Reproducerea fotografiei permisă numai cu citarea autorului Dinu Lazar /
Fotografu.ro (Mai multe foto la sursa:
Roncea.ro).
CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:
Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor
În
persoana sfântului, prin disponibilitatea sa în relaţii, prin extrema
sa atenţie faţă de celălalt, prin promptitudinea cu care se dăruie lui
Hristos, umanitatea este tămăduită şi înnoită. Cum se manifestă în mod
concret această umanitate înnoită? Sfântul lasă să se întrevadă faţă de
fiecare fiinţă umană un comportament plin de delicateţe, de
transparenţă, de puritate în gânduri şi în sentimente.
Delicateţea sa se răsfrânge chiar şi asupra animalelor şi a
lucrurilor, pentru că în tot şi în toate el vede un dar al iubirii lui
Dumnezeu şi pentru că nu vrea să rănească această iubire tratând aceste
daruri cu nepăsare şi indiferenţă. El respectă pe fiecare om şi fiecare
lucru şi dacă un om sau chiar un animal suferă, el le arată o compasiune
profundă.
Sfântul Isaac Sirul spune despre compasiunea
sfântului: „Ce este un suflet, o inimă plină de compasiune? Este o
ardere a inimii pentru fiecare făptură: pentru oameni, pentru păsări,
pentru animale, pentru târâtoare, pentru diavoli. Gândul la ele ori
vederea lor îi face pe sfinţi să verse din ochi şi-roaie de lacrimi. Iar
compasiunea adâncă şi intensă care stăpâneşte inima sfinţilor îi face
incapabili să suporte vederea celei mai mici răni, oricât de
neînsemnate, făcute vreunei făpturi. Pentru aceasta ei se roagă în tot
ceasul cu lacrimi chiar şi pentru animale, pentru duşmanii adevărului şi
pentru cei ce le fac rău“1.
Cât despre Sfântul Calinic de la
Cernica, când nu avea bani să dea săracilor în orice oraş s-ar fi aflat,
el se întorcea plângând către cei din preajma sa: „Faceţi-mi rost de
bani să-i dau acestor frăţiori ai lui Iisus“ (cf. Mt. 25, 40. 45).
Această
compasiune descoperă o inimă delicată, extrem de sensibilă, străină de
orice asprime, indiferenţă şi brutalitate. Ea ne arată că înăsprirea
este roada păcatului şi a patimilor. În comportamentul sfântului, până
şi în gândurile lui, nu se întâlneşte nici vulgaritate, nici josnicie,
nici meschi-nărie. Nici urmă de afectare, nici lipsă de sinceritate. În
el culminează gingăşia, sensibilitatea, transparenţa şi ele se asociază
curăţiei, atenţiei generoase faţă de oameni, disponibilităţii prin care
el participă cu toată fi-inţa sa la problemele şi necazurile lor. În
toate aceste calităţi se manifestă o realizare excepţională a umanului.
Există
într-adevăr o distincţie şi o nobleţe plină de afecţiune în aceste
forme superioare ale gingăşiei care lasă în urmă distincţia şi nobleţea
obişnuite, distante şi formale. Această gingăşie nu evită contactele cu
oa-menii cei mai umili şi nu se sperie de situaţiile în care alţii ar
crede că se înjosesc. Modelul acestei gingăşii este „kenoza“ lui
Hristos, pogorârea Lui. El n-a vrut să rămână departe de păcătoşi, nici
de femeile pe care le ocolesc cei ce ţin la reputaţia lor. „Kenoza“ lui
Hristos este o gingăşie spirituală. El îşi arată prin aceasta voinţa de a
nu-i apăsa pe cei umili, de a nu-i stânjeni. Prin „kenoză“, El a vrut
să deschidă drum spre inima lor. Prin gingăşie voia să-i facă să renunţe
la brutalitate, în loc ca ei să persiste într-o duritate în care
dispreţul celui inferior corespunde celui al superiorului.
Prin
„kenoza“ Sa, Hristos a vrut să frângă zidul brutalităţii şi durităţii
care învăluie ca o cochilie, pentru a o apăra, delicata esenţă a
umanităţii adevărate.
În gingăşia comportamentului lor, sfinţii
s-au inspirat din „kenoza“ lui Hristos. Ei sunt, în acelaşi timp,
precursorii etapei viitoare a umanităţii când în relaţiile umane va
domni gingăşia. Căci oamenii, mereu nesatisfăcuţi de egalitatea
exterioară pe care reuşesc să o realizeze între ei, aspiră acum spre un
nivel superior al relaţiilor reciproce marcate de gingăşie.
