31.12.14

Plugusor romanesc. Nu-i păgân pe lumea asta, Să ne-omoare cu năpasta. La multi ani binecuvantati! Manati, mai...

Bună seara fratii mei
Din tara cu soimi si zmei,
Tara noastră de tărani,
Deie trăsnetu'n dusmani.
La urechi cu clopotei,
Vin cu plugul dragii mei.
Vin cu plugul meu pribeag
Pân'la tine, frate drag.
Si-ti urez ani multi si buni,
Să scăpăm tara de Huni.
Bună seara frati români,
Stânci din munti si bravi stăpâni,
Roată toti lângă hotar,
Să gonim orice barbar
Din tara lui Decebal.
Iar pe plaiul lui Stefan
Nici o urmă de dusman.
Dela Tisa pân'la Bug,
Are liber acest plug.
Tine fruntea sus, măi frate,
Că tara ta e-o Cetate.
Nu-i păgân pe lumea asta,
Să ne-omoare cu năpasta.

Brazdă adâncă să arăm,
Să arăm, să sămănăm.
Grâu ca fata lui Hristos.
Să crească mare, frumos,
Să nu calce-al nost' pământ,
Lipitori adusi de vânt.
Toti grămadă lângă plug,
Să scăpăm pe veci de jug.
Mânati, măi flăcăi, hăi, hăi.

- plugusorul românilor pribegi

Mitropolit Bartolomeu Anania - cuvant de invatatura la Anul Nou. "Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într'un revelion perpetuu".

30.12.14

“Urlă haita”. De ce atâta ură?

                                                       “Atunci când faci compromisuri, ai prieteni, când spui adevărul, ai duşmani!”
                                                                                                                                                               Ioan Roşca, fost deţinut politic

“Urlă haita”. Acesta este titlul profetic al unei cărţi a mărturisitorului Nicolae Purcărea! A urlat în trecut, urlă şi astăzi, scrie acesta, când se caută ca “totul să fie globalizat, să se distrugă tot şi să nu mai existe erou, sfânt, valoare, elită”. Dar, vai, “…va mai urla multă vreme”, ne avertizează bătrânul deţinut politic. O previziune care se adevereşte astăzi, când la îndemnul trufaşului fiu al Kominternului, Vladimir Tismăneanu, tromboanele de la Evenimentul Zilei, Adevărul, Deutsche Welle şi de la site-ul hotnews fac un zgomot asurzitor în jurul inventatului legionarism al domnului Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, declarat, nici mai mult, nici mai puţin, decât apologet deschis al “moralităţii” unei mişcări fasciste (apud Tismăneanu). Marota legionară este agitată din nou. Se pun etichete mincinoase pentru linşarea morală a unor oameni. Şi a familiilor lor. Pentru că domnul Bjoza are o soţie, o nepoată minunată care, în curăţenia ei, a simţit gustul amar al acestei minciuni, multiplicată de tovarăşii acuzatorului animat de “marxismul cel bun”. Valului mincinos din presa mai-sus menţionată i se adaugă şi un comunicat, în care greşelile gramaticale sunt depăşite doar de minciunile conţinute, al obscurului ONG, purtând numele de Centrul pentru Combatarea Antisemitismului, care-l declară pe domnul Bjoza susţinător declarat al Mişcării Legionare”.

Îl cunosc pe domnul Octav Bjoza din anii ’90, când, în calitate de preşedinte al Ligii Studenţilor din Universitatea Braşov, aveam o colaborare foarte bună cu filiala din Braşov a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, al cărei membru de frunte era, alături de luptătorii anticomunişti Nicolae Purcărea, Teofil Mija, Nicu Păun, Petre Baicu, Remus Cocoş şi Alexandru Popa. Unii dintre ei erau legionari, dar în cadrul filialei braşovene a foştilor deţinuţi politici a domnit spiritul de unitate, aşa cum l-au deprins din închisorile comuniste.  Mai târziu am editat două cărţi ale domnului Bjoza, având nenumărate întâlniri. Niciodată, nici în public, nici în privat, nu l-am văzut acţionând ca un susţinător al Mişcării Legionare. A avut întotdeauna cuvinte frumoase despre colegii săi de suferinţă, indiferent de apartenenţa politică a acestora. Despre moralitatea foştilor deţinuţi politic legionari s-au pronunţat foarte mulţi dintre deţinuţii nelegionari. Pe baza acest criteriu toţi deţinuţii politic sunt blamabili, comportamentul legionarilor din închisori fiind remarcat de mai toţi pătimitorii închisorilor comuniste.

