altă mărturisire de credinţă peste aceea. Primind un atare răspuns împăratul Valens căuta pricina ca să-l exileze pe Sfântul Vasile, ştiind că numai el susţine dreapta credinţă în Asia Mică şi că, dacă n-ar fi el, pe ceilalţi uşor i-ar putea câştiga fie prin momeli fie prin înfricoşări.

         Împăratul l-a dus cu sine pe Modestus, prefectul pretorienilor (siguranţa împăratului) şi pe episcopul Evippius din Galatia, care era arian. Pe acesta l-a dus ca să provoace scandalul ca apoi prefectul să poată interveni cu armata. Evippius a vrut să slujească într-o biserică din Cezareea, dar Sfântul Vasile nu l-a lăsat până când nu va subscrie afuriseniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela s-a plâns împăratului care a trimis la Sfântul Vasile pe prefectul pretorienilor ca să-l atragă la arianism iar dacă nu va putea cu binele să-l înfricoşeze cu ameninţări.


         Ce îndrăzneală ai tu să te împotriveşti religiei împăratului? – îi zise prefectul. Eu nu văd nici o îndrăzneală şi nu văd care este religia împăratului ca să mă împotrivesc ei. Eu ştiu că şi împăratul e creat de Dumnezeu ca şi mine şi prin urmare şi el trebuie să aibă aceeaşi religie pe care o am şi eu şi credincioşii mei“. Prefectul începu cu ademeniri zicând: Uite n-ai vrea tu să fii în mărire asemenea împăratului? O vei putea avea dacă vei mărturisi şi tu credinţa împăratului“. Sfântul Vasile îi răspunse: Amândoi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu dacă suntem asemenea împăratului. În ce priveşte mărirea, aceasta se va vedea numai în viaţa viitoare. Apoi spune tu dacă o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucrează împotriva Lui“. Dar nu te temi de relele ce pot să vină asupra ta?– îi zise prefectul. Eu nu mă tem de rele pentru că ştiu că Dumnezeu nu va îngădui mai multe decât sunt de trebuinţă pentru ispăşirea păcatelor mele“. Dar ştii că împăratul poate să-ţi facă atâta rău cât tu nu vei putea răbda?” “Ce anume ar putea să-mi facă împăratul” – întreabă Sfântul Vasile liniştit? Să te despoaie de averi, să te exileze, să te ucidă chiar. La acestea Sfântul Vasile râse zicând: “Toate acestea împăratul nu mi le poate face. Astfel nu mă poate despuia de averi fiindcă m-am despuiat demult eu însumi, aşa că azi n-am nimic. Nu mă poate exila unde să nu fie Dumnezeu de faţă. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decât să mă trimită mai degrabă la viaţa pe care atât de mult o doresc. Spune deci stăpânului tău, împăratului, că dacă n-are alte rele cu care să mă înfricoşeze, de acestea de până acum nu mă tem şi nici gând n-am să-i fac lui pe voie împotriva lui Dumnezeu“.

         Prefectul pretorienilor spuse împăratului totul şi încheie cu aceste cuvinte: “De către căpetenia acestei Biserici suntem biruiţi: Ameninţărilor este superior, decât cuvintele e mai tare, iar decât ademenirile este mai puternic” (Minis superior est, sermonibus firucior, verbogum blandi, tiis fortior). Dacă i-am zis: “Niciodată n-am văzut om ca dumneata” ştiţi ce mi-a răspuns? “Poate că niciodată n-ai văzut episcop“!

         Împăratul se aprinse de mânie şi zbieră înfuriat: Să fie exilat numaidecât!! Şi însuşi se apucă să scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse peniţa şi nu putu scrie. Împăratul crezu că acesta este un semn de sus şi de data aceasta lăsă mânia pentru mai târziu. Reîntors la Constantinopol, din nou încercă să scrie mandatul de exilare pentru Sfântul Vasile, dar fără de veste i se îmbolnăvi copilul cel mai mare şi se zbătea ca-n ghearele morţii şi nu se linişti până ce nu-şi propuse să lase pe arhiepiscopul din Cezareea în pace.

