”La securitatea din Piatra, am purtat aceeaşi pereche de cătuşe cu prietenul meu cel mai bun”
Astăzi, eroul încă în viaţă, care
trăieşte la Piatra Neamţ, Grigore Caraza, împlineşte 84 de ani. Acest om
a avut o viaţă plină de suferinţe incredibile, de neimaginat, o parte
din aceasta fiind povestită în unica sa carte, « Aiud însângerat »,
apărută în mai multe ediţii. Numai faptul că a făcut 21 de ani de
puşcărie politică şi doi ani de domiciliu forţat spune, credem, aproape
totul despre calvarul unei vieţi. Succint, iată prin ce a trecut eroul
nostru naţional: 1929 – se naşte la 1 februarie la Poiana Teiului; 1943 –
absolvent a 7 clase în comuna natală, se înscrie la Şcoala normală
“Gheorghe Asachi” Piatra Neamţ; 1948 – întrerupe studiile din cauza
situaţiei materiale a familiei; 1948-1949 – învăţător în satul
Călugăreni; 1949 – arestat la 31 august; 1950 – condamnat, la 18
februarie, la 8 ani pentru “crimă de uneltire contra ordinii sociale”,
trecând prin închisorile din Piatra Neamţ, Galata-Iaşi, Văcăreşti,
Jilava; 1957 – eliberat şi trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan; 1958 –
rearestat; 1959, condamnat politic la 23 de ani muncă silnică pentru
acelaşi motiv, crimă de uneltire; 1964 – eliberat; 1966 – îşi reia
studiile la Liceul “Rareş”; 1970 – arestat şi condamnat pentru
propagandă împotriva orânduirii comuniste; 1977 – eliberat de la Aiud
(după ce Zarca Aiudului rămăsese goală) şi se reînscrie la “Rareş”; 1979
– ia bacalaureatul, la vîrsta de 50 de ani; în 1980 – părăseşte ţara,
exil în SUA, după ce fusese trecut pe o listă a persoanelor protejate de
preşedintele SUA, Jimmy Carter; 1986 – obţine cetăţenie americană; 2001
– revine în Piatra Neamţ. Lui Grigore Caraza i se acordă titlul de
Cetăţean de onoare al comunei Poiana Teiului în 2004 şi de Cetăţean de
onoare al municipiului Piatra Neamţ în 2007. Am ales un fragment din
cartea sa în care vorbeşte despre securiştii din Piatra Neamţ de acum
jumătate de secol în urmă. Cu siguranţă că o parte din eroii cărţii,
atât pozitivi cât şi negativi, mai trăiesc şi astăzi printre noi…
“Securitatea din Piatra Neamţ avea sediul
în Bulevardul Republicii, (actualul imobil cu nr.7). Am fost închis
într-una din celulele de la subsol – o încăpere goală, cu pământ umed.
Într-un colţ, am găsit o cărămidă pe care am pus-o sub cap, adormind în
scurt timp pe pământul jilav. Pe coridor, erau securiştii în termen
Casapu, Nedelcu şi Ciurea. Pe 1 septembrie 1949, am intrat în anchetă.
De origine bucovinean, fost învăţător, venit din Rusia unde căzuse
prizonier după ce s-a înrolat voluntar în Divizia “Tudor Vladimirescu”,
Modest Ruscioru era o fiară. După ce m-a privit aspru şi m-a întrebat ce
vârstă am, Ruscioru a început să mă înjure: - Dumnezeii mă-tii! La
vârsta de 20 de ani, faci organizaţie împotriva regimului?!! Zi, mă, f….
