“Urlă haita”. Tulburător titlul cărţii mărturisitorului Nicolae
Purcărea! Nu numai că haita a urlat în trecut, muşcând din sufletele
deţinuţilor politic în temniţele de la Piteşti, Gherla, Jilava sau Aiud, sau
când a venit pe tancurile sovietice pentru a ocupa România, apoi în munţii patriei,
unde s-au retras luptătorii împotriva comunismului ateu. Urlă de pe vremea lui
Carol al II-lea, urlă şi astăzi, scrie Bădia Nicolae Purcărea, când se caută ca
“totul să fie globalizat, să se distrugă tot şi să nu mai existe erou, sfânt,
valoare, elită”. Dar, vai, “…va mai urla multă vreme”. Trăim “Piteştiul după Piteşti” (un Piteşti
rafinat, “soft”, dar care este la fel de odios ca Piteştiul “hard” al anilor
'50). O spune un OM care a trăit experimenul satanic din închisoarea Piteşti. Pe viu, nu din
postură de victimă întâmplătoare, ci de luptător aflat în îndeplinirea misiunii
noastre istorice: aceea de a crea cultură şi civilizaţie la gurile Dunării, aşa
cum ne-a lămurit Mihai Eminescu rostul nostru
în lume.
Această carte este scrisă
dintr-un sentiment al datoriei (într-o vreme în care nu mai auzim vorbindu-se
decât despre drepturi), pentru a consemna că “în alte vremuri, copii crescuţi
în frică de Dumnezeu şi de dragoste de neam şi-au dat viaţa pentru apărarea
altarului şi a etniei de care aparţineau”. Sunt pagini de pateric. Numai în
aceste scrieri sfinte întâlnim atâta
suferinţă pentru apărarea credinţei în faţa uneltirilor satanei, pentru că ţinta
finală a reeducărilor de la Piteşti
sau Aiud era lepădarea de Hristos. De altfel, domnul Purcărea aminteşte în
aceste memorii de întrebarea obsedantă pe care Ţurcanu, torţionarul de la
Piteşti, le-o punea deţinuţilor: “Mai credeţi în Dumnezeu?”. Şi, cu toate
supliciile îndurate, inimaginabile pentru o minte omenească normală, erau
mucenici care răspundeau afirmativ, stârnind furia torţionarilor îndrăciţi
asupra celor care-l mărturiseau pe Hristos. Dar mai rău decât bătăile primite
era blasfemierea celor sfinte.
Mărturisitorul Nicolae Purcărea a trecut prin încercarea cumplită a 20 de
ani de temniţă. “A trebuit să gustăm până peste margini paharul iadului”, ne
spune acesta. Pentru că, pentru prima oară, năvălitorii nu s-au mai mulţumit cu
bogăţiile noastre materiale, ci au vrut să stăpânească şi sufletul românilor.
Ca şi Iov, este greu de crezut că Bădia Nicolae ar fi rezistat la torturile
fizice şi psihice la care a fost supus de comunişti, dacă nu ar fi trecut printr-o
pregătire anterioară detenţiei comuniste. Experienţa închisorilor antonesciene
îl învaţă să se adâncească în credinţa ortodoxă, după modelul exemplar al lui
Traian Trifan şi al lui Traian Marian, învăţătorii grupului sufletiştilor, din
care au făcut parte, printre alţii, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil
Maxim, Părintele Arsenie Papacioc. Urmează implicarea activă în mişcarea studenţească
anticomunistă, încadrarea în grupurile de rezistenţă armată din Postăvarul,
Ciucaş sau de pe Valea Topologului, unde s-a alăturat grupului condus de
învăţătorul-martir Dumitru Apostol. Toate aceste experienţe l-au îmbunătăţit
sufleteşte.
Viaţa domnului Purcărea merită “file de acatist” (după cum spune Doamna
Aspazia Oţel-Petrescu) în care să se reflecte smerenia, îndelunga răbdare,
tăria mărturisirii, puterea rugăciunii, stăruinţa în ideal, în visul său la
care nu a renunţat niciodată, căci “adevăratele înfrângeri sunt renunţările la
vis” (Radu Gyr). Rememorarea unor momente din iadul închisorilor este dureroasă
pentru autor, după cum înălţătoare este legătura permanentă, care străbate
întreaga carte, cu “cei care nu mai sunt”, ascunşi în “lumina celui nepătruns”.
După toate încercările la
care a fost supus, a păstrat în sufletul său “o fărâmă de cer, nobleţea
sufletului omenesc: omenia şi demnitatea”. Şi ce încercări! Înfricoşătorul
Piteşti, în care crede că a fost ca în fundul iadului, de unde a scăpat prin
mijlocirea minunată a Maicii Domnului. Este unul dintre puţinii supravieţuitori
ai „reeducării” de la Piteşti, unde au fost torturaţi fizic şi psihic studenţii
anticomunişti. Marele scriitor rus Alexandr Soljeniţân era
de părere că experimentul din această închisoare este “cea mai cumplită barbarie
a lumii contemporane”. Metodele, inventate de pedagogul sovietic Makarenko, erau
drăceşti. A fost forţat să mănânce din gamela în care îşi făcea nevoile. I se băga capul cu forţa în hârdăul cu fecale, până la pierderea
respiraţiei. S-a opus din toate puterile, dar n-a avut scăpare. L-au “botezat”. A fost prea mult pentru dânsul, a fost
momentul când practic n-a mai realizat ce se întâmplă cu el sau cu cei din jur.
După cum istoriseşte, apogeul furiei torţionarilor se înregistra în perioada
marilor sărbători creştine, în special de Învierea Domnului. Atunci avea loc „liturghia
neagră“. Deţinuţii erau obligaţi ca, în locul crucii, să sărute un falus mare,
făcut din săpun. Un cor, format din reeducaţi, hulea numele Mântuitorului şi al
Fecioarei Maria. Cruce îşi mai făceau doar cu limba în gură, când erau ţinuţi
în „poziţie” (pe marginea patului de scândură, cu mâinile pe genunchi; nu aveau
voie să privească nici la dreapta, nici la stânga, numai înainte, altfel erau
loviţi).
“Abia după ce ai trecut prin iad poţi vedea lumina şi bunătatea lui
Dumnezeu!”, scrie autorul. Dumnezeu
S-a milostivit de blândul deţinut Nicolae şi l-a scos din Piteşti, această “beznă de tuci” (Radu Gyr), pentru a-l duce la Canal. Câte n-a văzut
şi-acolo! A lucrat la o carieră de piatră. Şi-a atenţionat camarazii să aibă
grijă ce vorbesc cu studenţii informatori. De la Cernavodă până la Capul Midia
vedea cruce lângă cruce. Poetul, deţinut şi el, Andrei Ciurunga spunea într-un
poem că acest cumplit Danubiu “varsă pe trei guri apă şi pe-a patra sânge”.
Ajuns la Gherla, refuză reeducarea. Din fericire pentru dânsul, Ţurcanu
fusese scos din închisoare, fiind dus la Bucureşti. Din cauza faptului că “trădase
marea cauză a demascării”, a fost izolat în celula numărul 7 din Zarca Gherlei.
A fost supus peste opt luni de zile unui regim de exterminare. Nu avea
mobilier, nu avea pat. Nimic. Doar o tinetă. Fereastra era spartă, astfel că pe
timpul iernii zăpada intra în celulă, iar apa îi îngheţa în cană. În celulă era
un frig cumplit, iar hainele îi erau numai zdrenţe. Zeama pe care o
primea ca mâncare era neîndestulătoare. Bacilul TBC-ist i-a atacat plămânii,
dar asta nu-l împiedica pe căpitanul Avădanei să-i aplice “banditului” amprenta
pumnilor şi a cizmelor sale. Deţinutul
se retrăgea, fără să blesteme, ca un câine zgribulit în colţul celulei. Şi asta
s-a întâmplat luni şi luni de zile. Nu mai putea nici să vorbească. Doar să se
roage. Avea pe buze rugăciunea inimii. “Unde eşti, Doamne?”, a strigat la un
moment dat şi Domnul i-a adus liniştea sufletească şi pacea, după care i l-a
trimis în celulă pe Jenică Bărbier, ţăran din Vultureni-Bacău, care i-a devenit
un fel de înger păzitor. Iar domnul Purcărea i-a spus, în schimb, povestea
generaţiei sale, continuatoarea eroicei generaţii de la 1922. O poveste în ramă, o poveste în poveste
despre Mişcare şi Căpitan, despre idealul care l-a animat, despre Don Quijoţii veacului trecut, cum îi numeşte Nicolae Purcărea pe camarazii săi. O poveste
începută de la icoană şi cântec, cu înălţări şi căderi, încheiată la picioarele
lui Hristos. Aflat în mlaştina deznădejdii, Nicolae Purcărea l-a purtat pe nea
Jenică prin pădurea cu fiare sălbatice şi pe muntele suferinţei. Împreună cu
câţiva colegi supuşi aceluiaşi regim, a fost scos de la izolare la moartea lui
Stalin. “Cine va mai face ca ei, ca ei să ajungă”, spunea Goiciu, directorul
închisorii, celorlalţi deţinuţi. Arătau ca nişte stafii.
Când mai avea câteva luni până la eliberare a fost dus la Securitatea din
Codlea, unde îl înfruntă pe ofiţerul de Securitate Jagher, care era unul din
responsabilii reeducării de la Piteşti. Când securistul i-a spus că deţinuţii
s-au omorât între ei, blândul Nicolae Purcărea a devenit aprig, arătându-i
adevăraţii vinovaţi de organizarea experimentului Piteşti. “Ne-aţi omorât
trupul, nu însă şi sufletul”, i-a strigat ofiţerului. Este dus la Securitatea
din Braşov, unde colonelul Ivan hotărăşte că deţinutul nu trebuie să infecteze
societatea socialistă, şi îl trimite în D.O. (domiciliu obligatoriu). Ajunge în
Bărăgan, la Lăteşti. Aici i se părea raiul pe pământ, o oază unde se putea
mişca liber într-un spaţiu de 15 km. Avea o gospodărie, în sat era un preot
vrednic, Părintele Sârbu, care oficia Sfânta Liturghie, într-o biserică
amenajată într-o casă părăsită. Aici se căsătoreşte cu Eugenia (Gica) Fuică,
fostă studentă la Iaşi, o femeie de o gingăşie sufletească deosebită, trecută
deasemenea prin iadul puşcăriilor comuniste şi aflată acum în D.O. Şi tot aici
îi este dat să trăiască un moment emoţionant, în care adversităţile trecute se
stingeau în împreună-suferinţă: de Crăciunul anului 1956 i-au cântat colindul
prizonierilor din URSS doamnei Mareşal Antonescu. Lacrimile sincere ale Doamnei
le-au fost balsam sufletesc.
În lagărul de la Culmea, în urma răscolirii de către Securitate a
trecutului său, i s-a descoperit neexecutarea unei pedepse de 12 ani, de pe
timpul lui Antonescu. În schimbul anulării pedepsei, i s-a propus să devină
turnător. Neacceptând, a fost trimis, în lanţuri, la Aiud. Aici, celulele erau
ca mormintele. Înainte de eliberarea din închisoare, conform logicii comuniste,
a urmat o nouă acţiune de reeducare, “una mai subtilă,
constând într-un anumit rafinament de constrângere, de umilire, de
depersonalizare, de lepădare de sine şi de valori”. Dl Purcărea prezintă cele două feţe ale
medaliei acestei reeducări: pe de o parte, se organizează conferinţe, se
vizionează filme, se citesc ziare; reversul acesteia: izolarea, zarca, privarea
de medicamente etc. Ca unul trecut prin aceste ispitiri ale lui Satan, pe care
nu le-a primit, domnul Purcărea nu judecă pe nimeni, considerând că
declaraţiile publice din timpul reeducării nu au nicio valoare, atâta timp cât
au fost smulse prin constrângere. Autorul evocă frumuseţea atitudinii lui Moş
Bâră şi a Prinţului Ghica, martirajul lui George Manu şi al lui Gheorghe
Jimboiu, care au murit din cauza faptului că n-au primit medicamentele necesare
vieţii pentru că n-au vrut să renunţe la idealul lor.
Eliberarea din temniţa strâmtă a Aiudului în temniţa cea mare a ţării, în “Piteştiul după Piteşti”, nu i-a fost uşoară. A fost împiedicat să-şi reia
studiile universitare, cu mare greutate şi-a găsit un loc de muncă, iar umbra
Securităţii o simţea în permanenţă. Nu se împăca cu societate construită de
comunişti. Dumnezeu l-a călăuzit să continue calea tradiţiei, apucându-se de
meşteşugul cioplirii lemnului, sublimându-şi, astfel, durerile acumulate, în
creaţie. Şi-a aflat echilibrul, aflând “taina bucuriilor de spumă”. Învăţase să sculpteze de la ucenicii Părintelui
Arsenie Papacioc, în închisoarea de la Alba-Iulia. A ajuns pe culmile
desăvârşirii în artă, casa lui natală din Şcheii Braşovului fiind gazdă
mulţilor săi învăţăcei, în mod special
tineri liceeni braşoveni. A dăruit, din prinosul dragostei lui, tuturor.
Un dar pentru români este şi această carte, în care aflăm atâta suferinţă! Este o frescă a generaţiei
mărturisitoare de la 1948, crescută în spiritul Frăţiilor de Cruce, care a fost
încununată de biruinţă spirituală, căci “cei care au reuşit să urce calvarul au
aflat în vârful Golgotei o bucurie miraculoasă” (aşa cum minunat afirmă Doamna
Aspazia Oţel-Petrescu, în prologul acestei cărţi). Este încă o dovadă a
prezenţei lui Dumnezeu alături de cei smeriţi, de cei aflaţi în suferinţă, de
cei care-L chemau neîncetat în mijlocul lor. Şi Dumnezeu a fost cu ei în
celulă, după cum ne asigură poetul-mărturisitor Radu Gyr, melodul acestei
suferinţe binecuvântate de Dumnezeu. Mucenicia întemniţaţilor a întărit oastea
Bisericii triumfătoare, a celor care depun mărturie pentru împlinirea ţelului
generaţiei lor: Învierea Neamului Românesc!
“Sunt, Doamne, copt pentru cules”, ne spune azi, domnul
Nicolae Purcărea, asemeni poetului. Cine sunt culegătorii?
Florin PALAS
Vezi şi:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu