20.8.13

Texte fundamentale. "Extremistul" Nichifor Crainic, impotriva nebuniei doctrinei naziste.

(...)Când se vorbeşte de creştinism ca de o religiune semitică, de arianizarea lui lisus şi de purificarea Bibliei, când se vorbeşte de germanizarea creştinismului şi, în sfârşit, de crearea unei religiuni rasiale, cugetarea, care ridică asemenea probleme, stă pe temeiul că religiunea e un fenomen natural şi creştinismul, la rândul lui, nu e altceva decât tot un fenomen natural. Pentru rasism, religiunea e o creaţie a geniului rasei. Şi cum lucrurile create de noi, poartă, printr’o fatalitate misterioasă, impregnată în ele propria imagine a firii noastre lăuntrice, urmează că şi religiunea, creată de geniul rasei, e fatal impregnată de imaginea acestui geniu. Cu alte cuvinte, o religiune corespunde specificului unei rase. Şi tocmai din această pricină ea nu poate fi transplantată cu succes salutar în spiritul unei alte rase. Dacă creştinismul e produsul unei rase, — să zicem cea semită — atunci transplantarea lui la unul din neamurile ariene va provoca o desfigurare şi o degenerare. Transplantat în spiritul german, el a provocat mai recent … păreri diametral opuse. După Chamberlain, creştinismul poporului german nu înseamnă corupţie şi degenerare, fiindcă el are grijă să-l declare forţamente un produs arian. Dar după Friedrich Nietzsche şi după Alfred Rosenberg acelaş creştinism e o calamitate pentru acelaş popor german, fiindcă nu e o religiune ariană, ci semitică sau iudeo-romană. Ceea ce te miră, în faţa unor astfel de afirmaţii într’adevăr catastrofale, e că acest popor german, care suportă creştinismul de peste o mie de ani, n’a ajuns totuşi în ultimul hal de corupţie şi degenerare. Ba, după credinţa aceloraşi rasişti, el s’a păstrat atât de pur încât continuă să fie rasa regală a pământului! Iată la ce absurdităţi duc asemenea teorii. Ele sînt inevitabile de vreme ce pornesc dintr’o concepţie naturalistă despre geneza creştinismului. După doctrina noastră însă, creştinismul nu e produsul natural al niciunei rase de pe pământ.
Creştinismul e religiunea revelată.
Religiunile naturale, dela formele cele mai umile ale animismului sau dela zeităţile superb modelate de arta greacă, până la elevaţia vaporoasă a budismului şi până la schiţa filosofică a divinităţii abstracte a unui Platon sau Aristotel, sânt produse ale geniului omenesc. Ele sânt supuse aceloraşi legi genetice ca şi fenomenele de artă şi de cultură. Ştiinţa istoriei comparate constată la originea lor acelaş impuls al neamului omenesc de a se ridica dintr’o stare în care se simte osândit la o stare în care a fost odinioară şi speră să fie cândva fericit.
Legenda unui Paradis pierdut licăre de totdeauna şi pretutindeni în memoria obscură a omenirii. Şi nostalgia acestui Paradis a creat, după variatele puteri ale geniului neamurilor, feluritele forme de religiune, dibuiri cu antenele spiritului spre creştetul văzduhului, visuri aprinse în contururi nehotărîte din somnul adânc al păcatului pământesc. Am putea zice că religiunile naturale, adică produse de geniul omenesc sub impulsul amintirii obscure despre o fericită stare primordială pierdută, visează pe Dumnezeu în vreme ce creştinismul îl trăeşte aevea.
Căci există o tragedie a geniului omenesc s aceea de a nu putea să descopere singur adevărul absolut, ci numai să-1 viseze, să-1 presimtă, să-1 imagineze. Budismul, măreaţa construcţie religioasă, care dă în golul nirvanei fără să poată contura în acest gol chipul lui Dumnezeu, e suprema expresie a acestei tragedii. De aceea eu cred că religiunile naturale sânt numite în mod impropriu religiuni. Numele lor potrivit ar fi acela de religiosităţi în căutarea lui Dumnezeu. Religiunea e un raport precis între om şi Dumnezeul viu şi adevărat. În ele însă e vorba de un raport între om şi imaginea aproximativă pe care şi-o plăsmueşte el despre Dumnezeu.
Tragedia aceasta a geniului omenesc, căreia nu i s’a putut sustrage nicio religiune naturală şi niciun filosof din lume, — fiindcă nimeni nu ne-a putut da pe cale naturală cheia adevărului absolut, — justifică adânca necesitate a religiunii revelate, a creştinismului. Creştinismul nu aparţine legilor genetice obişnuite, după care se nasc şi mor formele religiosităţii naturale, ale artei, ale filosoiiei şi ale culturii. Originea lui e supranaturală. El e revelat în Fiul lui Dumnezeu întrupat în Om istoric. Iar acest caracter extraordinar de revelaţie dă creştinismului valoarea universală de religiune unică a Dumnezeului absolut. Iisus întrupatul e centrul istoriei omeneşti din care iradiază norma universală de cunoaştere. Ca opus al păcatului, el e “lumina cunoştinţii”. Căci, în definitiv, ce e păcatul decât explicaţia, singura explicaţie întemeiată, a acelei tragedii a geniului omenesc de a nu putea cuprinde adevărul prin propriile-i puteri? E vreun alt nume mai cuprinzător pentru răul care bântuie lumea şi pe care nu există muritor să nu-1 fi trăit în mădularele şi în adâncul spiritului său? Ne-a dat poate Friedrich Nietzsche sau d. Alfred Rosenberg o altă explicaţie mai plausibilă a răului acestuia? E adevărat că păcatul, ca definiţie a omului căzut, cuprinde ideea degenerării. Şi e tot atât de adevărat că, în afară de creştinism, o conştiinţă acută a păcatului n’ar putea duce decât la suprema disperare. Dar în creştinism, păcatul îndeplineşte trista funcţie negativă a limitei de jos dela care porneşte opera pozitivă a regenerării omului prin Hristos Mântuitorul.