         Iată părinte al Bisericii, mare dascăl al lumii şi ierarh. Iată ucenic umblând liniştit pe marea înfuriată. Iată stâlp nemişcat de talazuri, iată linişte şi modestie neclintită de vifor, iată om dintre noi străbătând veacurile şi întărindu-ne pe noi în liniştea cea mai presus de fire, că tot Dumnezeu este la cârma lumii

Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei

Din invataturile Cuviosului Isaia Pustnicul



„Infricosator este cuvantul Domnului, ca de nu vezi inima ta curata fata  de toti, sa nu ceri nimic de la Dumnezeu, caci Ii aduci ocara, o data ce, fiind pacatos si avand vreo suparare, fata de omul asemenea tie, spui Celui Ce cunoaste inimile: „Iarta-mi pacatele mele". Unul ca acesta nu se roaga cu mintea, ci cu buzele, intru nestiinta. Fiindca cel ce voieste cu adevarat sa se roage lui Dumnezeu cu mintea, in Duhul Sfant si cu inima curata, isi cerceteaza, inainte de a se ruga, inima sa, de este neimpovarata de vreo grija fata de orice om, sau nu. Si daca nu o face, se amageste pe sine. Caci in acest caz, nu este cine sa-1 asculte pe el, pentru ca nu mintea lui se roaga, ci implineste o obisnuinta a orelor de canon. Dar cel ce voieste sa lucreze in chip curat, va cerceta intai mintea lui, ce are in ea. Astfel, de zici: „Miluieste-ma", miluieste si tu pe cel ce te roaga, si de zici: „Iarta-ma", iarta si tu, nevrednicul. Iar de zici: „Nu-Ti aduce aminte de pacatele Mele", nici tu sa nu refuzi sa ierti pacatele aproapelui tau. Si daca zici: „Nu-Ti aduce aminte de relele ce le-am facut, fie cu voia, fie silit" - desi nu este sila - nu trebuie sa gandesti ceva impotriva vreunui om. De n-ai ajuns sa faci acestea, in zadar te rogi" (Filocalia romaneasca, vol. 12, Cuvantul XVIII, ed. Harisma, Bucuresti, 1991, p. 143).

28.1.13

Cititorul de serviciu, criticul literar Alex Ştefănescu, referindu-se la istoricul Lucian Boia: „M-am săturat de cei care s-au săturat de România!”.



Sunt la modă cărţile unui istoric, Lucian Boia, care de mai mulţi ani se ocupă de demitologizarea istoriei României. Acţiunea sa pare necesară, dar, în realitate nu are obiect. Forme de mitologizare a istoriei găsim doar în discursurile unor primari, la diverse aniversări, şi în discuţiile dintre pasagerii care călătoresc în acelaşi compartiment de tren.

Cu asemenea utilizatori ai limbii de lemn postcomuniste şi cu asemenea naivi, care taie frunză la câini ca să le treacă timpul mai repede, polemizează Lucian Boia? Aceştia sunt adversarii săi de idei? Nu cunosc niciun caz de istoric serios care să idealizeze istoria României. 

(…) Şi atunci ? De ce investeşte Lucian Boia atât de multă energie în combaterea unor presupuse reprezentări teatral-eroice ale istoriei României? Vrea să cureţe istoria de reziduurile propagandei comuniste? Dar asta s-a făcut repede, imediat după 1989. Şi apoi, chiar înainte de 1989, nimeni – în afară de oamenii lipsiţi de orice pregătire − nu lua în serios versiunea oficială referitoare la diferite evenimente din trecutul ţării.
Acţiunea lui Lucian Boia este cu atât mai greu de înţeles cu cât merge dincolo de scopul declarat. După ce demitologizează, istoricul minimalizează şi defăimează. Şi aceasta într-un stil monoton-obiectiv, lipsit de strălucire, tocmai pentru a da impresia de ştiinţă. Expresia „a sări peste cal” este foarte potrivită în cazul lui. Putem să ni-l imaginăm pe călăreţul care, vrând să încalece calul, îşi ia un avânt prea mare şi sare peste el. Scena ne face să râdem, este de un comic irezistibil, dar dacă avem de a face nu cu un călăreţ, ci cu istoric influent, cu cărţi publicate la edituri de mare prestigiu, care sare dincolo de adevărul istoric, nu prea ne mai vine să ne amuzăm.