***

În Ajunul Crăciunului, împreună cu câțiva prieteni am fost să-i colindăm pe foştii deţinuţi politic din Ţara Făgăraşului. L-am colindat pe blândul Dumitru Moldovan, care a plecat în munţi pentru a lupta împotriva ocupantului sovieto-comunist, pe luptătorii anticomuniști Ioan Roșca, Simion Ghizdavu și Vasile Surdu. Unii dintre ei au luptat deschis împotriva comunismului, au fost închişi pentru că şi-au ajutat creştineşte semenii, luptători cu arma în mână împotriva comunismului. Alţii au fost închişi pentru omisiune de denunţ, căci nu şi-au dat pe mâna Securităţii fraţii, surorile, soţii, rudele apropiate, prietenii. Soţiile luptătorilor Ioan Pop şi Gheorghe Haşu au fost anchetate şi torturate pentru că-şi iubeau aleşii şi le-au rămas fidele, sora lui Ion Gavrilă Ogoranu pentru că nu a vrut să-şi trădeze fratele; pentru că purtau numele luptătorilor. Luptătorii şi ţăranii care i-au sprijinit au fost închişi, torturați, omorâţi. Au fost supuși oprobiului public, împotriva familiilor lor s-a dus un adevărat război psihic. Peste 10.000 de făgărășeni au fost urmăriți, reținuți și anchetați pentru sprijinul acordat luptătorilor din munți. Multe familii au dispărut cu totul, cum ar fi familiile lui Vasile Mureșan din Dăișoara sau a învățătorului Ioan Pridon din Părău, mai mult de 1000 de familii au avut de suferit represalii din partea Securităţii. S-a acţionat cu multă ură. O ură satanică, fără milă faţă de “bandiţi” şi ”duşmanii poporului”. Nu ştia împieliţatul cum se înfăptuieşte miracolul iubirii, nu ştia ce forţă are lacrima cursă în taină pentru chinuitul de lângă sine, cum de la faţa Domnului nu se ascunde nici picătura, nici părticica din picătură. Satana nu a putut înăbuşi miracolul suferinţei îndurate”, descrie memorialista închisorilor comuniste, doamna Aspazia Oţel Petrescu, victoria celor întemniţaţi asupra uneltirilor celor posedaţi. Însă niciun chin/ Suflete de crin/ N-a putut ucide”, spuneau versurile unui colind pe care l-am dus în casele supravieţuitorilor. Rememorarea unor momente din iadul închisorilor a fost dureroasă pentru cei care au suferit pentru păstrarea identităţii noastre de neam şi credinţă, după cum înălţătoare ni s-a părut legătura permanentă a acestora cu “cei care nu mai sunt”, ascunşi în “lumina celui nepătruns”, după cum ne-a spus înţeleptul din Olteţ, Vasile Surdu.

După ce au urcat Golgota suferinţei au găsit dragostea creştină, care, cum spune Sfântul Apostol Pavel, “nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”. Aceasta este marea lecţie a deţinuţilor politic: biruinţa dragostei asupra urii. Au învăţat să sufere, fără murmur, umilinţă după umilinţă, ştiind că Dumnezeu este alături de ai Lui. Restul e deşărtăciune şi vânare de vânt, cum spune Eclesiastul.

Florin PALAS

Postez mai jos chipurile luminoase ale câtorva dintre cei pe care i-am amintit în articolul de mai sus (al luptătorilor Ioan Roşca, Simion Ghizdavu, Dumitru Moldovan, al Mariei Pop, soţia lui Jean Pop, şi al Eugeniei Petrişor, sora lui Ion Gavrilă Ogoranu).






29.12.14

Maica Aspazia Oţel Petrescu: "Noi trăim acum mai acut acele vremuri de cernere, Dumnezeu cerne omenirea. Și cred că consecințele vor fi dramatice. Mesajul meu este, dacă aș putea să strig așa cu o trâmbiță de înger: ‘Treziți-vă, oameni buni! Mergeți în prăpastie! Treziți-vă!’ ”


“Noi trăim într-o lume apostatică, într-o lume unde apostazia este “tout à son aise”, oamenii sunt debusolați, oamenii sunt nefericiți din punct de vedere duhovnicesc. Trăim vremuri nenorocite, dureroase, nefericite, întunecate. Mesajul meu este, dacă aș putea să strig așa cu o trâmbiță de înger : ‘Treziți-vă, oamnei buni! Mergeți în prăpastie! treziți-vă!’ “
***
Despre tinerii debusolați din aceste vremuri: “Nu consider că nu au nici o vină. Ei trăiesc vremuri în care glasul Domnului s-a făcut auzit, s-a făcut cunoscut. Dar ei îl ignoră total și se închină la ‘n’ zeități care sunt deșertăciunea deșertăciunilor. Nu-i exonerez, să știți. Și știți de ce nu? Pentru că sunt tineri - mai puțini, e adevărat și mai timizi, mai modești așa, mai puțin clamează decât ăștia - dar sunt tineri care întradevăr doresc din toată inima să-L cunoască pe Domnul nostru iisus Hristos și-L iau ca model și se străduiesc să respecte legile. Deci, ceilalți, care nu fac așa, sunt vinovați.”
***
“Categoric noi trăim mai acut decât secolele trecute lupta aceasta acerbă dintre Bine și Rău. Noi știm că Binele va birui. Și noi știm că Răul a fost cumva lăsat să se potențeze, să se declare, să se manifeste în toată răutatea lui pentru ca atunci când va fi nimicit să fie total nimicit. Pentru că o sămânță cât de mică de rău dacă este undeva ea proliferează. Din păcate asta este legea răului. Deci noi trăim acum mai acut acele vremuri de cernere, Dumnezeu cerne omenirea. Și cred că consecințele vor fi dramatice.”
(Doamna Aspazia Oțel Petrescu, via 
Alina Ioana Deac )



Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=o064DKBd7rg

28.12.14

PARINTELE ARSENIE BOCA - PRIBEGIA COPILULUI IISUS. "Astăzi Irod s-a multiplicat: mai ca nu e familie în care Irod să nu-şi ucidă copiii. Doar puţini copii fugari mai scapă cu viaţă!"

Intre ai Săi a venit, dar ai Săi II aşteptau cu mâna pe sabie.

Toţi copiii din Betleem şi împrejurimi: 14.000 de prunci până la doi ani, au fost condamnaţi la moarte. Aşa au trebuit să plătească cu viaţa, cei mai mari nevinovaţi, copiii, naşterea lui Iisus printre ei. Patrusprezece mii de mucenici.

Crima aceasta, unică în istoria lumii, a fost prevestită cu vreo şase veacuri în urmă: „plângerea şi tânguirea din Rama".

Providenţa divină însă luase înainte răutăţii omeneşti.

Iosif a fost înştiinţat de „îngerul Domnului" în vis, despre planul ucigaş al lui Irod, motiv pentru care trebuie „să se scoale, să ia Pruncul şi pe mama Lui şi să fugă în Egipt şi să stea acolo până va fi vestit din nou" ce are să facă.

„Îngerul Domnului" era îngerul Pruncului, îngerul Omului.

Iisus, întrucât îşi ascunsese dumnezeirea, smerindu-se până la a lua marginile omului pământean, avea nevoie de un înger păzitor.

Îngerul fiind o făptură de gând, - şi mult mai subţire decât gândul omenesc -, în temeiul tocmirii sale şi a rosturilor superioare pe care are să le păzească, face deşartă ura ucigaşă şi planul protivnic.

Dacă în Vechiul Testament vedem intervenţia îngerilor, ca păzitori ai vieţii omeneşti, dar numai unde şi unde, în Creştinism îngerii păzitori fac parte din iconomia mântuirii fiecărui creştin în parte.

Ei sunt păzitorii - în limitele libertăţii omeneşti -, ai darurilor mântuirii.

Bătrânul Iosif avea acum motive temeinice să creadă prevestirii îngereşti. Drept aceea, în aceeaşi noapte pregăteşte caravana pribegiei Fugarului Iisus. Aurul Magilor era foarte bine venit.