A recunoaşte sub lumina cunoştinţii revelate starea tragică a limitei puterilor omeneşti, oricât de geniale ar fi ele, aceasta se numeşte umilinţă. Dar umilinţa nu cuprinde ca păcatul ideea degenerării. Umilinţa, adică recunoaşterea tragicei limite omeneşti, e, dimpotrivă, începutul regenerării. Dacă Nietzsche n’a înţeles sensul acesta positiv al ei, 1-a înţeles în schimb Dostoiewski, care socoteşte umilinţa cea mai grozavă putere din câte s’au dat omului. Fiindcă e singura care deschide porţile spiritului spre cunoaşterea adevărului revelat. O, chiar dacă doctrina revelaţiei creştine n’ar fi încadrată atât de organic în istoria neamului omenesc şi chiar dacă din centrul acestei istorii, ea n’ar isbucni ca răsăritul soarelui din persoana pe cât de misterioasă pe atât de reală a Dumnezeului înomenit, geniul omenesc ar trebui să născocească un mit asemănător cu ea pentru a se salva din tragica desnădejde în care îl aruncă limita puterilor lui în faţa absolutului divin!
Dar mitul nu poate avea o valoare universală. Mitul, fie că are o bază filosofică, artistică sau ştiinţifică, e un simbol poetic care sugerează ceea ce sufletul omenesc presimte, dar inteligenţa logică nu poate formula. Impulsul lui e religiositatea naturală de care am vorbit. Şi fiindcă e o plăsmuire artistică, el poartă în mod fatal impregnată imaginea rasei care 1-a creat. Pentru acea rasă, ficţiunea lui e valabilă ca un paliativ. Dar ce-au mai însemnat miturile celorlalte neamuri transportate la Roma imperială a păgânismului? Această valoare relativă a mitului o recunosc, poate fără să vrea, rasiştii, când vorbesc de necesitatea unui mit specific german care să simbolizeze religiositatea geniului nordic. Un lucru e incontestabil în doctrina rasistă: religiositatea naturală a poporului german. Prin aceasta, rasismul se deosebeşte de bolşevism care contestă religiositatea naturală a poporului rus. Dar se aseamănă cu el în atitudinea negativă faţă de creştinism. Numai că rasismul vrea să înlocuiască adevărul de origine transcendentă al creştinismului cu mitul particular al sângelui germanic. Tăgăduind caracterul revelat al doctrinei creştine, rasiştii se reîntorc la visul mitologic cu care s’au mângâiat neamurile de dinainte de Hristos.
Pentru noi însă, revelaţia, situând creştinismul mai presus de legile genetice ale miturilor religioase, lămureşte dintr’odată problema raporturilor dintre rasă şi religiune. Creştinismul nu e creaţia niciunei rase. Oricine ar susţine lucrul acesta contestă implicit revelaţia. E ceeace fac rasiştii când atribuie creştinismului caracter semitic sau, ca H.St. Chamberlain, caracter arian.
Este creştinismul o religiune iudaică?
Ar fi putut să fie într’un singur caz: dacă întemeietorul lui n’ar fi fost altceva decât fiul omului născut din neamul regesc al lui David. Atunci doctrina lui n’ar fi decât un mit semitic de o valoare relativă ca toate miturile religioase ale celorlalte neamuri. Dar natura creştinismului e dată în persoana divin-umană a revelatorului. În Iisus, firea divină şi firea umană, fără să fie amestecate, sânt unite activ şi tainic în aceeaşi persoană. Ce ne învaţă biserica relativ la omul din Iisus? Că acest om s’a născut fără păcat, că în el nu e păcat şi nici putinţa de a păcătui. Pentru un rasist de bună credinţă, adevărul acesta ar trebui să aibă o însemnătate extraordinară. În ordinea naturală, păcatul se moşteneşte. Iisus, deşi născut în neamul lui David, nu moşteneşte totuşi nici păcatul lui David şi niciun fel de păcat. Printr’aceasta, omul din el se izolează de fatalităţile rasei în care s’a născut. N’am întâlnit la niciun doctor al bisericii şi în nici o formulare dogmatică expresia de “semitul” sau “evreul” raportată la omul din Iisus. Omul din Iisus e numit în creştinism “Fiul Omului” sau “Noul Adam”. Prin aceasta se înţelege că umanitatea din Iisus e umanitatea din Adam cel de dinainte de păcat şi de diferenţierea omenirii în rase. În Adam însă a existat posibilitatea de a păcătui. În Iisus nu există această posibilitate. El e omul primordial şi absolut. El nu aparţine niciunei rase, dar în lamura pură a umanităţii lui e reprezentat întregul neam omenesc. Un păcătos nu poate mântui pe păcătoşi. Numai o nevinovăţie virginală putea să răscumpere pe omul căzut, din păcatul original. În persoana sfântă, adică fără păcat, a Mântuitorului, a suferit pentru omenirea întreagă Fiul Omului şi ne-a învăţat Fiul lui Dumnezeu. Din acest adevăr dogmatic decurge că religiunea creştină nu e produsul niciunei rase, dar e revelată pentru regenerarea tuturor raselor.

