Al doilea mare ganditor al slavofilismului este Alexandru Homiakov. S'a nascut in anul 1804
si a murit in 1860, tot de holera. Lucrarile lui sunt toate scrise si aparute
in limba franceza. Unele s'au tradus in engleza. Cea mai mare parte din
lucrarile lui au aparat in revista "Europeanul".
Daca Kirievski este filozoful cultural al slavofilismului, Homiakov
este teologul acestei miscari — un teolog liber, care nu studiase teologia in
scoala, ci individual.
Homiakov este tot de origine aristocratica. Este un om care
s'a pastrat cast toata viata lui, care a dus o viata exemplara din punct de
vedere moral, fiind unul dintre marii
vizionari ai Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Una dintre cele mai simpatice,
mai calde si mai bune figuri care se poate intalni in cultura ruseasca. Inca
din timpul vietii, admiratorii lui il
numesc parinte al Bisericii si il pun in rand cu marii Parinti ai Bisericii din
epoca de glorie a crestinismului.
Scrierile lui au un
caracter polemic, fiindca toata straduinta lui este sa demonstreze ca, atat
fata de catolicism, cat si fata de protestantism, credinta ortodoxa este
superioara. Aceasta este misiunea de filozof al religiei pe care si-o pune
de la inceput Homiakov, in dorinta de a
afirma principiul slavofilist al diferentierii lumii rusesti de lumea
occidentala si al superioritatii ei.
Cugetarea lui se straduieste sa scoata necontenit in
evidenta, comparativ cu catolicismul si protestantismul, superioritatea
credintei ortodoxe. De aceea scrierile lui sunt direct concepute in
frantuzeste, traduse in englezeste si publicate in Europa, pentru a ataca
diferite probleme ce se pun din campul protestant sau din campul catolic. El este inainte de toate un mare polemist,
unul dintre cei mai mari polemisti si apologeti pe care i-a avut Ortodoxia.
In ce constau ideile
lui Homiakov?
Pentru el, ca si pentru Kirievski, religia este continutul si
fundamentul intregii fiinte umane. Din toate valorile pe care le creeaza
cultura umana, nici una nu se poate compara si nu se poate egala cu valoarea
religioasa. "Credinta", zice el, "este forta motrice a istoriei
universale".
Aceasta istorie universala este
condusa de doua principii contrarii: principiul necesitatii materiale si cel
al libertatii spirituale.
Din lupta care se da intre aceste doua principii potrivnice se naste de
fapt istoria, iar tendinta dominanta a intregii istorii umane este ca din
aceasta lupta sa iasa biruitor principiul libertatii spirituale asupra
principiului necesitatii materiale. Credinta este cea care da impulsul dominant
in ritmul istoriei universale, aplicand aceasta idee, acest - concept, care
este un concept de filozofie a istoriei, in domeniul religios.
Homiakov gaseste o linie de evolutie ascendenta a
principiului libertatii spirituale, incepand de la cea mai primitiva forma de
religie, pana la cea mai inalta forma, si anume crestinismul.
Treptat, el vede o linie a eliberarii spiritului de materie,
a dominatiei spiritului asupra materiei, incepand cu religiile animiste si
ajungand pana la budism, forma de religie cea mai inalta dintre religiile
naturale. Dincolo de sfera religiilor naturale este mozaismul, religie
eminamente spirituala prin conceptia monoteista pe care o aduce, fiindca budismul, forma
superioara a religiilor naturale, este totusi un mijloc insuficient al
dominatiei spiritului asupra materiei. De ce?
Fiindca in budism spiritul isi gaseste libertatea in
autodistrugere, in Nirvana. Prin urmare, din aceasta constatare putem trage
concluzia ca pe cale pur naturala spiritul e incapabil sa ne elibereze complet
si sa biruie complet principiul necesitatii materiale, de vreme ce in budism
eliberarea inseamna autodistrugere in Nirvana. Spre deosebire de budism si prin
urmare de religiile naturale, mozaismul reprezinta un stadiu superior, prin
ideea spirituala monoteista pe care o reprezinta.
Dar adevarata
eliberare spirituala si incununare a luptei acesteia dintre cele doua principii
o reprezinta crestinismul.
In crestinism se
intampla ca Biserica se imparte in doua: Ortodoxie si catolicism.
Principiul libertatii spirituale incepe sa varieze in chiar
sfera crestina, din pricina marii sciziuni, adica marea schisma.
Biserica romana,
pentru a-si putea pastra unitatea, a trebuit sa faca uz de autoritate, ceea ce a infrant
libertatea spirituala. In Biserica romano-catolica, prin urmare, autoritatea
invinge libertatea spiritului. Protestantismul,
care nu e decat o urmare a degenerescentei catolicismului, pentru a putea
salva libertatea distruge unitatea bisericii, de vreme ce este faramitat in fel
de fel de secte.