Călătorie foarte lungă, prin deşerturi, printre fiare şi tâlhari, în ţară necunoscută: fugă, nu călătorie; răspundere de soarta mântuirii omului:
n-o puteau face decât primii mari credincioşi ai Copilului, sfânta Sa Mamă şi dreptul Iosif.

Copilul fugar ! Dar dus în braţe !

*

Astăzi Irod s-a multiplicat: mai nu e familie în care Irod să nu-şi ucidă copiii. Doar puţini copii fugari mai scapă cu viaţă!

*

Irod, „stârpitura deşertului" - căci nu era iudeu Idumeul - îşi omoară prima nevastă şi toţi copiii cu ea, de teama ca aceştia să nu-i ia tronul. Era deci un criminal care îşi temea domnia până şi de propriii lui copii. A doua nevastă şi cei trei copii cu ea, s-a întâmplat să scape.

Irod însă n-a scăpat de blestemele mamelor celor 14.000 de copii omorâţi. Şi blestemele motivate se prind. Astfel despre Irod se ştie că la trei ani după Naşterea lui Iisus, a murit putrezit de viu, ros de boli ruşinoase şi împrăştiind o putoare pe care nimeni n-o putea suferi. A încercat să se şi sinucidă; dar trebuia să fie osânda lui model pentru toată omenirea de pedeapsă dumnezeiască, pentru aşa mari fărădelegi.

Arhelau, urmaşul său în partea Iudeii, e reclamat de iudei romanilor, care, la anul şase după Hristos îl exilează în Galia şi ţara i-o anexează Siriei. în timpul domniei lui Arhelau fugarii se întorc, după vestire îngerească, însă nu în Iudeia, ci în Nazaretul Galileii.

Evanghelistul Matei care scrie Evanghelia sa pentru iudei, nu scapă nici un prilej de-a le dovedi că în Iisus se împlinesc toate proorociile, până şi cele de amănunte. - E impresionant câtă Scriptură ştia vameşul acesta. - Astfel nu e trecută cu vederea proorocia Ieremiei despre plângerea şi tânguirea din Rama; nu e scăpată din vedere chemarea Fugarului din Egipt şi nici aşezarea sfintei Familii în Nazaret.

Grija evanghelistului de-a dovedi Providenţa, adică purtarea de grijă a lui Dumnezeu de om, asistenţa Lui la micile şi marile noastre decizii spre El, ne încurajează să călătorim şi noi amărâta noastră viaţă de fugari, sub călăuza unui înger.

Călăuza idealului, pentru care şi Iisus a fost fugar.
Crucea lui Iisus începe deodată cu naşterea Sa.


Prislop.26.XII.49.

26.12.14

Ganduri calugaresti de Craciun ale Parintelui ARSENIE BOCA.

I. Citire din viaţa lui Iisus a lui G. Papini. Cap.I

II. Deci nu e fără semnificaţie că Iisus S-a născut într-un grajd. Faţă de sfinţenia Lui, lumea e un grajd, în care oamenii au ajuns cu firea ca vitele. Iisus, chiar de la naşterea Sa, ne descoperă trista situaţie sufletească a omului.

Peste această situaţie tristă, Cerurile se deschid, firea îngerului vesteşte un nou fel de pace pe pămant, înteleptii pămantului, călăuziţi de o stea, îşi depun la picioarele pruncului semnele veacului lor, care, cu ei, apune. De acum începe era creştină.

De acum înainte Iisus se luptă să scoată firea omenească din starea de grajd, din asemănarea ei cu vitele, şi să întemeieze în inima omului, Împărăţia Lui Dumnezeu.

Dar Iisus nu e întru totul om ca noi, toţi oamenii. Fiind singurul fără de păcat El străbate tot veacul Său, ca un biruitor al vieţii veşnice asupra acestei vieţi moarte, pe care o duc oamenii, în asemănarea lor cu vitele.

Lăsând cuvintele, sa luăm faptele concrete:
Iisus se naşte nu numai istoric ci şi tainic, in fiecare suflet, la Botez. Prin Botez intrăm în Creştinism şi Hristos se naşte în noi, ca o mlădiţă nobilă, de om ceresc, pe butucul firii noastre pământeşti.

