(...)Când se vorbeşte de creştinism ca de o religiune semitică, de
arianizarea lui lisus şi de purificarea Bibliei, când se vorbeşte de
germanizarea creştinismului şi, în sfârşit, de crearea unei religiuni rasiale,
cugetarea, care ridică asemenea probleme, stă pe temeiul că religiunea e un
fenomen natural şi creştinismul, la rândul lui, nu
e altceva decât tot un fenomen natural. Pentru
rasism, religiunea e o creaţie a geniului rasei. Şi cum lucrurile create de
noi, poartă, printr’o fatalitate misterioasă, impregnată în ele propria imagine
a firii noastre lăuntrice, urmează că şi religiunea, creată de geniul rasei, e
fatal impregnată de imaginea acestui geniu. Cu alte cuvinte, o religiune
corespunde specificului unei rase. Şi tocmai din această pricină ea nu poate fi
transplantată cu succes salutar în spiritul unei alte rase. Dacă creştinismul e
produsul unei rase, — să zicem cea semită — atunci transplantarea lui la unul
din neamurile ariene va provoca o desfigurare şi o degenerare. Transplantat în
spiritul german, el a provocat mai recent … păreri diametral opuse. După
Chamberlain, creştinismul poporului german nu înseamnă corupţie şi degenerare,
fiindcă el are grijă să-l declare forţamente un produs arian. Dar după
Friedrich Nietzsche şi după Alfred Rosenberg acelaş creştinism e o calamitate
pentru acelaş popor german, fiindcă nu e o religiune ariană, ci semitică sau
iudeo-romană. Ceea ce te miră, în faţa unor astfel de afirmaţii într’adevăr
catastrofale, e că acest popor german, care suportă creştinismul de peste o mie
de ani, n’a ajuns totuşi în ultimul hal de corupţie şi degenerare. Ba, după
credinţa aceloraşi rasişti, el s’a păstrat atât de pur încât continuă să fie
rasa regală a pământului! Iată la ce absurdităţi duc asemenea teorii. Ele sînt
inevitabile de vreme ce pornesc dintr’o concepţie naturalistă despre geneza
creştinismului. După doctrina noastră însă, creştinismul nu e produsul natural
al niciunei rase de pe pământ.Creştinismul e religiunea revelată.
Religiunile naturale, dela formele cele mai umile ale animismului sau dela
zeităţile superb modelate de arta greacă, până la elevaţia vaporoasă a
budismului şi până la schiţa filosofică a divinităţii abstracte a unui Platon
sau Aristotel, sânt produse ale geniului omenesc. Ele sânt supuse aceloraşi
legi genetice ca şi fenomenele de artă şi de cultură. Ştiinţa istoriei
comparate constată la originea lor acelaş impuls al neamului omenesc de a se
ridica dintr’o stare în care se simte osândit la o stare în care a fost
odinioară şi speră să fie cândva fericit.
Legenda unui Paradis pierdut licăre de totdeauna şi pretutindeni în memoria obscură a omenirii. Şi nostalgia acestui Paradis a creat, după variatele puteri ale geniului neamurilor, feluritele forme de religiune, dibuiri cu antenele spiritului spre creştetul văzduhului, visuri aprinse în contururi nehotărîte din somnul adânc al păcatului pământesc. Am putea zice că religiunile naturale, adică produse de geniul omenesc sub impulsul amintirii obscure despre o fericită stare primordială pierdută, visează pe Dumnezeu în vreme ce creştinismul îl trăeşte aevea.
Căci există o tragedie a geniului omenesc s aceea de a nu putea să descopere singur adevărul absolut, ci numai să-1 viseze, să-1 presimtă, să-1 imagineze. Budismul, măreaţa construcţie religioasă, care dă în golul nirvanei fără să poată contura în acest gol chipul lui Dumnezeu, e suprema expresie a acestei tragedii. De aceea eu cred că religiunile naturale sânt numite în mod impropriu religiuni. Numele lor potrivit ar fi acela de religiosităţi în căutarea lui Dumnezeu. Religiunea e un raport precis între om şi Dumnezeul viu şi adevărat. În ele însă e vorba de un raport între om şi imaginea aproximativă pe care şi-o plăsmueşte el despre Dumnezeu.
Legenda unui Paradis pierdut licăre de totdeauna şi pretutindeni în memoria obscură a omenirii. Şi nostalgia acestui Paradis a creat, după variatele puteri ale geniului neamurilor, feluritele forme de religiune, dibuiri cu antenele spiritului spre creştetul văzduhului, visuri aprinse în contururi nehotărîte din somnul adânc al păcatului pământesc. Am putea zice că religiunile naturale, adică produse de geniul omenesc sub impulsul amintirii obscure despre o fericită stare primordială pierdută, visează pe Dumnezeu în vreme ce creştinismul îl trăeşte aevea.
Căci există o tragedie a geniului omenesc s aceea de a nu putea să descopere singur adevărul absolut, ci numai să-1 viseze, să-1 presimtă, să-1 imagineze. Budismul, măreaţa construcţie religioasă, care dă în golul nirvanei fără să poată contura în acest gol chipul lui Dumnezeu, e suprema expresie a acestei tragedii. De aceea eu cred că religiunile naturale sânt numite în mod impropriu religiuni. Numele lor potrivit ar fi acela de religiosităţi în căutarea lui Dumnezeu. Religiunea e un raport precis între om şi Dumnezeul viu şi adevărat. În ele însă e vorba de un raport între om şi imaginea aproximativă pe care şi-o plăsmueşte el despre Dumnezeu.
Tragedia aceasta a geniului omenesc, căreia nu i s’a putut sustrage nicio
religiune naturală şi niciun filosof din lume, — fiindcă nimeni nu ne-a putut
da pe cale naturală cheia adevărului absolut, — justifică adânca necesitate a
religiunii revelate, a creştinismului. Creştinismul nu aparţine legilor
genetice obişnuite, după care se nasc şi mor formele religiosităţii naturale,
ale artei, ale filosoiiei şi ale culturii. Originea lui e supranaturală. El e
revelat în Fiul lui Dumnezeu întrupat în Om
istoric. Iar acest caracter extraordinar de revelaţie dă creştinismului
valoarea universală de religiune unică a Dumnezeului absolut. Iisus întrupatul
e centrul istoriei omeneşti din care iradiază norma universală de cunoaştere.
Ca opus al păcatului, el e “lumina cunoştinţii”. Căci, în definitiv, ce e
păcatul decât explicaţia, singura explicaţie întemeiată, a acelei tragedii a
geniului omenesc de a nu putea cuprinde adevărul prin propriile-i puteri? E
vreun alt nume mai cuprinzător pentru răul care bântuie lumea şi pe care nu
există muritor să nu-1 fi trăit în mădularele şi în adâncul spiritului său?
Ne-a dat poate Friedrich Nietzsche sau d. Alfred Rosenberg o altă explicaţie
mai plausibilă a răului acestuia? E adevărat că păcatul, ca definiţie a omului
căzut, cuprinde ideea degenerării. Şi e tot atât de adevărat că, în afară de
creştinism, o conştiinţă acută a păcatului n’ar putea duce decât la suprema
disperare. Dar în creştinism, păcatul îndeplineşte trista funcţie negativă a
limitei de jos dela care porneşte opera pozitivă a regenerării omului prin
Hristos Mântuitorul.
A recunoaşte sub lumina cunoştinţii revelate starea tragică a limitei
puterilor omeneşti, oricât de geniale ar fi ele, aceasta se numeşte umilinţă.
Dar umilinţa nu cuprinde ca păcatul ideea degenerării. Umilinţa, adică
recunoaşterea tragicei limite omeneşti, e, dimpotrivă, începutul regenerării.
Dacă Nietzsche n’a înţeles sensul acesta positiv al ei, 1-a înţeles în schimb
Dostoiewski, care socoteşte umilinţa cea mai grozavă putere din câte s’au dat
omului. Fiindcă e singura care deschide porţile spiritului spre cunoaşterea
adevărului revelat. O, chiar dacă doctrina revelaţiei creştine n’ar fi
încadrată atât de organic în istoria neamului omenesc şi chiar dacă din centrul
acestei istorii, ea n’ar isbucni ca răsăritul soarelui din persoana pe cât de
misterioasă pe atât de reală a Dumnezeului înomenit, geniul omenesc ar trebui
să născocească un mit asemănător cu ea pentru a se salva din tragica desnădejde
în care îl aruncă limita puterilor lui în faţa absolutului divin!
Dar mitul nu poate avea o valoare universală. Mitul, fie că are o bază
filosofică, artistică sau ştiinţifică, e un simbol poetic care
sugerează ceea ce sufletul omenesc presimte, dar inteligenţa logică nu poate
formula. Impulsul lui e religiositatea naturală de care am vorbit. Şi fiindcă e
o plăsmuire artistică, el poartă în mod fatal impregnată imaginea
rasei care 1-a creat. Pentru acea rasă, ficţiunea lui e valabilă ca un
paliativ. Dar ce-au mai însemnat miturile celorlalte neamuri transportate la
Roma imperială a păgânismului? Această valoare relativă a mitului o recunosc,
poate fără să vrea, rasiştii, când vorbesc de necesitatea unui
mit specific german care să simbolizeze religiositatea geniului nordic. Un
lucru e incontestabil în doctrina rasistă: religiositatea naturală a poporului
german. Prin aceasta, rasismul se deosebeşte de bolşevism care contestă
religiositatea naturală a poporului rus. Dar se aseamănă cu el în atitudinea
negativă faţă de creştinism. Numai că rasismul vrea să înlocuiască adevărul de
origine transcendentă al creştinismului cu mitul particular al sângelui
germanic. Tăgăduind caracterul revelat al doctrinei creştine, rasiştii se
reîntorc la visul mitologic cu care s’au mângâiat neamurile de dinainte de
Hristos.
Pentru noi însă, revelaţia, situând creştinismul mai presus de legile
genetice ale miturilor religioase, lămureşte dintr’odată problema raporturilor
dintre rasă şi religiune. Creştinismul nu e creaţia niciunei rase. Oricine ar
susţine lucrul acesta contestă implicit revelaţia. E ceeace fac rasiştii când
atribuie creştinismului caracter semitic sau, ca H.St. Chamberlain, caracter arian.
Este creştinismul o religiune iudaică?
Ar fi putut să fie într’un singur caz: dacă întemeietorul lui n’ar fi fost altceva decât fiul omului născut din neamul regesc al lui David. Atunci doctrina lui n’ar fi decât un mit semitic de o valoare relativă ca toate miturile religioase ale celorlalte neamuri. Dar natura creştinismului e dată în persoana divin-umană a revelatorului. În Iisus, firea divină şi firea umană, fără să fie amestecate, sânt unite activ şi tainic în aceeaşi persoană. Ce ne învaţă biserica relativ la omul din Iisus? Că acest om s’a născut fără păcat, că în el nu e păcat şi nici putinţa de a păcătui. Pentru un rasist de bună credinţă, adevărul acesta ar trebui să aibă o însemnătate extraordinară. În ordinea naturală, păcatul se moşteneşte. Iisus, deşi născut în neamul lui David, nu moşteneşte totuşi nici păcatul lui David şi niciun fel de păcat. Printr’aceasta, omul din el se izolează de fatalităţile rasei în care s’a născut. N’am întâlnit la niciun doctor al bisericii şi în nici o formulare dogmatică expresia de “semitul” sau “evreul” raportată la omul din Iisus. Omul din Iisus e numit în creştinism “Fiul Omului” sau “Noul Adam”. Prin aceasta se înţelege că umanitatea din Iisus e umanitatea din Adam cel de dinainte de păcat şi de diferenţierea omenirii în rase. În Adam însă a existat posibilitatea de a păcătui. În Iisus nu există această posibilitate. El e omul primordial şi absolut. El nu aparţine niciunei rase, dar în lamura pură a umanităţii lui e reprezentat întregul neam omenesc. Un păcătos nu poate mântui pe păcătoşi. Numai o nevinovăţie virginală putea să răscumpere pe omul căzut, din păcatul original. În persoana sfântă, adică fără păcat, a Mântuitorului, a suferit pentru omenirea întreagă Fiul Omului şi ne-a învăţat Fiul lui Dumnezeu. Din acest adevăr dogmatic decurge că religiunea creştină nu e produsul niciunei rase, dar e revelată pentru regenerarea tuturor raselor.
Este creştinismul o religiune iudaică?
Ar fi putut să fie într’un singur caz: dacă întemeietorul lui n’ar fi fost altceva decât fiul omului născut din neamul regesc al lui David. Atunci doctrina lui n’ar fi decât un mit semitic de o valoare relativă ca toate miturile religioase ale celorlalte neamuri. Dar natura creştinismului e dată în persoana divin-umană a revelatorului. În Iisus, firea divină şi firea umană, fără să fie amestecate, sânt unite activ şi tainic în aceeaşi persoană. Ce ne învaţă biserica relativ la omul din Iisus? Că acest om s’a născut fără păcat, că în el nu e păcat şi nici putinţa de a păcătui. Pentru un rasist de bună credinţă, adevărul acesta ar trebui să aibă o însemnătate extraordinară. În ordinea naturală, păcatul se moşteneşte. Iisus, deşi născut în neamul lui David, nu moşteneşte totuşi nici păcatul lui David şi niciun fel de păcat. Printr’aceasta, omul din el se izolează de fatalităţile rasei în care s’a născut. N’am întâlnit la niciun doctor al bisericii şi în nici o formulare dogmatică expresia de “semitul” sau “evreul” raportată la omul din Iisus. Omul din Iisus e numit în creştinism “Fiul Omului” sau “Noul Adam”. Prin aceasta se înţelege că umanitatea din Iisus e umanitatea din Adam cel de dinainte de păcat şi de diferenţierea omenirii în rase. În Adam însă a existat posibilitatea de a păcătui. În Iisus nu există această posibilitate. El e omul primordial şi absolut. El nu aparţine niciunei rase, dar în lamura pură a umanităţii lui e reprezentat întregul neam omenesc. Un păcătos nu poate mântui pe păcătoşi. Numai o nevinovăţie virginală putea să răscumpere pe omul căzut, din păcatul original. În persoana sfântă, adică fără păcat, a Mântuitorului, a suferit pentru omenirea întreagă Fiul Omului şi ne-a învăţat Fiul lui Dumnezeu. Din acest adevăr dogmatic decurge că religiunea creştină nu e produsul niciunei rase, dar e revelată pentru regenerarea tuturor raselor.
