“Urlă haita”. De ce atâta ură?

                                                       “Atunci când faci compromisuri, ai prieteni, când spui adevărul, ai duşmani!”

                                                                                                                                                               Ioan Roşca, fost deţinut politic

“Urlă haita”. Acesta este titlul profetic al unei cărţi a mărturisitorului Nicolae Purcărea! A urlat în trecut, urlă şi astăzi, scrie acesta, când se caută ca “totul să fie globalizat, să se distrugă tot şi să nu mai existe erou, sfânt, valoare, elită”. Dar, vai, “…va mai urla multă vreme”, ne avertizează bătrânul deţinut politic. O previziune care se adevereşte astăzi, când la îndemnul trufaşului fiu al Kominternului, Vladimir Tismăneanu, tromboanele de la Evenimentul Zilei, Adevărul, Deutsche Welle şi de la site-ul hotnews fac un zgomot asurzitor în jurul inventatului legionarism al domnului Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, declarat, nici mai mult, nici mai puţin, decât apologet deschis al “moralităţii” unei mişcări fasciste (apud Tismăneanu). Marota legionară este agitată din nou. Se pun etichete mincinoase pentru linşarea morală a unor oameni. Şi a familiilor lor. Pentru că domnul Bjoza are o soţie, o nepoată minunată care, în curăţenia ei, a simţit gustul amar al acestei minciuni, multiplicată de tovarăşii acuzatorului animat de “marxismul cel bun”. Valului mincinos din presa mai-sus menţionată i se adaugă şi un comunicat, în care greşelile gramaticale sunt depăşite doar de minciunile conţinute, al obscurului ONG, purtând numele de Centrul pentru Combatarea Antisemitismului, care-l declară pe domnul Bjoza “susţinător declarat al Mişcării Legionare”.

Îl cunosc pe domnul Octav Bjoza din anii ’90, când, în calitate de preşedinte al Ligii Studenţilor din Universitatea Braşov, aveam o colaborare foarte bună cu filiala din Braşov a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, al cărei membru de frunte era, alături de luptătorii anticomunişti Nicolae Purcărea, Teofil Mija, Nicu Păun, Petre Baicu, Remus Cocoş şi Alexandru Popa. Unii dintre ei erau legionari, dar în cadrul filialei braşovene a foştilor deţinuţi politici a domnit spiritul de unitate, aşa cum l-au deprins din închisorile comuniste.  Mai târziu am editat două cărţi ale domnului Bjoza, având nenumărate întâlniri. Niciodată, nici în public, nici în privat, nu l-am văzut acţionând ca un susţinător al Mişcării Legionare. A avut întotdeauna cuvinte frumoase despre colegii săi de suferinţă, indiferent de apartenenţa politică a acestora. Despre moralitatea foştilor deţinuţi politic legionari s-au pronunţat foarte mulţi dintre deţinuţii nelegionari. Pe baza acest criteriu toţi deţinuţii politic sunt blamabili, comportamentul legionarilor din închisori fiind remarcat de mai toţi pătimitorii închisorilor comuniste.

***

În Ajunul Crăciunului, împreună cu câțiva prieteni am fost să-i colindăm pe foştii deţinuţi politic din Ţara Făgăraşului. L-am colindat pe blândul Dumitru Moldovan, care a plecat în munţi pentru a lupta împotriva ocupantului sovieto-comunist, pe luptătorii anticomuniști Ioan Roșca, Simion Ghizdavu și Vasile Surdu. Unii dintre ei au luptat deschis împotriva comunismului, au fost închişi pentru că şi-au ajutat creştineşte semenii, luptători cu arma în mână împotriva comunismului. Alţii au fost închişi pentru omisiune de denunţ, căci nu şi-au dat pe mâna Securităţii fraţii, surorile, soţii, rudele apropiate, prietenii. Soţiile luptătorilor Ioan Pop şi Gheorghe Haşu au fost anchetate şi torturate pentru că-şi iubeau aleşii şi le-au rămas fidele, sora lui Ion Gavrilă Ogoranu pentru că nu a vrut să-şi trădeze fratele; pentru că purtau numele luptătorilor. Luptătorii şi ţăranii care i-au sprijinit au fost închişi, torturați, omorâţi. Au fost supuși oprobiului public, împotriva familiilor lor s-a dus un adevărat război psihic. Peste 10.000 de făgărășeni au fost urmăriți, reținuți și anchetați pentru sprijinul acordat luptătorilor din munți. Multe familii au dispărut cu totul, cum ar fi familiile lui Vasile Mureșan din Dăișoara sau a învățătorului Ioan Pridon din Părău, mai mult de 1000 de familii au avut de suferit represalii din partea Securităţii. S-a acţionat cu multă ură. O ură satanică, fără milă faţă de “bandiţi” şi ”duşmanii poporului”. “Nu ştia împieliţatul cum se înfăptuieşte miracolul iubirii, nu ştia ce forţă are lacrima cursă în taină pentru chinuitul de lângă sine, cum de la faţa Domnului nu se ascunde nici picătura, nici părticica din picătură. Satana nu a putut înăbuşi miracolul suferinţei îndurate”, descrie memorialista închisorilor comuniste, doamna Aspazia Oţel Petrescu, victoria celor întemniţaţi asupra uneltirilor celor posedaţi. “Însă niciun chin/ Suflete de crin/ N-a putut ucide”, spuneau versurile unui colind pe care l-am dus în casele supravieţuitorilor. Rememorarea unor momente din iadul închisorilor a fost dureroasă pentru cei care au suferit pentru păstrarea identităţii noastre de neam şi credinţă, după cum înălţătoare ni s-a părut legătura permanentă a acestora cu “cei care nu mai sunt”, ascunşi în “lumina celui nepătruns”, după cum ne-a spus înţeleptul din Olteţ, Vasile Surdu.

După ce au urcat Golgota suferinţei au găsit dragostea creştină, care, cum spune Sfântul Apostol Pavel, “nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”. Aceasta este marea lecţie a deţinuţilor politic: biruinţa dragostei asupra urii. Au învăţat să sufere, fără murmur, umilinţă după umilinţă, ştiind că Dumnezeu este alături de ai Lui. Restul e deşărtăciune şi vânare de vânt, cum spune Eclesiastul.

Florin PALAS

Postez mai jos chipurile luminoase ale câtorva dintre cei pe care i-am amintit în articolul de mai sus (al luptătorilor Ioan Roşca, Simion Ghizdavu, Dumitru Moldovan, al Mariei Pop, soţia lui Jean Pop, şi al Eugeniei Petrişor, sora lui Ion Gavrilă Ogoranu).