Mai departe lucrurile se întamplă în perfectă asemănare cu pomii altoiţi. Se poate întampla ca altoiul să se prindă, dar butucul nu-i dă toată puterea lui, ca altoiul să nu crească şi să înnobileze tot pomul, ci dă lăstari sălbateci, care, sug ei toată puterea şi pomul se sălbăteceşte şi trebuie tăiat.

Cu omul, lucrurile stau aşa:

Mlădiţa cerească, altoită pe firea noastră, aşteaptă, uneori ani, pană creştem la vârsta minţii şi suntem în stare să decidem asupra soartei noastre. Atunci hotăram ce facem din viaţa noastră: pentru cine o trăim? Vrem ca viaţa noastră să semene cu viaţa lui Iisus, vrem ca Iisus să prindă putere în viaţa noastră, sau că lucrul acesta ar fi prea greu pentru noi şi-l ţinem pe Iisus în grajdul firii noastre, legat ca pe un tâlhar !?

Iisus ne cheamă tainic, prin conştiinţă, prin minte, prin Biserică, prin slujitorii ei, să-I urmăm viaţa.
Iisus vrea să-L iubim pe El. Noi însă ne iubim mai tare pe noi, decât pe El; ne doare mai tare de noi, decât ne doare de El.

Dacă din această luptă între noi şi Dumnezeu câştigă Iisus inima noastră, am câştigat viaţa veşnică. De cumva biruim noi pe Iisus, asupra vieţii noastre a biruit diavolul.

Firea noastră nu poate fi scoasă din dobitocie decât de Iisus. La cât preţuim noi pe Iisus ? De aci începând se deosebesc oameni întreolalta, încât unii Îl vând din inima lor, ca Iuda, alţii îşi pun toată viaţa pentru El şi pentru cuvintele Lui, ajungând pe culmi de sfinţenie.

Sunt două moduri de a ne pune viaţa – lucrul cel mai de preţ pe care-l avem – pentru Hristos. Unul e chipul mucenicilor, al mărturisitorilor şi altul e chipul cuvioşilor. Deosebirea e că unii au murit odată pentru Hristos, lepădându-se de viata, iar ceilalţi au trăit pentru Hristos, lepădându-se de sine, toată viaţa: mucenicii şi calugării.

Viaţa cea după Dumnezeu, pe care o aduce Iisus în inima, şi nu numai în inimă ci în toată firea noastră, asta e ceea ce se cheamă sfinţenia.

Călugăria ar fi o trăire mai îndeaproape a Creştinismului, o modelare a vieţii după Iisus, o sfinţire a firii. Călugăria e o viaţă de nevoinţă în toate zilele, în care se împleteşte ajutorul Lui Dumnezeu cu silinţa omenească.



Că sfinţenia nu se arată adeseori, ci chiar foarte arareori, e din cauză că mereu suntem repetenţi la alfabet şi prunci cu priceperea. Adevărat că este şi un potrivnic al sfinţeniei şi multă împiedicare face, dar şi un copil îl bate, dacă e botezat şi are inima curată.

Iar treaba de altfel e lupta noastră cu patimile.
Dacă aceasta ţine prea multa vreme, viaţa în Hristos nu se arată şi numai Dumnezeu ştie ce se va alege cu noi.

Primul atac asupra patimilor trebuie să-l dăm asupra mândriei, căpetenia tuturor celorlalte. Izbăvirea de mândrie, nu se realizează decât prin zilnica lepădare de sine, dusă până la moartea totală a iubirii de sine. Practic aceasta se realizează trăind într-o ascultare desăvarsita de o conducere şi de un părinte duhovnicesc. O ascultare din inima, o ascultare din dragoste de această virtute. Ascultarea e moartea iubirii de sine – moarte, în fiecare zi, a omului vechi. Aceasta taie, în fiecare zi, toate mladiţele sălbatice ale voii noastre, ca să dea puterea toată voii Lui Dumnezeu.

Pentru curăţirea inimii de patimi, pentru dobândirea lui Iisus în inima, nici un pret nu e mai mare. Am putea vinde toate, dobitoacele noastre, ţarinile, ba şi toata viaţa noastră trăită pămanteşte, o putem da la tăiere.

Abia atunci toată seva firii noastre, toată inima noastră e a Lui Dumnezeu şi El se exprimă printr-insa, fără să-i mai punem noi vreo piedică.

De altfel această trăire, total îndrăgostita de Iisus, e singura soluţie potrivită de a birui atât firea cea veche, cât şi pe Satana. Căci învoindu-ne, hotărandu-ne să ni se taie zilnic toate voile noastre, întocmai ca nişte crengi sălbatice de la un altoi tăiem cu aceasta singurul reazem pe care-şi încovrigă Satana meştesugurile lui. De dragul lui Hristos, noi nu mai suntem ai noştri. Abia atunci potrivnicul nu mai are nimic în noi.

Dar semnul este acesta. Cu cât se apropie Dumnezeu de om, cu atât omul se vede pe sine mai păcătos. Dumnezeu dă grajdului nostru foc, schimbându-l în lumină.
Deci dacă Împaratul Cerurilor S-a smerit pe Sine şi a primit să se nască într-un grajd, e că a dat oricărui grajd omenesc putinţă să-L primească pe Dumnezeu, dacă acesta îşi cunoaşte şi îşi recunoaşte toată mizeria şi nedumnezeirea sa.

Smerenia e începutul şi sfârşitul nevoinţei; de aceea este ea dulama lui Dumnezeu şi desăvarşirea sfinţilor. N-o caştigăm decât îndragostiţi de ascultare, căci asa a fost toată viata lui Iisus, de la început până la sfârşit.

24.12.14

Crăciun în temnită: Minune într-o noapte de Crăciun, comunistul schingiuitor şi victima sa, Părintele Gherasim, au plecat împreună în Rai!

Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficienţă cardiacă, hepatită şi alte boli pe care nici nu mi le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu. Era egumenul unei mănăstiri (Tismana). Acest om în etate cam de 40 de ani fusese aşa demult chinuit încât era aproape de moarte. Totuşi avea faţa liniştită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credinţa lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care îl schingiuse pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarăşii săi. Să nu credeţi ce spun ziarele că comuniştii îi urăsc pe preoţi, sau îi urăsc pe evrei. Nu-i adevărat. Ei urăsc pur şi simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creştini, urăsc pe antisemiţi, urăsc pe antihrişti, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăşte pe alt comunist. Se duşmănesc între ei. Şi când un comunist duşmăneşte pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare şi îl bate şi îl chinuieşte ca şi pe creştin.

Aşa se întâmplase că comunistul schingiuitor (torţionar), care chinuise pe acest preot până aproape de moarte – fusese şi el bătut până aproape de moarte de către tovarăşii săi, şi-şi dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghiarele morţii.

În timpul nopţii mă deşteaptă zicând:
- Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoşătoare!

Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morţii chemând pe alţi doi deţinuţi. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului ucigaşului său şi-l mângâia pe cap.

Nu voi uita niciodată această mişcare! Un om schinghiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela.
Apoi preotul zise către acel om:
- Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea.

Dar nu a rostit aşa simplu aceste cuvinte. Poţi zice „iubesc” şi să fie un simplu cuvânt de 6 litere. Acesta însă zicea cu adevărat: „Te iubesc din toată inima mea”. Apoi a continuat:

- Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, închipuieşte-ţi pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şi toţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, te iartă, te iubesc şi Hristos te iubeşte. Îţi doreşte mântuirea ta cu mult mai mult decât ţi-o doreşti tu însuţi. Te îndoieşti dacă este cu putinţă să ţi se ierte păcatele... El doreşte să-ţi ierte păcatele mai mult decât tu însuţi doreşti să fii iertat. Doreşte să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăieşti.

În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigaşului înaintea propriei sale victime. Poate că viaţa este mai impresionantă în romane. Însă niciun romancier nu a scris vreodată aşa ceva. Victima, în pragul morţii, primea spovedania ucigaşului său şi cel chinuit a dat dezlegare ucigaşului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său şi amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus pur şi simplu că înainte cu două mii de ani Hristos Se născuse în Vitleem. Era noaptea în care Hristos Se născuse, în inima unui torţionar comunist.

Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înşişi ochii mei.

Richard Wurmbrand
Related Posts with Thumbnails