Graţie
unei conştiinţe a cărei sensibilitate a fost hrănită şi desăvârşită
prin această sensibilitate a lui Dumnezeu făcut om pentru oameni la care
ei participă, sfinţii sesizează stările de spirit cele mai discrete ale
celorlalţi şi evită tot ce ar putea să-i contrarieze, fără a omite
totuşi să-i ajute să triumfe asupra slăbiciunilor lor şi să-şi învingă
dificultăţile. De aceea un sfânt este căutat ca un confident al
secretelor celor mai intime. Căci el este capabil să citească la
ceilalţi o nevoie abia schiţată, tot lucrul bun pe care ei îl pot dori.
El se grăbeşte atunci să împlinească aceas-tă cerere şi se dăruie în
întregime. Dar el citeşte la ceilalţi şi necurăţiile lor, chiar şi pe
cele pe care ei le ascund mai abil. Compasiunea sa devine atunci
curăţitoare prin forţa delicată a propriei sale curăţii şi prin
sufe-rinţa pe care i-o provoacă intenţiile rele ale celorlalţi sau
dorinţele lor perverse. Şi această suferinţă rămâne în el.
În
fiecare din aceste situaţii, el ştie când şi ce trebuie să facă; ştie de
asemenea când trebuie să tacă şi ce trebuie să facă. Acest discernământ
subtil al sfinţilor, manifestare nouă a nobleţei distincţiei lor, poate
fi considerat un fel de „diplomaţie pastorală“.
Din persoana
sfântului se revarsă mereu un duh de generozitate, de autojertfire, de
atenţie, de participare, fără nici o grijă faţă de sine, o căldură care
îi încălzeşte pe ceilalţi şi care le dă sentimentul că au do-bândit
putere şi îi face să simtă bucuria de a nu fi singuri. Sfântul este
mielul nevinovat, totdeauna gata să se jertfească, să ia asupra sa
durerile celorlalţi, dar şi un zid neclintit pe care toţi se pot
sprijini. Participând astfel la destinul celorlalţi, el face uneori
dovada unei mari discreţii, alteori dimpotrivă el se manifestă cu
efuziune. Inutil să mai amintim dezinteresul său desăvârşit în relaţiile
cu ceilalţi.
De altfel, nimeni nu este mai smerit decât el, mai
lipsit de orice artificialitate, mai departe de orice fanfaronadă, mai
„firesc“ în comportamentul său, deşi acceptă şi înţelege tot ceea ce
este cu adevărat omenesc, toate situaţiile modeste şi uneori ridicole
ale umanităţii noastre care este mare doar atunci când nu se laudă cu
măreţia sa. Sfântul creează astfel, de îndată, o atmosferă de
familiaritate, de apropiere umană, de inti-mitate între el şi ceilalţi.
În acest fel, el umanizează relaţiile cu ceilalţi şi le imprimă o pecete
de autenticitate, pentru că el însuşi a devenit profund uman şi
autentic. El vorbeşte cu gingăşie, evitând să numească în mod brutal cu
numele lor slăbiciunile celorlalţi, în acelaşi timp creează condiţiile
unei relaţii directe, sincere şi deschise a celorlalţi cu el; îi împinge
astfel să-i mărturisească sincer slăbiciunile şi păcatele lor şi le dă
puterea de a le birui.
Sfinţii au ajuns la simplitatea pură
pentru că au depăşit în ei înşişi orice dualitate, orice duplicitate,
spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ei au depăşit lupta dintre suflet şi
trup, dintre bunele intenţii şi faptele pe care le săvârşesc, dintre
aparenţele înşelătoare şi gândurile ascunse, dintre ceea ce pretindem că
suntem şi ceea ce suntem de fapt. Ei s-au „simplificat“ pentru că s-au
dăruit în întregime lui Dumnezeu. Este mo-tivul pentru care se pot dărui
în întregime şi oamenilor, în relaţiile cu aceştia. Dacă evită uneori
să numească cu brutalitate pe nume slăbiciunile a-cestora, o fac pentru a
nu-i descuraja şi pentru ca şi în ei să sporească ruşinea, delicateţea,
recunoştinţa, simplitatea şi sinceritatea.
Sfinţii dau
întotdeauna curaj. Uneori ei micşorează pentru aceasta proporţiile
exagerate de închipuire pe care oamenii le atribuie prin imaginaţie
slă-biciunilor lor, păcatelor şi patimilor lor. Ei îi vindecă de
sentimentul deznădejdii sau al neputinţei totale. Dar uneori ei reduc de
asemenea şi orgoliul celorlalţi, cu un umor delicat. Ei surâd, dar nu
râd cu zgomot sau sarcastic. Alteori în faţa faptelor imorale şi a
patimilor condamnabile ei îşi arată seriozitatea, dar nu inspiră
niciodată spaimă. Ei acordă o valoare infinită celor mai sărmani oameni,
pentru că întrupându-se Fiul lui Dumnezeu Însuşi a dat această valoare
infinită tuturor oamenilor. În fiecare om ei îl văd pe Hristos, cum spun
în cugetările lor unii părinţi duhovniceşti. Dar, în acelaşi timp, ei
înjosesc orgoliul celorlalţi dându-se pe sine pilde de smere-nie. Astfel
ei restabilesc neîncetat egalitatea naturală dintre oameni.
Prin
smerenia sa, sfântul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna
prezent când e nevoie de sprijin, de mângâiere, de încurajare. El
rămâne alături de cel pe care toţi l-au părăsit. Pentru el nici o
greutate nu este de netrecut, nici o piedică de neînvins, când e vorba
de a scoate pe cineva din-tr-o situaţie disperată. El vădeşte atunci o
putere şi o dibăcie uimitoare, îngemănate cu un calm şi o încredere de
nezdruncinat, pentru că el crede cu tărie în ajutorul lui Dumnezeu cerut
printr-o rugăciune stăruitoare.
El este fiinţa umană cea mai
smerită, dar în acelaşi timp el este o figură neobişnuită şi uimitoare.
El provoacă la ceilalţi sentimentul că au descoperit în el, şi prin el
în ei înşişi, umanitatea adevărată.
Această umanitate a fost atât
de acoperită de artificial, de voinţa de a părea în loc de a fi, încât,
atunci când ni se dezvăluie, ea ne uimeşte ca ceva ce nu este natural.
Sfântul este cel mai binevoitor dintre oameni şi în acelaşi timp, fără
să vrea, cel mai impunător, cel care atrage cel mai mult atenţia şi
provoacă cel mai mult respect. Pentru fiecare el devine un apropiat, cel
care te înţelege cel mai bine, cel care te face să te simţi în tihnă
alături de el şi în acelaşi timp te face să te simţi stânjenit
făcându-te să-ţi vezi propriile insuficienţe morale şi păcate pe care
eviţi să le pri-veşti. El te copleşeşte prin măreţia simplă a curăţiei
sale şi prin căldura bunătăţii şi atenţiei lui; el produce în noi
ruşinea de a avea un nivel moral atât de jos, de a fi desfigurat
umanitatea în noi, de a fi necu-raţi, artificiali, plini de duplicitate,
de meschinărie. Toate acestea dobân-desc un relief surprinzător în
comparaţia pe care fără să vrem o facem între noi şi el.
Sfântul
nu face uz de nici o forţă pământească, nu dă ordine cu asprime, nu
porunceşte cu severitate. De asemenea, nici o critică nu se ridică în
noi împotriva lui şi nu simţim născându-se nici o împotrivire faţă de
el. Căci el întruchipează pentru noi persoana lui Hristos, deopotrivă
delicată şi puter-nică. Şi astfel, nu căutăm să ne ascundem de el sau să
ne eschivăm în faţa sa; sau poate vom căuta să-l evităm mai mult decât
pe cel care ar comanda cu severitate. Căci în el simţim această
ireductibilă fermitate, totala identificare a persoanei sale cu binele,
deşi această fermitate în convingeri, în viaţă, în opinii şi în
sfaturile pe care le dă este o fermitate fără crispare.
Acesta
este motivul pentru care, prin caracterul lor cu totul paradoxal,
părerile şi sfaturile pe care el le exprimă cu delicateţe, cu privire la
ceea ce ar trebui să facem, devin pentru noi porunci mai imperioase
decât orice poruncă pământească, porunci pentru a căror împlinire am fi
capabili de orice efort şi orice sacrificiu. Căci gingăşia sfântului
este deopotrivă fermitate şi bunătate. Şi una şi alta se situează în
iradierea divină şi lasă să transpară ordinea bunătăţii divine care prin
blândeţe se impune cu o autorita-te absolută. În acelaşi fel, sfatul
sfântului se impune ca o eliberare de această desfigurare şi de această
neputinţă în care ne aflăm, de această neîn-credere care se află în noi.
Simţim ceea ce sfântul ne-a recomandat ca o putere şi o lumină sigură
pe calea mântuirii pe care ne-a făcut să mergem pentru a ne salva de
resemnarea care ne pierdea. Simţim că prin sfânt ajungem la puterea şi
lumina ce vin din izvorul suprem al puterii şi al luminii, dar şi la
bunătatea care ţâşneşte de la izvorul suprem al bunătăţii. Ne temem
totuşi ca sfântul să nu-şi cufunde privirea în sufletul nostru, cum ne
temem să nu se descopere un adevăr care ne-ar fi defavorabil, dar pe
care totuşi îl aşteptăm întocmai ca pe privirea medicului de o
competenţă neîndoielnică şi de o prietenie sigură. El ne va da - o ştim -
şi diagnosticul, şi remediul efica-ce, pentru a ne vindeca de o maladie
despre care ştim în mod vag că este mortală.
În gingăşia, în
blândeţea şi smerenia lui percepem o putere pe care nici o altă putere
pământească nu o poate încovoia pentru a o face să cadă din cură-ţia ei,
din iubirea sa pentru Dumnezeu şi pentru oameni, din voinţa sa de a se
dărui lui Dumnezeu cu totul şi de a sluji oamenilor pentru a-i ajuta să
se mântuiască.
Cel care se apropie de un sfânt descoperă în el
culmea bunătăţii şi a curăţiei, acoperită de voalul smereniei care o
face încă şi mai atrăgătoare. Trebuie să facem un efort ca să descoperim
strădaniile renunţărilor sale ascetice şi ale iubirii sale de oameni,
dar măreţia sa impune prin aerul de bunătate, de simplitate, de smerenie
şi de curăţie care se degajă din el. Măreţia sa coincide cu apropierea
lui. El este ilustrarea măreţiei în „kenoză“ sau în umilinţă. Din
persoana sfântului străluceşte un calm, o pace, pe care nimic nu o poate
tulbura. Dar acest calm, această pace este cucerită şi menţinută
printr-o luptă susţinută. În acelaşi timp, sfântul ia parte la dure-rile
celorlalţi până la lacrimi. Sfântul este înrădăcinat în statornicia
iubirii şi a suferinţei Dumnezeului întrupat, pentru că această iubire
iradiază din Dumnezeu Cel care S-a întrupat şi a pătimit pentru oameni.
El se odihneşte în veşnicia puterii şi bunătăţii lui Dumnezeu devenite
în Hristos accesibile oamenilor, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul,
căci el este în întregime marcat de prezenţa lui Dumnezeu, întocmai ca
Melchisedec2. Dar rămânerea sa în iubirea veşnică de Dumnezeu şi de
oameni nu exclude par-ticiparea lui la durerile oamenilor şi la
aspiraţiile lor bune, aşa cum Hristos nu încetează să fie pentru ei în
stare de jertfă şi nici îngerii nu încetează să le ofere neîncetat
slujirea lor. Căci rămânerea în iubirea com-pătimitoare şi miloasă este
ea însăşi o veşnicie, o veşnicie vie. Aceasta este „odihna“, liniştea,
„sabatul“ în care au intrat sfinţii (Evr. 3, 18-4, 14), cei care au
ieşit din Egiptul patimilor. Nu este sabatul Nirvanei insensibile. Căci
odihna sfântului în veşnicia iubirii neclintite, a iubirii lui Dumnezeu
pentru oameni, are puterea de a-i atrage şi pe ceilalţi spre ea şi de
a-i ajuta astfel să-şi învingă durerile cu curaj, să nu cadă în
deznădejde. Din această cauză sfântul este un înaintemergător şi
sprijinitorul umanităţii pe calea care duce la desăvârşirea viitoare a
eshatonului.
Sfântul a triumfat asupra timpului fiind puternic
ancorat în timp. El a atins astfel cea mai mare asemănare cu Hristos
Care, deşi în ceruri, este în acelaşi timp cu noi cu cea mai mare
eficienţă. Sfântul Îl poartă pe Hristos în el cu puterea nebiruită a
iubirii Sale pentru mântuirea oamenilor.
Sfântul reprezintă firea
omenească curăţită de zgura subumanului sau inumanului. Este
îndreptarea umanului desfigurat de animalitate; el reprezintă firea
omenească a cărei transparenţă restaurată lasă să se străvadă modelul de
bunătate nemărginită, de putere şi sensibilitate infinită Care este
Dumnezeul întrupat. El este chipul restabilit al Absolutului viu şi
personal devenit om, un pisc al unei înălţimi ameţitoare, dar şi al unei
apropieri extrem de familiare prin umanitatea sa desăvârşită în
Dumnezeu. Este persoana an-gajată într-un dialog pe deplin deschis şi
neîncetat cu Dumnezeu şi cu oamenii. Este transparenţa clară a zorilor
luminii divine eterne în care se va desăvârşi umanitatea. Este reflexul
maxim al umanităţii lui Hristos.
* Părintele Dumitru Stăniloae,
Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, II. Calea isihastă,
Gingăşie şi sfinţenie, Editura Deisis, 2003, pp. 53-63. (Titlul şi
sublinierile din text aparţin redacţiei „Ziarului Lumina”)
Note:
1 Tou Isaak tou Syrou ta eurethenta apanta (ed. ieromonah Nichifor
Theotokis, Leipzig, 1770), reed. ieromonah Ioachim Spetsieris, Atena,
1895, p. 306, Cuv. 81 [FR X, 1981, pp. 393-394]
2 Ambigua 10; PG 91,1144 şPSB 80,1983, p. 142 [.u.]
(Predică preluată de pe www.ziarullumina.ro şi publicată în săptămânalul “Lumina de Duminică” din data de 27 octombrie 2013)