Detinutul politic Grigore Caraza despre Nichifor Crainic: De la dansul mi-au ramas intiparite in memorie atatea lucruri care au avut menirea sa-mi anihileze o buna parte din suferintele ce m-au insotit toata viata. Video cu Grigore Caraza si Dumitru Moldovan recitand din Nichifor Crainic, dar si din alti poeti ai temnitelor comuniste




Nichifor Crainic era o comoară, un imens depozit de cea mai pură materie cenuşie. De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferinţele ce m-au însoţit toată viaţa. Într-una din zile, la masa de lucru, ne-a povestit o întâmplare trăită de el, un exemplu tipic de ceea ce însemna «raiul comunist» nu numai pentru ţara noastră, ci pentru întreaga omenire.
Era în Zarcă, supus unui regim de exterminare lentă, dar sigură. Orice mişcare sau gest care ar fi putut fi interpretat altfel decât normal de către gardianul analfabet şi imbecil, pe Nichifor Crainic l-ar fi costat viaţa. Într-una din zile, la programul de seară, Nichifor Crainic şi un camarad de celulă, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, s-au făcut «vinovaţi» în faţa gardianului de serviciu - pare-mi-se Barabaş. După ora închiderii de la 1900, cei doi au fost scoşi din celulă, duşi la WC în pielea goală şi, după ce au fost luate geamurile şi depozitate pe coridor, uşa a fost încuiată. Era o iarnă cumplită, zăpada scârţia sub picioare şi parcă şi pietrele crăpau de atâta ger. Cei doi condamnaţi - de această dată de gardianul care avea drept de viaţă şi moarte asupra lor - au fost lăsaţi acolo.
Ca să nu îngheţe, de seara şi până dimineaţa, aceşti oameni s-au îmbrăţişat, au stat când faţă în faţă, când unul cu spatele în braţele celuilalt, şi-au făcut masaj unul altuia şi s-au lovit cu palmele reciproc, atingând toate părţile corpului.
WC-ul era ultima încăpere orientată spre sud, de unde se desfăcea o aripă formând ununghi de 90 de grade, iar vis-à-vis se afla o brutărie, unde nu se cocea pâine, ci doar turtoaie -un amestec de făină necernută cu apă şi puţină sare. Acolo lucrau doi sau trei deţinuţi de drept comun, şeful lor fiind vestitul Berilă, condamnat pentru o triplă crimă. De un sadism rar întâlnit, acest Berilă a dovedit că, totuşi, undeva în străfundul sufletului îi licărea şi o scânteie de generozitate. Înţelegând ce se petrece în WC, a băgat în buzunar patru turtoaie fierbinţi şi cu grijă - pentru că neatenţia l-ar fi costat viaţa - le-a aruncat pe geam acea mană cerească.
Pentru ei, turtoaiele au fost salvarea. Nichifor Crainic a făcut dublă pneumonie, dar a scăpat fiind mai rezistent decât colegul lui, care s-a stins în doar câteva zile.
Grigore Caraza - Aiud însângerat