crucea mă-tii, câţi ai în organizaţie? Spune-i pe toţi, că te ia mama
dracului amu! ‘Tu-vă-n muma-n c.., aveaţi arme, da? Şi ce voiaţi să
faceţi, mă? Unde voiaţi să ajungeţi, fire-aţi voi al dracu’ de
derbedei!? Şi, ca să fie mai “convingător”, mi-a tras câteva dosuri de
palmă, apoi m-a pocnit peste cap cu bastonul de cauciuc. Văzând că nu
recunosc nimic, m-a lovit din nou şi-apoi m-a trântit la pământ. Mi-a
rupt sinusul şi buza superioară în stânga, semn pe care îl port şi
astăzi, iar un canin l-am scuipat în palmă, după care fiara dezlănţuită
m-a lovit cu cizma în piept şi în cap, până am leşinat. Nu ştiu cât am
zăcut la pământ, dar m-am trezit când s-a aruncat cu apă peste mine. Era
acolo şi comandantul Securităţii, Munteanu – un evreu cu numele
împrumutat, iar un doctor îmi făcea respiraţie. – Încă nu a murit,
Dumnezeii mă-sii! au fost cuvintele lui Modest Ruscioru. Fără să-i
răspundă, doctorul i s-a adresat în şoaptă lui Munteanu: – Să nu mai fie
lovit!
După ce m-au aşezat pe un scaun, mi-au
adus puţină apă. Gura îmi era uscată din cauza loviturii, iar capul îmi
ardea cumplit. Sprijinit de plt. Cucu, secretarul Securităţii, de loc
din comuna Crăcăoani, am fost dus în celulă, la subsol. Atunci, la
Securitatea din Piatra Neamţ lucrau şi fraţii Corbu – ofiţeri în funcţii
operative. În acele zile, a venit în control şeful Securităţii pe
Moldova, col. Aurel Ceia, de loc din comuna Vărădia, judeţul
Caraş-Severin. După ce m-a văzut, a dat dispoziţie anchetatorului Modest
Ruscioru să insiste şi să întrebuinţeze orice mijloc pentru a scoate de
la mine cât mai multe informaţii. Drept urmare, în mai multe seri uşa
celulei rămânea deschisă, în cadrul ei fiind postat un câine lup care
mârâia ori de câte ori încercam să aţipesc. Dacă nu deschideam ochii, se
îndrepta înspre mine să mă rupă cu dinţii. Aurel Cojocaru era unul
dintre cei mai curaţi sufleteşte şi mai buni prieteni. Poate şi din
acest motiv, Modest Ruscioru a dat dispoziţie să fim legaţi cu aceeaşi
pereche de cătuşe, câteva zile şi nopţi la rând. Astfel, o brăţară a
cătuşei era la încheietura mâinii stângi a lui Aurel iar cealaltă la
piciorul meu drept. A doua zi, eu aveam brăţara la mâna stângă, iar
Aurel la piciorul drept. Când unul dintre noi avea nevoie la WC, şi asta
se întâmpla foarte des din cauza frigului, cel încătuşat la picior
trebuia să meargă în genunchi, iar celălalt încovoiat, suferind în
acelaşi timp şi durerile fizice, dar şi umilinţe de neînchipuit. Câteva
zile la rând, în timpul nopţii, la Securitatea din Piatra Neamţ au sosit
maşini încărcate cu alţi arestaţi de pe Valea Bistriţei, din Buhalniţa,
Crucea, Borca, Farcaşa, Poiana Teiului, Galu, ca şi de la Pipirig şi
Târgu Neamţ. Astfel, primul care a intrat în celulă a fost călugărul
Filaret Gămălău, din comuna Crucea, fost stareţ al Mânăstirii Rarău.
Acest preot, cu o mare trăire duhovnicească, fusese vândut chiar de
cumnatul său, I. Roşu, din Poiana Teiului, precum şi de D. Irimescu. În
acelaşi timp, au mai fost arestaţi şi Felix Gutman, fraţii Ion şi Aurel
Cojocaru, preotul Vasile Gheorghiasa, Vasile Roşu, Nicolae Bistriceanu –
fost primar în Pipirig, Maria Vasiliu – învăţătoare din Pipirig, Anton
Almăşanu – fost primar în comuna Poiana Teiului, preotul Mihai Mitocaru
împreună cu cei doi copii (unul elev la Seminarul “Sf. Gheorghe” din
Roman iar celălalt la Şcoala Primară din Crucea), ing. Denc – şef Ocol
silvic Borca, călugării Varahil Moraru şi Iosaf Marcoci, apoi Virgil
Petroşanu, Ruscanu, Mantescu, Ion Ropotică, Ion Buium – fost viceprimar
la Poiana Teiului, Nicolae Grigoriu, Constantin Cerbu, Anton Galbează,
Iosif Crăciun, Chesarie Ursu de la Mânăstirea Durău, Constantin
Iosub-Iosifescu, Costică Hogea, Ion Crăciun din Hangu ş.a. După a doua
arestare a vieţuitorilor de la Mânăstirea Durău, când a fost luat
călugărul Chesarie Ursu, se spune că stareţul a dat dispoziţie să se
postească trei zile şi trei nopţi, ba mai mult, au fost postite şi
animalele mânăstirii, fără apă şi fără hrană. Urmare a acestui fapt, cei
care au vândut secretele bieţilor călugări au fost amarnic pedepsiţi de
pronia cerească. Astfel, lui D. Irimescu – căruia îi fusese
încredinţată o cantitate considerabilă de aur pentru restaurarea
icoanelor din mai multe mânăstiri din Neamţ şi împrejurimi – i s-a
intentat un proces de drept comun, executând 15 sau 16 ani de
închisoare. La o verificare făcută de autorităţi, s-a constatat lipsa
unei anumite cantităţi de metal preţios, Irimescu neştiind, probabil,
că în viaţă totul se plăteşte. La această fraudă, a mai fost implicată o
persoană, pictor, despre care însă nu ştiu prin ce împrejurări a reuşit
să scape basma curată. În curtea închisorii din Piatra Neamţ, în partea
dreaptă erau situate birourile, iar în partea stângă se deschidea un
lung coridor cu celule. În prima, vieţuiau 4 sau 5 femei, deţinute de
drept comun, care lucrau la bucătărie, iar în următoarea stăteam eu,
Pamfil Sălăgeanu şi Mihai, băiatul cel mai mic al preotului Mitocaru.
Copilul preotului, în vârstă de vreo 10 ani, a fost luat de pe stradă
odată cu arestarea tatălui şi a fratelui său, fiind îmbrăcat doar cu
cămaşă, pantaloni scurţi şi sandale în picioare. Pe 8 noiembrie, de
Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, gardianul a deschis uşa de la
celula preotului pentru a-l scoate în curte ca să-şi ia apă. Între timp,
fiind chemat la telefon, preotul Mihai Mitocaru a rămas singur şi a
deschis vizeta celulei noastre ca să-şi vadă copilul. Cu ochii plini de
lacrimi, l-a chemat să-l sărute. Se vedeau pentru prima dată de când
fuseseră arestaţi. Copilul a început să plângă în hohote strigându-şi
tatăl, în timp ce cu mâinile încerca din răsputeri să se agaţe de el
prin vizetă. Îl priveam din spate pe micuţul care, disperat, căuta să
simtă căldura tatălui, să-l sărute, însă totul era zadarnic. Nu se
puteau atinge. Nici unul, nici altul nu reuşea să facă acest lucru din
cauza sistemului metalic protector cu care era prevăzută vizeta. În cele
din urmă, copleşit de neputinţă, tatăl i-a spus băiatului să-i atingă
vârful limbii cu limba lui… – Mulţi ani, tăticule! - Mulţi ani, fiul
meu! Asistam, fără să pot face nimic, la această întâlnire dureroasă cu
lacrimi, cu gemete şi cu atâta suferinţă în glas… M-am întors şi,
ridicând braţele înspre cerul pe care nu îl vedeam, dar îl bănuiam, L-am
strigat pe Dumnezeu: – De ce, Doamne?! Pentru ce îngădui, Doamne,
asemenea lucruri? De ce? De ce, Doamne?…”
Nichifor Crainic era o comoară, un imens depozit de cea mai pură materie cenuşie. De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferinţele ce m-au însoţit toată viaţa. Într-una din zile, la masa de lucru, ne-a povestit o întâmplare trăită de el, un exemplu tipic de ceea ce însemna «raiul comunist» nu numai pentru ţara noastră, ci pentru întreaga omenire.