Nu se poate şti cu precizie de ce s-a angajat Lucian Boia în această acţiune efervescent-distructivă. În ceea ce mă priveşte, cred că este vorba de dorinţa adolescentină (simţită la aproape 70 de ani) de a atrage atenţia asupra sa. Este greu să mai descoperi azi, ca Schliemann, vestigiile legendarei cetăţi Troia. Mult mai la îndemână – dacă nu ai reţineri de ordin moral sau sentimental – este să minimalizezi ceea ce merită respectat.
Mii de intelectuali frustraţi, de la Sabin Gherman care a exclamat cu ani în urmă „M-am săturat de România” şi până la Mircea Badea, care îşi numeşte ţara, în bătaie de joc, „Românica”, formează publicul relativ numeros care jubilează la apariţia cărţilor lui Lucian Boia.

Un fals ideologic: "Amoralismul" lui Nae Ionescu, de prof. dr. Adrian Botez



S-a făcut, şi incă se face mare caz 1de “amoralismul” lui Nae Ionescu, de “spiritul său imperialist” – pentru că Nae Ionescu a afirmat despre omul -naţie, in Conferinţa a IV-a, din lagărul de la Miercurea Ciuc (conferinţă publicată la p. 31, in Buletinul informativ, nr. 4-5, august-septembrie 1940): “Noi trăim in istorie, unde este păcat, veşnică luptă, unde trebuie să ne cucerim dreptul la existenţă, prin vredn icia noastră(s.n.). Dacă nu există dreptul la existenţă, am fi in acest caz ingeri, şi nu sub păcat şi in istorie(…). Prin urmare, cel care vrea să-l realizeze pe Dumnezeu nu o va face decat cucerind in afară, strangand de gat pe altul - deci naţiunea e dinamică, e ofensivă şi imperialistă. Nu există, altfel zis, cuminţenie şi defensivă, in naţionalism, căci neamurile care se pun pe o astfel de temă, poziţie, cad in robie.”
 
De la bun inceput, subliniem două lucruri: a - aşa-zisul text al conferinţei lui Nae Ionescu este, de fapt, o stenografiere din partea unor auditori fascinaţi de discursul Profesorului – foarte probabil, neglijenţi in scriere şi cu urechea la conferinţă, auditori-stenografi care, stenografiind maşinal, n-au surprins ideea, ci au scris “mot a mot” - şi nici n-au mai revenit asupra textului stenografiat;
b- afirmaţia lui Nae Ionescu este scoasă de C. Papanace atat din contextul conferinţei, cat şi din contextul gandirii lui Nae Ionescu. In plus, bine ar fi să nu se uite că hiperbola e procedeu specific oratoriei, iar Nae Ionescu a fost un magnific, fascinant orator (ne -o mărturisesc pană şi duşmanii lui!): credem a nu şi-l inchipui nimeni pe Nae Ionescu, cu mainile in gatul cuiva - pe el, cel elegant pană la scliviseală…

Insuşi C. Papanace, in Prefaţa sus-amintită, revine, intr-o incercare de a pune, totuşi, lucrurile in contextul logicii bunului-simţ şi, mai cu seamă, al autenticei gandiri legionare, formulate de Codreanu: “Teoria amoralismului in politica naţională şi, mai ales, internaţională - ar avea interes să o propage popoare mari (in sens de numeroase) ca ruşii, germanii chinezii etc. Dar ar fi o mare imprudenţă, ca să nu spunem neghiobie, dacă ea ar fi etalată şi justificată de popoare mijlocii şi mici. Căci s-ar oferi , in mod stupid, alibiul pentru hrăpăreţii lor vecini! Popoarele mici nu pot concura intr-un climat politic dominat de concepţia luptei amorale. Insăşi existenţa lor fizică e permanent ameninţată. De aceea, ele au interes să propovăduiască toleranţa intre indi vizi şi popoare(s.n.)”. E clar că Nae Ionescu trebuie să fi fost măcar tot atat de lucid precum C. Papanace. Şi, deci, afirmaţia sa trebuie că are cu totul altă semnificaţie, care să se inscrie in linia gandirii lui Codreanu - despre care Nae Ionescu mărturisea:”Minunea pe care a făcut -o Corneliu Codreanu e aşa de mare, că de -acum il depăşeşte şi pe el”. 

Pană-n zilele noastre, cam toţi istoricii, intr -o măsură mai mare sau mai mică, se complac in a-l expedia pe Corneliu Zelea Codreanu, in cel mai bun caz, in zona “extremism de dreapta” şi “propagandă populistă”…Ei nu iau in seamă decat gesturile disperate, totdeauna de apărare, totdeauna de răspuns (responsabilizaţi absolut, cu viaţa), ale unor tineri (intelectuali, majoritatea) crunt nedreptăţiţi, prigoni ţi, hăituiţi, intemniţaţi, torturaţi şi asasinaţi, cu familii cu tot (de dictatorul Carol al II -lea şi servii săi, apoi de comunişti), tineri innebuniţi de durerile neamului lor (să nu se uite că Mişcarea Legionară incepe să se manifeste in perioada care premerge marile rapturi, din decizie externă şi cu cvasi-consimţire a politicienilor interni, in frunte cu regele - asupra teritoriului naţional romanesc, marile cataclisme morale, alienante, ale poporului roman - comunismul şi ocupaţia străină); poate şi rătăciţi de dreapta invăţătură spirituală. Aceşti istorici nu iau in seamă problema Invierii Spirituale a Neamului, care se poate implini prin cuvant, educaţie şi faptă ritualică, intr -un mediu sacru, sub Privirea lui Hristos. Educaţie pentru inlocuirea eredităţii biologice, cu forţa de automodelare spirituală, intru onestitate absolută, demnitate şi desăvarşit cavalerism.

Din Nichifor Crainic: Dostoievski şi creştinismul rus (ultima parte).

Al doilea mare ganditor al slavofilismului este Alexandru Homiakov. S'a nascut in anul 1804 si a murit in 1860, tot de holera. Lucrarile lui sunt toate scrise si aparute in limba franceza. Unele s'au tradus in engleza. Cea mai mare parte din lucrarile lui au aparat in revista "Europeanul".
 
 Daca Kirievski este filozoful cultural al slavofilismului, Homiakov este teologul acestei miscari — un teolog liber, care nu studiase teologia in scoala, ci individual.
 
Homiakov este tot de origine aristocratica. Este un om care s'a pastrat cast toata viata lui, care a dus o viata exemplara din punct de vedere moral, fiind unul dintre marii vizionari ai Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Una dintre cele mai simpatice, mai calde si mai bune figuri care se poate intalni in cultura ruseasca. Inca din timpul vietii, admiratorii lui il numesc parinte al Bisericii si il pun in rand cu marii Parinti ai Bisericii din epoca de glorie a crestinismului.
 
Scrierile lui au un caracter polemic, fiindca toata straduinta lui este sa demonstreze ca, atat fata de catolicism, cat si fata de protestantism, credinta ortodoxa este superioara. Aceasta este misiunea de filozof al religiei pe care si-o pune de la inceput Homiakov, in dorinta de a afirma principiul slavofilist al diferentierii lumii rusesti de lumea occidentala si al superioritatii ei.
Cugetarea lui se straduieste sa scoata necontenit in evidenta, comparativ cu catolicismul si protestantismul, superioritatea credintei ortodoxe. De aceea scrierile lui sunt direct concepute in frantuzeste, traduse in englezeste si publicate in Europa, pentru a ataca diferite probleme ce se pun din campul protestant sau din campul catolic. El este inainte de toate un mare polemist, unul dintre cei mai mari polemisti si apologeti pe care i-a avut Ortodoxia.
 

27.1.13

CEDO stabileşte limitele libertăţii religioase. Creştinilor nu le este permisă discriminarea în funcţie de orientarea sexuală


Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că libertatea religioasă se aplică la locul de muncă, cât timp nu încalcă drepturile altora. Statele membre ale Uniunii au posibilitatea de a interpreta reglementarea.

„Sunt încântat că principiul purtării simbolurilor religioase la muncă a fost păstrat – oamenii nu ar trebui să fie discriminaţi din cauza convingerilor religioase“, a scris pe Twitter premierul britanic David Cameron. El a reacţionat astfel la o reglementare a Curţii Europene a Drepturilor Omului din Strasbourg. Judecătorii au menţinut dreptul individului de a purta simboluri religioase la muncă, dar au notat că în anumite cazuri libertatea religioasă poate fi restricţionată pentru a proteja drepturile celorlalţi, se arată într-un articol publicat în ediţia online a „Deutsche Welle“.

Urmând această idee, curtea a decis în favoarea unui caz şi împotriva altor trei. În timp ce judecătorii au spus că o angajată a companiei British Airways ar putea purta o cruce creştină la muncă, au decis împotriva unei asistente ai cărei angajatori îi interziseseră să poarte crucifixul, exprimând îngrijorări legate de sănătate şi siguranţă.

Curtea a mai decis şi că, în ce priveşte creştinii, nu este permisă discriminarea în funcţie de orientarea sexuală, chiar dacă opiniile religioase ale acestora le interzic să empatizeze cu homosexuali. Judecătorii au respins plângerea venită din partea unui funcţionar de primărie care a fost sancţionat pentru că a refuzat să căsătorească parteneri de acelaşi sex. Într-un alt caz, curtea a respins un proces intentat de un terapeut care a fost concediat pentru că a refuzat să consilieze cupluri homosexuale.

Dispoziţiile Curţii conţin un principiu fundamental mai larg pe care statele care au semnat Carta Europeană a Drepturilor Omului trebuie să  îl respecte, spune Hans Michael Heinig de la Universitatea Gottingen. Potrivit lui Heinig, decizia Curţii nu a fost „spectaculoasă“.

CEDO a subliniat că statele vor decide în care cazuri libertatea religioasă trebuie restricţionată pentru a proteja drepturile altora. Asta deoarece religia joacă un rol diferit în sfera publică din diferite ţări europene, explică Thomas M. Schimdt, expert în religie la Universitatea Goethe din Frankfurt.
În Franţa, de pildă, statul şi religia sunt strict separate. Simbolurile religioase precum eşarfele purtate pe cap sau turbanul sunt interzise în spaţiile publice. În Marea Britanie, însă, dreptul persoanei de a-şi  exercita libertatea religioasă are o sferă mai largă de interpretare.

Heinig consideră că există o serie de standarde definite de reglementarea CEDO. Astfel, majoritatea religioasă îşi poate urma tradiţiile, dar în acelaşi timp minorităţile religioase trebuie protejate.

Sursa:
Adevarul   

Vezi:

Luna uraciunii homosexuale la Facultatea de Sociologie din Bucuresti si Muzeul Taranului Roman. Mircea Vulcanescu se rascoleste in mormant!

 

Prof. Ilie Bădescu: De-realizarea lumii prin elite false

Cele mai însemnate manifestări specific omeneşti sunt trăirile înălțătoare, acele manifestări sufleteşti sau spirituale prin care viata individului şi deopotrivă a marilor colectivităti este înăltată din planul supraviețuirii biologice în planul vieții spirituale, adică al dobândirii vietii veşnice. Omul caută solutii la problema răului şi a bolii în frunte cu boala cea mai teribilă, care este însăşi maladia mortii, iar această căutare este pentru oricine lucrul cel mai de pret, mai de pret decât averile, decât frumusetea şi decât orice ar aduce succesul vremelnic al fiintei omeneşti. Fară de succesul dobândirii vietii veşnice toate celelalte sunt nimic. Pentru a întelege aceste imbolduri ale actiunii individuale şi sociale, am propus un nou sistem de categorii sociologice, prin care am inaugurat perspectiva noologică în sociologie. Respectivele categorii sunt: latențe sufleteşti, cadre noologice sau spirituale, învătături şi manifestări. Viața omenească nu este pur şi simplu dată, ci dăruită, iar darurile sunt cea dintâi dovadă asupra latentelor sufleteşti, care nu pot fi explicate în ordine naturală, căci nu derivă din cele ale naturii, ci din cele veşnice, sunt energii necreate, cum le aflăm denumite la Sf. Grigorie Palama. Este straniu să constati cât de mult datorează omul energiilor necreate în toate manifestările sale, ca în cazul darurilor (de la darul frumuseții, al cumințeniei, la talente, însuşiri de toate felurile şi, culminativ, la geniu şi sfințenie), al harismelor, etc., cât de îndatorat este el cadrelor spirituale (ale trăirii înălțătoare) în desfăşurarea aceloraşi manifestări, şi cât de însemnate sunt pentru viata omenească învățăturile şi, pe de altă parte, cât de ignorate sunt aceste categorii în procesele cunoaşterii sociale şi antropologice. Darurile toate atestă energii care n-au cum să fie furnizate de fluxurile vietii biologice ori, pur şi simplu, psihice. Ele sunt energii suprafireşti, aşa cum ni se atestă în cazul profetilor, al sfintior, al geniilor, al eroilor, al harismaticilor în genere etc. În aceeaşi ordine de idei, cu greu ar confunda cineva cadrele spirituale ale vieții cu celelalte cadre de viață, de la cele biologice, la cele sociale în genere. Tot astfel, căile omeneşti datorează atât de mult învățăturilor şi înțelepciunii în frunte cu învătătura învătăturilor descoperită omului de către însuşi Dumnezeu prin cele două moduri ale revelatiei, aşa de lămuritor aprofundate de către Nichifor Crainic: revelația naturală şi revelația supranaturală. Fară de învătăturile descoperite omului de către Dumnezeu s- au iscat mereu forte ale abaterii, care au lucrat spre a-l devia pe om şi chiar marile colectivităti de la îndrumarea rânduielilor fireşti, ale creatiei, şi deci de la îndreptările descoperite omului de către Însuşi Dumnezeu. 
 
Mecanismul prin care s-au săvârşit în toate epocile şi pe durate variate aceste devieri au fost şi sunt elitele false, elitele care ascultă şi aduc popoarele la ascultarea răutății. Procesul sub care s-au manifestat asemenea devieri colective a fost numit de antropologi contracultură. Forma sub care se manifestă conduitele deviate este deopotrivă aceea a sistemului de gândire eronat, a teoriilor mistificate, pe care le numim de aceea şi parateorii, a ideologiilor în genere şi, culminativ, aceea a idolatriilor. Devierile sunt şi ele stratificate, compun altfel spus, un sistem destul de stufos, încât regăsirea în hătişurile lor capătă forma rătăcirii printr-un labirint. Pot fi devieri de la linia învătăturilor revelate, după cum pot fi devieri de la mari traditii şi tot astfel de la rânduielile creationale, fireşti, ba chiar de la cele naturale, date omului prin natura lui. Epoca modernă şi-a justificat devierile slujindu-se în acest sens de conglomerate ideologice, care s-au constituit în forte greu de strunit, slujind un singur scop, acela de a justifica, a legitima devierile. Nici chiar statele cele mai puternice n-au găsit solutia controlului acestor teribile forte ale devierii. Singură Biserica are ghidul şi puterea acestui control căci are acces la învătăturile revelate. 
 
Ideologiile se diseminează cu o fortă de difuziune extraordinară gratie marilor corporații intelectuale care se pun în serviciul lor. Uriaşe corpuri de intelectuali se pun în slujba lor, constituindu-se într-o adevărată castă a ideocratilor. 
 
Anii ’90 sunt marcati de escaladarea unui astfel de fenomen. Un „sistem de gândire” aflat deja într-o criză seculară a cucerit elitele politice şi mari segmente ale corporației intelectuale româneşti. Acest „sistem” a trecut prin trei cicluri şi cinci subfaze de criză „teoretico-ideologică” (devoalându-şi, altminteri spus, falsitatea) şi cu toate acestea a fost adoptat de elitele postdecembriste drept unul dintre sistemele exemplare de a gândi problemele „înnoirii” României. Ca şi cum ar fi cu putintă înnoirea unei societăti, reforma ei, convocând în acest scop sisteme teoretice şi ideologice de gândire invalidate de mai multe ori şi în diverse arii ale planetei. În plan teoretic, respectivul sistem de gândire a îmbrăcat forma „teoriilor modernizării” şi a acelei persistente „credinte ideologice” pe care Lovinescu a numit-o printr-un termen memorabil, „sincronism”. Sincronismul şi „teoriile” sincronizării reprezintă sinteza tuturor acelor reprezentări şi sentimente nutrite de credinta că salvarea unei societăti poate veni de la imitatia masivă a institutiilor şi formelor de viată moderne, amplu îmbrătişate în Occident, unele fiind chiar izvodite acolo, adoptate amplu de popoarele europene şi ne-europene indiferent de traditiile proprii şi chiar împotriva lor.
Teoriile modernizării, aşadar, zidite pe postulate sincroniste, sustin că societățile relativ nemodernizate se pot înnoi prin influența societăților relativ modernizate. Procesul influentelor a fost numit, în România anilor 20, „sincronizare”, iar sistemul de idei şi credinte care împărtăşesc o asemenea viziune a fost numit sincronism. Ca sistem de gândire şi de credinte ideologice, sincronismul şi teoriile modernizării, în calitate de corelativ teoretic al acestuia, au înregistrat primul lor prag de criză letală între 1870- 1910 în Europa de est, unde se remarcă şi prima reactie majoră la criza acestui „sistem” prin grupul „teoriilor formei fără fond”, împărtăşite de toti intelectualii epocii, indiferent de orientarea lor ideologică, conservatori (Eminescu, Maiorescu, Motru), liberali (Zeletin), socialişti (Gherea), poporanişti (Stere), tărănişti (Madgearu), neoliberali (Manoilescu). 
 

Guvernul „îngroapă” agricultura. Chiar dacă abia îşi duc zilele de azi pe mâine, de la 1 februarie, agricultorii vor plăti impozit pe venit

Noul Cod fiscal, care prevede modificarea modalităţii de impozitare pentru persoanele fizice din agricultură, se va aplica după aprobare, respectiv de la 1 februarie 2013. Anunţul a fost făcut de ministrul Finanţelor Publice, la finalul unei întâlniri cu partenerii sociali, la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. „Noua modalitate este o simplificare şi o reducere a impo­zi­tă­rii persoanelor fizice din agricultură. Pe noul sistem se im­po­zitează o normă de venit net anual, respectiv din venitul brut se scad cheltuielile, acestuia aplicându-se un impozit de 15% şi o cotă de 5,5% pentru contribuţiile la Fondul de Sănătate. Noul Cod fiscal, care prevede această mo­da­li­tate de impozitare, se va aplica după aprobare, respectiv de la 1 februarie 2013”, a spus Chiţoiu, citat de o agenţie de presă.
În realitate, noul sistem de impo­zi­tare „pocneşte” agricultorii care, deşi a­bia trăiesc de azi pe mâine, vor fi o­bli­gaţi să plătească un impozit. Potrivit unui proiect de modificare a Codului Fiscal, agricultorii care obţin venituri din creşterea animalelor vor plăti im­po­zit de 16% aplicat la venitul net anual, im­pozitarea fiind extinsă şi pentru veniturile din silvicultură şi piscicultură. Agricultorii care au maxim 10 ovine şi caprine, până la 3 vaci, 6 porci, 100 de păsări sau 100 familii de albine nu vor plăti impozit. Totodată, sunt exceptate de la impozitare veniturile din cereale, dacă suprafaţa cultivată este de maxim două hectare, ca şi în cazul plantelor oleaginoase, cartofilor, sfeclei de zăhar, hameiului şi leguminoaselor pentru boabe. Limite maxime mai sunt sta­bi­li­te pentru pomi - 1,5 hectare, tutun, viţă de vie - un hectar şi legume cultivate în câmp şi spaţii protejate, flori şi plante ornamentale - jumătate de hectar. Mi­nis­trul a explicat că agricultorii care au peste două ha de terenuri agricole vor plăti numai 96 de lei pe ha, faţă de 214 lei ha cât plătesc în prezent. Spre exem­plu, la cartofi, impozitul vechi, care era de 5,5% plus 2%, ajungea la 1.266 de lei pe ha, dar, pe noua propunere, este 750 de lei la ha.

Băieţii „deştepţi” pândesc terenurile
Chiar dacă oficial nu se vorbeşte despre aşa ceva, este de aşteptat ca introducerea noului impozit pentru fermieri individuali să pună presiune pe veniturile acestora. Mulţi probabil nu vor putea plăti din sărăcia pe care o gestionează impozitul mult visat de Guvern şi vor fi nevoiţi să-şi arendeze terenurile sau chiar mai rău chiar să le vândă. Ei bine, cu siguranţă în acel moment vor interveni băieţii „deştepţi” din agricultură care, cu bani foarte puţini, vor pune mâna pe mii de hectare abandonate de ţăranii „sugrumaţi” de foamea de bani a autorităţilor.

Sursa: Transilvania Expres

26.1.13

Predica Părintelui Cleopa la Duminica a XXXI-a după Rusalii: DESPRE CREDINŢA CEA STATORNICĂ ŞI DESPRE MILOSTENIE

Iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! (Luca 18, 39)

Iubiţi credincioşi,

Cuvîntul lui Dumnezeu este izvor de învăţături duhovniceşti, din care noi putem să scoatem în lumină multe feluri de sfaturi folositoare de suflet. Din Sfînta şi dumnezeiasca Evanghelie care s-a citit astăzi despre vindecarea orbului din Ierihon, lăsînd la o parte alte învăţături ce se pot desprinde din cuprinsul ei, ne vom opri numai la cuvintele orbului pe care le-aţi auzit. Căci fiind oprit de popor cu certare să tacă, el mai tare striga către Iisus Hristos: “Fiule al lui David, miluieşte-mă!”

Vedeţi, fraţii mei, credinţă statornică şi fără de îndoială? Acest fericit orb care cu ochii trupului nu vedea, dar cu mintea şi cu inima lui credea că Hristos poate să-i vindece lumina ochilor, nu lua aminte la cei care îl certau şi îi ziceau să tacă. El credea cu toată inima, că negreşit Mîntuitorul îl va vindeca şi îi va lumina ochii. De aceea cu toată oprirea de restul mulţimii el mai tare striga; “Fiule al lui David, miluieşte-mă!” El auzise de la mulţi oameni despre minunile ce le făcea Mîntuitorul în toată Palestina; auzise că Iisus este din neamul lui David şi de aceea, neştiind mai mult, striga fără de îndoială la Iisus. Pentru credinţa lui statornică, orbul a fost auzit de Preaînduratul nostru Mîntuitor, Care i-a zis: Credinţa ta te-a mîntuit! Şi îndată a văzut (Luca 18, 42-43).

Iubiţi credincioşi,

Fiind vorba despre credinţă este bine să ştim că în multe feluri se împarte credinţa oamenilor pe pămînt. Este credinţă cunoscătoare pe care o au şi diavolii, căci ei, cunoscînd puterea lui Dumnezeu, cred şi se cutremură (Iacob 2, 19). Este credinţă lucrătoare, adică acea credinţă care este urmată de fapte bune sau, altfel spus, credinţă care lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6). Este credinţă îndoielnică sau puţină, pentru care a zis Mîntuitorul lui Petru: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 31). Este credinţă făţarnică pe care Mîntuitorul nostru de atîtea ori a mustrat-o în faţa cărturarilor şi a fariseilor (Matei 23, 13-29; I Timotei 1, 5). Este credinţă bigotă (bolnavă, fanatică), mai bine zis nelămurită (II Timotei 3, 8). Este credinţă superstiţioasă a celor ce cred în visuri, vedenii false, descîntece, ghicitori şi vrăjitorii (Înţelepciune lui Isus Sirah 34, 1-7). Este credinţă strîmbă şi rătăcită de la adevăr pe care o au sectarii şi toţi ereticii (I Timotei 1, 3; 1, 19-20; 4, 1-2; 6, 14; 6, 21). Este credinţă păgînă care nu are nimic din adevăr, a popoarelor care nu cred în Evanghelie şi în Hristos Mîntuitorul lumii (II Timotei 3, 8).

S-ar putea vorbi şi de alte feluri de credinţă, dar nu este locul aici. Să revenim cu cuvîntul nostru la credinţa cea neîndoielnică şi statornică a orbului din Sfînta Evanghelie de azi. Credinţa lui fiind dreaptă, a fost auzită de Mîntuitorul şi încununată de minunea mai presus de fire.

Unii din Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi arată că temerea de Dumnezeu este începutul credinţei, deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului şi a morţii, ajutîndu-l să intre în stăpînirea harului (Matei 10, 28; Luca 12, 5). Din credinţă începe şi se sfîrşeşte mîntuirea, căci fără de credinţă nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6).

Apostolul Iacob zice: Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iacob 1, 8). Dacă orbul din Sfînta Evanghelie de astăzi, auzind pe cei ce îl opreau să nu strige la Hristos, s-ar fi îndoit şi ar fi tăcut a mai striga la Mîntuitorul, nu căpăta vindecarea ochilor săi. Dar cu cît mai mult îl opreau cei de faţă să nu strige şi să tacă, el mai tare striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă! Şi aşa, ştiutorul inimilor, văzînd credinţa lui cea din inimă şi fără de îndoială, l-a vindecat de orbirea ochilor. La acest orb s-a împlinit Scriptura care zice: Cel ce crede în Hristos nu se va ruşina(Isaia 28, 16; Romani 10, 11).

Related Posts with Thumbnails