“Urlă haita”. Tulburător titlul cărţii mărturisitorului Nicolae
Purcărea! Nu numai că haita a urlat în trecut, muşcând din sufletele
deţinuţilor politic în temniţele de la Piteşti, Gherla, Jilava sau Aiud, sau
când a venit pe tancurile sovietice pentru a ocupa România, apoi în munţii patriei,
unde s-au retras luptătorii împotriva comunismului ateu. Urlă de pe vremea lui
Carol al II-lea, urlă şi astăzi, scrie Bădia Nicolae Purcărea, când se caută ca
“totul să fie globalizat, să se distrugă tot şi să nu mai existe erou, sfânt,
valoare, elită”. Dar, vai, “…va mai urla multă vreme”. Trăim “Piteştiul după Piteşti” (un Piteşti
rafinat, “soft”, dar care este la fel de odios ca Piteştiul “hard” al anilor
'50). O spune un OM care a trăit experimenul satanic din închisoarea Piteşti. Pe viu, nu din
postură de victimă întâmplătoare, ci de luptător aflat în îndeplinirea misiunii
noastre istorice: aceea de a crea cultură şi civilizaţie la gurile Dunării, aşa
cum ne-a lămurit Mihai Eminescu rostul nostru
în lume.
Această carte este scrisă
dintr-un sentiment al datoriei (într-o vreme în care nu mai auzim vorbindu-se
decât despre drepturi), pentru a consemna că “în alte vremuri, copii crescuţi
în frică de Dumnezeu şi de dragoste de neam şi-au dat viaţa pentru apărarea
altarului şi a etniei de care aparţineau”. Sunt pagini de pateric. Numai în
aceste scrieri sfinte întâlnim atâta
suferinţă pentru apărarea credinţei în faţa uneltirilor satanei, pentru că ţinta
finală a reeducărilor de la Piteşti
sau Aiud era lepădarea de Hristos. De altfel, domnul Purcărea aminteşte în
aceste memorii de întrebarea obsedantă pe care Ţurcanu, torţionarul de la
Piteşti, le-o punea deţinuţilor: “Mai credeţi în Dumnezeu?”. Şi, cu toate
supliciile îndurate, inimaginabile pentru o minte omenească normală, erau
mucenici care răspundeau afirmativ, stârnind furia torţionarilor îndrăciţi
asupra celor care-l mărturiseau pe Hristos. Dar mai rău decât bătăile primite
era blasfemierea celor sfinte.
Mărturisitorul Nicolae Purcărea a trecut prin încercarea cumplită a 20 de
ani de temniţă. “A trebuit să gustăm până peste margini paharul iadului”, ne
spune acesta. Pentru că, pentru prima oară, năvălitorii nu s-au mai mulţumit cu
bogăţiile noastre materiale, ci au vrut să stăpânească şi sufletul românilor.
Ca şi Iov, este greu de crezut că Bădia Nicolae ar fi rezistat la torturile
fizice şi psihice la care a fost supus de comunişti, dacă nu ar fi trecut printr-o
pregătire anterioară detenţiei comuniste. Experienţa închisorilor antonesciene
îl învaţă să se adâncească în credinţa ortodoxă, după modelul exemplar al lui
Traian Trifan şi al lui Traian Marian, învăţătorii grupului sufletiştilor, din
care au făcut parte, printre alţii, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil
Maxim, Părintele Arsenie Papacioc. Urmează implicarea activă în mişcarea studenţească
anticomunistă, încadrarea în grupurile de rezistenţă armată din Postăvarul,
Ciucaş sau de pe Valea Topologului, unde s-a alăturat grupului condus de
învăţătorul-martir Dumitru Apostol. Toate aceste experienţe l-au îmbunătăţit
sufleteşte.
Viaţa domnului Purcărea merită “file de acatist” (după cum spune Doamna
Aspazia Oţel-Petrescu) în care să se reflecte smerenia, îndelunga răbdare,
tăria mărturisirii, puterea rugăciunii, stăruinţa în ideal, în visul său la
care nu a renunţat niciodată, căci “adevăratele înfrângeri sunt renunţările la
vis” (Radu Gyr). Rememorarea unor momente din iadul închisorilor este dureroasă
pentru autor, după cum înălţătoare este legătura permanentă, care străbate
întreaga carte, cu “cei care nu mai sunt”, ascunşi în “lumina celui nepătruns”.
După toate încercările la
care a fost supus, a păstrat în sufletul său “o fărâmă de cer, nobleţea
sufletului omenesc: omenia şi demnitatea”. Şi ce încercări! Înfricoşătorul
Piteşti, în care crede că a fost ca în fundul iadului, de unde a scăpat prin
mijlocirea minunată a Maicii Domnului. Este unul dintre puţinii supravieţuitori
ai „reeducării” de la Piteşti, unde au fost torturaţi fizic şi psihic studenţii
anticomunişti. Marele scriitor rus Alexandr Soljeniţân era
de părere că experimentul din această închisoare este “cea mai cumplită barbarie
a lumii contemporane”. Metodele, inventate de pedagogul sovietic Makarenko, erau
drăceşti. A fost forţat să mănânce din gamela în care îşi făcea nevoile. I se băga capul cu forţa în hârdăul cu fecale, până la pierderea
respiraţiei. S-a opus din toate puterile, dar n-a avut scăpare. L-au “botezat”. A fost prea mult pentru dânsul, a fost
momentul când practic n-a mai realizat ce se întâmplă cu el sau cu cei din jur.
După cum istoriseşte, apogeul furiei torţionarilor se înregistra în perioada
marilor sărbători creştine, în special de Învierea Domnului. Atunci avea loc „liturghia
neagră“. Deţinuţii erau obligaţi ca, în locul crucii, să sărute un falus mare,
făcut din săpun. Un cor, format din reeducaţi, hulea numele Mântuitorului şi al
Fecioarei Maria. Cruce îşi mai făceau doar cu limba în gură, când erau ţinuţi
în „poziţie” (pe marginea patului de scândură, cu mâinile pe genunchi; nu aveau
voie să privească nici la dreapta, nici la stânga, numai înainte, altfel erau
loviţi).