Parintele Arsenie vorbeste despre rolul suferintei, smereniei si jertfei in mantuirea noastra.


Părintele Arsenie Papacioc: “Nu există înfrângere! Dar trebuie întâi să ştii să mori.” VIDEO


“Nimeni nu s-a îmbrăcat in haine soldaţeşti ca să fie înfrant. Nu există înfrângere! Dar trebuie întâi să ştii să mori.”

Sursa: Sfintii Inchisorilor

Unde sunt cei care nu mai sunt? Pomenirea marelui ganditor crestin ortodox Nichifor Crainic (22 decembrie 1889 – 20 august 1972), condamnat la moarte de sotia lui Brucan



Ion Petrovici, Nichifor Crainic, Radu Gyr (in picioare) – Probabil Craciunul lui 1969 – Foto: Sfintii-Inchisorilor.Info

Ioan Ianolide il considera pe Nichifor Crainic drept “cel mai mare poet român creştin şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii”.
Nichifor Crainic este un ganditor crestin ortodox. Dar a fost nu numai un ganditor al ortodoxiei, ci si un traitor al ei. Si atat in intelegerea cat si in trairea ei s-a deprins din copilarie prin via comuniune cu poporul satelor romanesti. De aceea, gandirea si simtirea lui crestina poarta o pecete romaneasca, ceea ce face din scrisul lui Crainic o marturie a spiritualitatii romanesti, care e o sinteza intre credinta ortodoxa traditionala si calitatile specifice ale poporului nostru, determinate de originea, de spatiul si de istoria lui.
Nichifor Crainic, dupa numele lui de botez Ion Dobre, s-a nascut la 22 decembrie 1889, in localitatea Bulbucata, judetul Neamt, si a adormit in Domnul la data de 20 august 1972, la Mogosoaia, langa Bucuresti. Pentru a spune viata acestui mare om intr-o singura fraza, am putea spune astfel: “Un mare scriitor, poet, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof, pedagog si teolog roman.”

Nichifor Crainic – viata unui om de cultura si mare teolog

Nichifor Crainic s-a nascut in luna decembrie a anului 1889, in localitatea Bulbucata, judetul Vlasca. Fiul lui Nedelea Dobre, un taran de pe apa Neajlovului, si al celei numite “Zana”, el a deprins de la acestia cele dintai valori crestin-ortodoxe. Dupa primele clase facute la scoala din satul natal, Ion Dobre ajunge, in 1904, la Seminarul Central din Bucuresti.
Va studia la Seminarul Central (1904-1912)  si la Facultatea de Teologie din Bucuresti (1912-1916), dupa care a participat la Primul Razboi Mondial, lucrand intr-un spital din Iasi (1916-1918). Dupa razboi, teologul si poetul Nichifor Crainic continua sa publice articole si poezii la diverse reviste. Ii apar noi volume: “Icoanele vremii” (1919), “Darurile pamantului” (1920), “Privelisti fugare” (1921).
Va urma, mai apoi, studii de specializare la Facultatiile de Teologie catolica si de Filosofie ale Universitatii din Viena (1920-1922). Publica versuri, articole si traduceri in reviste precum “Luceafarul”, “Ramuri”, “Semanatorul”, “Lumina literara”, “Viata romaneasca”, “Drapelul”, “Flacara”. Ele erau semnate Nichifor Crainic, nume pe care tanarul Ion N. Dobre l-a adoptat ca pseudonim literar.
A lucrat ani in sir la redactia unor ziare, ca “Neamul Romanesc” al lui Nicolae Iorga (1917- 1918, Iasi), “Dacia” (1918-1920), “Lamura” (1922-1923), ”Cuvantul” (1922-1926), toate acestea din urma, la Bucuresti: a condus el insusi ziarul “Calendarul” (1932-1933) si revista lunara “Gandirea” (1926-1944), fiind principalul animator si teoretician al curentului “gandirist” traditionalist.
Paralel a functionat ca profesor la catedra de Literatura religioasa moderna a Facultatii de Teologie din Chisinau (1927-1932), transferat apoi la catedra de Istoria literaturii bisericesti si relgioase moderne de la Facultatea de Teologie din Bucuresti (de la 1 decembrie 1932), devenita catedra de Ascetica si Mistica (1941-1944); suplinitor al catedrei de Apologetica si Dogmatica (1938-1944).
Angajat si in Viata politica, a fost secretar general in Ministerul Cultelor si Artelor (1926), deputat independent de Vlasca (1927), ministru al Propagandei Nationale, pentru scurt timp (1940 si 1941).
Laureat al Premiului National pentru poezie (1930), membru al Academiei Romane in locul lui Octavian Goga (1940, cu discursul de receptie la 22 mai 1941), demnitate pe care a pierdut-o in timpul regimului comunist si “doctor honoris causa” al Universitatii din Viena (1940), participant la Congrese Internationale ale scriitorilor la Bruxelles (1927), Viena (1929), Arles si Avgnon (1930) s.a.
Conferinte la Universitatiile din Sofia (1941), Zagreb (1943), Berlin (1943 si 1944), Viena (1943), Weimar (1943) etc. Din iarna anului 1944 pana in mai 1947 a stat ascuns la Manastirea Sambata de Sus, in casa unor preoti din Muntii Apuseni si de pe Tarnave.
In iunie 1945 a fost judecat in lipsa si condamnat la inchisoare pe viata. S-a predat autoritatiilor in satul Cerchid – Mures, fiind inchis la Manastirea Vacaresti, apoi la Inchisoarea Aiud, unde a stat 15 ani, eliberat la 26 aprilie 1962, dupa care a lucrat in redactia ziarului “Glasul Patriei”, pana in 1968.
Opera sa poetica si literara se bazeaza pe o viziune teologica asupra istoriei si artei romanesti, poezia lui fiind inspirata din viata campeneasca si dominate de nota religioasa si revista “Gandirea” a lansat sau a incurajat multi poeti si eseisti contemporani (Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat s.a.). Va trece la cele vesnice in data de 20 august 1972, la Mogosoaia, langa Bucuresti.

Nichifor Crainic – poezia crestina

Poezia lui Crainic nu e nici ea o poezie a unor simtiri general umane, si in acest sens, o poezie “abstracta”, ci o poezie care exprima viata spirituala concreta a poporului roman. Poezia lui poate fi considerata, de aceea, ca expresia spiritualitatii concrete a acestui popor. Insusi titlul unuia din volumele sale de poezii exprima aceasta calitate a poeziei sale: Iisus in tara mea.
S-ar putea spune ca Nichifor Crainic este poetul nostru crestin prin excelenta, cum este Paul Claudel poetul crestin francez prin excelenta, sau Rainer Maria Rilke poetul crestin german prin excelenta. Unii ar putea obiecta fata de aceasta caracterizare a lui, ca multe din poeziile lui Crainic nu au un continut crestin, ci oarecum panteist, deoarece vede in acestea pe Dumnezeu ca un fel de ultima esenta a tuturor.
Dar din caracterul personal in care prezinta pe Dumnezeu in mod explicit ca persoana, se poate vedea ca esenta de care afirma el ca este fundamentul tuturor, este energia necreata a lui Dumnezeu, in care e prezent El insusi ca Persoana, dupa invatatura ortodoxa. Gratie acestei invataturi, Dumnezeu e prezent in toate, fara sa se confunde cu ele.
Ca incheiere precizam ca cea mai mare parte a poeziilor care alcatuiesc volumul “Soim peste prapastie” profund, explicit crestine, au fost alcatuite de Nichifor Crainic in cei peste cincisprezece ani de inchisoare, invatandu-le, odata cu alcatuirea lor, pe de rost si, apoi, comunicandu-le, prin alfabetul Morse, in celulele invecinate si prin ele in toate incaperile inchisorii din Aiud. Aceste poezii sunt opera unui poet martir, create in lunga perioada a martirajului sau, suportat fara nici o vina de-a fi apartinut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt ca s-a manifestat ca ziarist si ca poet roman crestin.
Putem spune ca poezia de cea mai profunda spiritualitate ramaneasca s-a nascut in inchisoare si credem ca si alte opere importante au fost fructul meditatiei din aceasta perioada de grele suferinte a multor spirite alese ale poporului roman.
Despre gandirea de teolog a lui Nichifor Crainic, parintele Dumitru Staniloae scria: “Prin activitatea sa, Nichifor Crainic a indeplinit cea mai importanta opera de raspandire a invataturii ortodoxe in lumea noastra intelectuala. Nichifor Crainic e misionarul de prestigiu al credintei bisericesti in mijlocul intelectualilor romani.”