Prin urmare, greseala
catolicismului este ca autoritatea distruge libertatea. Greseala
protestantismului este ca libertatea distruge unitatea si deriva in anarhie.
In filozofie, germenul individualist, rationalist, anarhic
prin urmare, este opera protestantismului pulverizant, care a distrus unitatea
in favoarea libertatii individuale. Fata de catolicism si fata de protestantism,
Biserica ortodoxa se infatiseaza superioara.
In Ortodoxie,
autoritatea nu este decat de natura dogmatica, prin urmare ea inseamna
revelatia adevarului absolut care este acceptata printr'un act al libertatii
noastre spirituale.
De aici incolo dezvolta o intreaga doctrina despre Biserica,
o doctrina de definitie a Bisericii si in special a Bisericii ortodoxe.
"Caracteristica
Bisericii este universalitatea si unitatea ei", zice Homiakov.
In ce consta unitatea
Bisericii? Care este caracteristica ei prin urmare? Insemnatatea Bisericii, raspunde
Homiakov, nu este in numarul credinciosilor, ci in altceva, in spiritul unitar
care o domina. Acest spirit unitar, universal si absolut este Duhul Sfant, acel
principiu ce da unitate Bisericii.
Prin urmare, dupa Homiakov, Biserica are un caracter nevazut.
"E nevazuta, zice el, fiindca Biserica nu cuprinde numai
fragmentul vizibil, care e umanitatea prezenta. Biserica cuprinde pe toti acei
care au fost si nu mai sunt aici, in aceasta lume. Biserica cuprinde toate cele
ce sunt nevazute, lumea ingerilor si a spiritelor. Biserica cuprinde si pe cei
care vor fi in viitor si nu sunt inca". Acest caracter material,
spiritual, duhovnicesc, ii da caracterul de Biserica nevazuta.
Aceasta doctrina a fost socotita de multi ca fiind protestanta.
Nu stiu daca dumneavoastra cunoasteti teoria
Bisericii nevazute dupa protestanti,
insa e o diferenta colosala intre
conceptia de Biserica nevazuta a lui Homiakov si conceptia de Biserica nevazuta
a protestantilor. Care este aceasta diferenta?
De ce au inventat
protestantii teoria unei Biserici nevazute? Pentru ca ei n'au propriu-zis o
Biserica vazuta, Biserica lor fiind faramitata. Si atunci au fost nevoiti sa
inventeze aceasta teorie pentru a ataca papalitatea, care cauta prin autoritate
dominatia pamantului si mai ales pentru ca ei n'au Biserica vazuta.
Dar la Homiakov nu se poate vorbi de asa ceva. El nu neaga
partea vazuta a Bisericii, el este ortodox si socoteste vazut un lucru peste
care domneste doctrina insuflata de Duhul Sfant, pentru ca, din moment ce el vede
intreaga unitate a Bisericii prin Duhul Sfant, nu se mai poate vorbi de o
teorie protestanta a Bisericii.
Mai departe, Homiakov dezvolta un punct de vedere pe care
1-am putea numi teoria cunoasterii
ortodoxe. Ganditorii acestia, Kirievski, Homiakov, Samarin, care este un
discipol al lui Homiakov, sunt mistici.
Prin urmare, ei vor dezvolta o teorie a cunoasterii de origine mistica. Kirievski spusese la
inceputul doctrinei lui, cand cauta diferenta totala dintre lumea noastra
orientala ortodoxa si catolicism, ca in acesta din urma domina stiinta, si deci
critica, pe cata vreme in ortodoxism domina credinta si traditia.
Daca lumea catolica a
incercat sa inteleaga continutul revelatiei absolute divine pe calea ratiunii,
ortodoxismul intelege, sau mai bine zis patrunde in esenta continutului absolut
al adevarului revelat pe calea credintei. El nu ispitestc cu mintea revelatia,
ci o accepta pasiv, cu credinta. Aceasta este diferenta totala dintre felul dc
a gandi al lumii occidentale si felul de a gandi al lumii orientale. Acest fel
de a gandi, aceasta teorie a cunoasterii — in termeni filozofici — o intalnim
si la Homiakov. Intelegerea nu e posibila decat pe calea credintei, zice
Homiakov. Si mai mult decat a credintei, pe calea iubirii.
Prin iubire,
credinciosul patrunde cele mai ascunse taine ale adevarului revelat, cele mai
ascunse taine ale Bisericii. Iubirea, in conceptia lui Homiakov, este ceea ce
in filozofia lui Schelling se
numeste intuitie intelectuala sau,
cu un alt termen filozofic, simpatie intelectuala,
ori cu un termen care este mult mai apropiat fiindca apartine lui Bergson, prin intuitie pur si simplu. In filozofia lui Bergson, intelegerea adevarului
nu o da ratiunea logica, discursiva, ci intuitia directa a lucrurilor care nu
este decat instinctul reflectat in constiinta.