 De la stânga la dreapta: Pan M. Vizirescu, Ion Petrovici, Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic, soţia poetului gândirist Horia Niţulescu (24 decembrie 1969). Foto: Focuri in Noapte

Nichifor Crainic – activitatea literara si culturala

Crainic a debutat ca poet inaintea primului razboi mondial. Ca scriitor si teolog a condus revista “Flamura” si a fost directorul si mentorul uneia dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelica, “Gandirea”. La inceput a colaborat cu poezii la diverse publicatii literare si nationalist-traditionaliste: “Ramuri”, “Luceafarul”, “Drum Drept”, “Flacara”, “Dacia”, “Transilvania”, “Cuget Romanesc”. Dupa stramutarea revistei “Gandirea” de la Cluj la Bucuresti, preia conducerea revistei de la Cezar Petrescu.
In “Gandirea” au aparut numeroase articole si eseuri programatice care vor defini orientarea politica nationalista a curentului “gandirist”. Acesta fusese tributar ortodoxismului militant, prezentand similitudini puternice cu fascismul italian. Crainic a scris mai multe articole etnocentriste in care a elogiat regimul dictatorial din Italia al lui Benito Mussolini. A elaborat apoi, in 1938, teoria “statului etnocratic” in lucrarea “Ortodoxie si etnocratie”. De asemenea, a colaborat la publicatii controlate de legionari, de pilda la: Revista Sfarma-Piatra si Revista Buna Vestire.
Dumitru Staniloae il descrie pe Nichifor Crainic cu urmatoarele cuvinte: “Nichifor Crainic este cel dintii teolog roman din epoca moderna a istoriei noastre care scoate teologia din cercul stramt si ocolit al specialistilor, prezentind-o, intr-o forma impunatoare, atentiunii generale a lumii intelec­tuale. Nichifor Crainic innoieste prin reactualizarea traditiei intr-o teologie care se multumea cu citeva coji din aceasta traditie, primite pe calea si de multe ori prin inter­pretarea ocolita a teologiilor apusene”, savirsind “o adevarata restaurare a teologiei romanesti in duhul ortodox.”

Lucrari Teologice:

- Curs de istoria literaturii bisericesti si religiose moderne. Editat dupa note stenografice de Pandele Olteanu si Ion V. Georgescu, Bucuresti, 1933
- Curs de teologie mistica, litografiat, Bucuresti, 1938
- Curs de mistica germana, litografiat
- Curs de Apologetica, litografiat
- Curs de Dogmatica, litografiat.
- Sfintenia – implinirea umanului (Curs de Teologie mistica, 1935 – 1936), editie ingrijita de ierod. Teodosie Paraschiv, Iasi, 1993, 224 p.

Volume de versuri:

- Sesuri natale, Craiova, 1916
- Darurile pamantului, Bucuresti, 1920
- Cantecele patriei. Bucuresti, 1925
- Tara de peste veac. Bucuresti, 1931 (si 1940, 129 p.)
- Soim peste prapastie. Versuri inedite create in temnitele Aiudului, Bucuresti, 1990, 168 p.
- Poezii alese 1914-1944. In selectia autorului, Bucuresti, 1990, 104 p.
Eseuri si alte lucrari:
- Icoanele vremii (schite si articole din vremea razboiului), Bucuresti, 1919
- A doua neatarnare, Bucuresti, 1926
- Sensul traditiunii, Bucuresti, 1929
- Sensul frumosului, Bucuresti, 1932
- Rasa si religie, Bucuresti, 1935
- Puncte Cardinale in haos, Bucuresti, 1936, 320 p.
- Ortodoxia, conceptia noastra de viata, Sibiu, 1937, 31 p.
- Ortodoxie si etnocratie. Bucuresti, 1938, 312 p.
- Nostalgia paradisului. Bucuresti, 1940, 416 p. (reed. la Iasi in 1994, XXXIV + 334 p.).
- Zile albe – zile negre. Memorii, Bucuresti, 1991, XXXIII + 388 p.

Traduceri:

- Din Rabindranath Tagore (Sadhana, 1932).
- Povestiri despre bunul Dumnezeu (din limba germana), din Rainer Maria Rilke s.a.
Colaborari la numeroase ziare si reviste din perioada interbelica.
Coautor la unele manuale pentru invatamantul primar.
Nichifor Crainic, Pamfil Seicaru, Radu Gyr, condamnati la moarte si inchisoare de sotia lui Brucan, acuzatorul public Sidorovici



Unde sunt cei care nu mai sunt?

Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ;
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.
Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candela ce leagănă-n tărie
Undelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina Celui nepătruns.
Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarbă care vede-n întuneric
Taine necuprinse în cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, veţi vedea.

Cântecul potirului 

Când holda taiata de seceri fu gata
Bunicul si tata
Lasara o chita de spice în picioare
Legand-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau matasos
Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.
Când painea-n cuptor semana cu arama,
Bunica si mama
Scotand-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parca moaste cinstite si lucii
Ca painea, dand abur cu dulce miros,
Parea ca e barba lui Domnu Cristos.
Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, tu jertfa pe cruce,
Hraneste-mă mama de sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin tine,
Tu painea de-a pururi a neamului meu.
Din coarda de vita ce-nfasura crama
Bunica si mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunandu-mi povestea;
Copile, graira, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mama varsate prinos
La casnele Domnului nostru Cristos.
Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul si tata
In joc de calcaie jucand nestemate
Ce lasa ca rana siroaie-nspumate,
Copile, graira, e must sangeros
Din inima Domnului nostru Cristos.
Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfa pe cruce;
Adapa-mă, seva de sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.
Podgorii bogate si lanuri manoase,
Pamantul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveste-te-n vie si vezi-te-n grane
Si sangera-n struguri si frange-te-n paine,
Tu, viata de-a pururi a neamului meu.

Rugăciunea din amurg 

Mă rog si pentru viii si pentru mortii mei.
Tot una-mi sunt acuma partasii si dusmanii,
Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii,
Si dragostea si vrajba le-am impartit cu ei.
Pe morti în rugaciunea de seara mi-i culeg.
Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avanturi si-au fost si pogoraminte.
Putin în fiecare, în toti am fost intreg.
De viforele vietii ei sunt acum deserti,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane?
Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane,
Sunt si eu printre mortii rugandu-mă să-i ierti.
Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pamantul incununa:
Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mana buna
Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg.

Tara lui Lerui-Ler

Spre tara lui Lerui-Ler
Nu e zbor nici drum de fier, -
Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Şi vâslaş un înger.
Spre ţara de peste veac
Nesfârşire fără leac,
Vămile văzduhului,
Săbiile Duhului
Pururea de strajă.
Sus ! pe sparte frunţi de zei,
Şovăielnici paşi ai mei !
Piscuri de-ntrebări – momâi
Să-mi rămână sub călcâiu
Şi genuni de zare !
În ţara lui Lerui-Ler
Năzuiesc un colţ de cer.
De-oi găsi, de n-oi găsi
Nimenea nu poate şti –
Singur Lerui-Ler.

Sursa: Crestin Ortodox via Ziaristi Online
Surse Foto: Sfintii-Inchisorilor.Info, Mircea Platon, Ziaristi Online
Cititi si: Nichifor Crainic, Pamfil Seicaru, Radu Gyr, condamnati la moarte si inchisoare de sotia lui Brucan, acuzatorul public Sidorovici. DOCUMENTE
Documentare: http://www.fericiticeiprigoniti.net/nichifor-crainic

Related Posts with Thumbnails