Cineva care este in
aceasta comunitate de iubire spirituala, in Biserica prin urmare, nu poate
gresi in ceea ce priveste intelegerea lucrurilor inalte ale credintei, dar,
imediat ce omul s'a rupt din comunitatea de iubire spirituala a Bisericii,
incepe sa greseasca.
Aceasta afirmatie o aplica Homiakov Bisericii catolice, si
aici va rog sa fiti atenti, fiindca urmeaza o parte foarte subtila in conceptia
filozofico-religioasa a lui Homiakov, in care distinsul ganditor rus explica provenienta lui "filioque",
adica acel punct dogmatic care ne desparte pe noi de catolici si afost de
atatea ori piatra de scandal intre cele doua Biserici.
Prin marea schisma,
Biserica romano-catolica a facut un act de orgoliu, s'a rupt din comunitatea de
iubire a Bisericii universale. Prin urmare, catolicismul a pierdut
posibilitatea intelegerii mistice a adevararilor supreme ale credintei. Instrainarea
de comunitatea de iubire a atras dupa sine opacitatea si confuzia. Astfel s'a
nascut dogma lui "filioque". Cum? In doctrina adevarata si nealterata, Duhul
purcede numai de la Tatal. Cine este in comunitatea de iubire intelege aceasta
dogma inalta in sensul ei cel mai tainic. Catolicismul insa, rupandu-se din comunitatea
de iubire si departandu-se prin urmare de puterea mistica de a intelege aceasta
taina inalta a dogmei purcederii, a cazut
in confuzie, a confundat efectul cu cauza si a ajuns la dogma
"filioque", confundand purcederea cu trimiterea.
Intr'adevar, in
Sfanta Evanghelie se spune ca Duhul Sfant e trimis si de Tatal si de Fiul, dar raportul
Sfintei Trinitati catre lume este cu totul extern. Catolicismul insa, orbit
prin ruperea din comunitate, n'a mai putut patrunde in taina suprema a dogmei
Sfintei Treimi, astfel incat in actul exterior al trimiterii a vazut insasi
purcederea. In felul acesta, Biserica romano-catolica a ajuns sa creeze aceasta
dogma, afirmand ca Duhul Sfant purcede atat de la Tatal, cat si de la Fiul.
E una dintre cele mai
ingenioase explicatii care se pot citi in materie de teologie si devenire a
dogmei "filioque".
Iminenta Bisericii catolice, prin urmare, este in aceasta
comunitate si in aceasta unitate suverana pe care o da Duhul Sfant.
Ceea ce decurge
pentru doctrina slavofila este ca poporul care apartine adevaratei Biserici
este chemat sa creeze marea cultura care va trebui sa regenereze Occidentul
corupt si eretic.
Homiakov, unul dintre slavofilii cei mai activi, nu este
numai ganditor, nici numai teolog, ci este si agentul viu care circula in
vremea sa prin toata lumea slava. El cunoaste fruntasii tuturor popoarelor
slave, iar in vremea lui se naste acea
miscare pan-slava care voia sa fie una dintre marile formule politice ale
Europei. In adorarea lui pentru popor, in care el vede, ca si Kirievski, si
ca toti slavofilii, rezervorul cel mare al fortelor de regenerare, el a ajuns
sa faca parte din partidul national rus.
In ceea ce-i priveste pe ceilalti, fratiiAxakov, foarte importanti in vremea lor, astazi nu li se mai
acorda aceeasi importanta. C. Axakov
reprezinta partea politica a doctrinei slavofile a filozofiei lui Kirievski
si teologia lui Homiakov. Iar Ivan
Axakov este ziaristul de mare talent al acestei miscari, care a luptat pentru
raspandirea si popularizarea marii doctrine slavofiliste. El nu face
altceva decat sa actualizeze prin ziaristica ideile formulate inaintea lui.
Un alt ganditor e Samarin
care, urmand aceeasi filiera teologica, ca si maestrul sau Homiakov, credea ca
adversarul de temut ce trebuie combatut cu vehementa si metodic e catolicismul.
Protestantismul nu e decat umbra catolicismului.
Ceea ce se constata
ca o caracteristica generala este faptul ca, pe cata vreme socialistii
occidentali privesc Rasaritul fata de Occident sub raportul civilizatiei
materialiste, slavofilii privesc acest raport in special din punct de vedere
religios.
Pentru doctrinarii
slavofilismului, Occidentul va apare totdeauna sub forma crestinismului alterat
si deteriorat, adica a catolicismului si protestantismului.
Atitudinea lor
adversara catolicismului este, de fapt, atitudinea confesionala ortodoxa, in
polemica cu protestantismul si catolicismul apusean.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu