A apărut nr. 31 al revistei ATITUDINI

Inca o fotografie de la Pungesti

Părintele Justin – Despre înviere, iertare, iubire şi discernământ

Coborârea la iad a Mântuitorului, spune acatistul – cu sufletul şi dumnezeirea. Cu sufletul imediat după ce a închis ochii pe cruce sau după coborârea în mormânt?

A fost cu totul şi peste tot Acelaşi, nu S-a despărţit, Om şi Dumnezeu Adevărat!

- Ce înseamnă iubire?

Să-ţi dai viaţa pentru aproapele. Să nu faci nimic decât grija de a veni în ajutorul celuilalt. Şi la masa de prânz pe care o iei trebuie să te gândeşti la celălalt care aşteaptă la uşă sau aşteaptă undeva o bucată de pâine.

- Chiar dacă eşti tu neputincios?

Chiar dacă eşti neputincios, împarte-ţi bucata ta de pâine cu dragostea lui. Asta este adevărata dragoste şi viaţă pe care trebuie s-o ducem noi, da.

- Mi-a spus cineva: “Dacă vorbeşti cu părintele Justin, întreabă-l lucruri esenţiale”. Ce credeţi că ar fi esenţial, care ar fi mesajul pentru oamenii din vremurile pe care le trăim?

Mesajul este să ne păstrăm în stare de convingere. Să nu renunţăm, să nu cedăm. Pentru că vin vremuri grele, încercări, şi la presiunile acestea să rămânem în integritatea noastră. De asta a avut nevoie în toate vremurile Biserica. Mucenicii, martirii, pe care i-au martirizat persecuţiile trecutului, au fost pe poziţia aceasta fermă de convingere de Adevăr. Să nu cădem din ceea ce ne-a stabilit învăţătura noastră. “Nu mai trăim noi, ci Hristos”. “Dacă trăim, ai Domnului suntem, dacă murim ai Domnului suntem”, oriunde şi oricând noi suntem aici în veci aceiaşi, numai noi să fim pregătiţi pentru comoara aceasta mare, şi “cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită”. – “Cămara Ta, Mântuitorule”, care se cântă aşa de frumos! – “Dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa”. Deci trebuie să ne curăţăm, să mergem cu braţele părinteşti deschise ca în viaţa călugărească. “Braţele împărăteşti deschide-le mie!”, căci păcatele şi fărădelegile prin aceste lucruri ale vieţii călugăreşti a lumii creştine trebuie minate, ca să putem rezista mai mult. Fiindcă pregătirea creştinului e slava creştinului.

Ce rost au partidele într-o naţiune? Dezmembrarea de unitate. Lupta, răutatea, duşmănia dintre oameni, mijlocul de deformare şi distrugere a unei naţiuni, pentru că acolo oamenii nu fac altceva decât să se duşmănească, să se urască între ei. Ei ştiu că dacă ne duşmănim între noi, satana ne poate stăpâni mai uşor. De 2000 de ani e această demonizare a lumii prin toate mijloacele, şi a ajuns şi în cel politic, şi cel politic e aşa precum o scriem noi, pentru că nu ascultăm de glasul Celui Care trebuie să vină. Între alte scopuri pe care le are omul, este şi acesta, politic, în viaţa noastră. Dar nu judecăm care-i este rostul, nu ne dăm seama ce înseamnă unitatea creştină, ce înseamnă Hristos, dragostea, bunătatea şi unirea între noi. Se spune: Biserica n-are voie să facă politică, şcoala n-are voie să facă politică, justiţia n-are voie să facă politică, medicii n-au voie să facă politică, păi atunci cine face politică? Borfaşii, scursurile societăţii? Păi în republica lui Platon în antichitate un popor trebuia să-şi aleagă ce e mai de elită, oamenii deştepţi, filosofii, înţelepţii, oamenii de ştiinţă, care conduceau o naţie. Dar noi, de 14 ani n-avem altă naştere de partide decât partidul care şi înainte ne-a stăpânit. Nu putem ieşi din mlaştina asta, dacă ei merg din generaţie în generaţie. Grâul nostru e împestriţat cu toată neghina, iar noi – supuşi pierzării, iar ca să scoţi neghina trebuie să seceri tot grâul şi să alegi fir cu fir.

- Ce înseamnă “de câte ori ai căzut, să te ridici”?

De câte ori ai căzut, scoală-te. Ai păcătuit, du-te şi te spovedeşte. Te dezleagă duhovnicul, şi mergi mai departe. Ferească Dumnezeu, ai căzut iarăşi – ori de câte ori, scoală-te! – şi sluga revine la Stăpân.

- Şi te va ierta?

Te va ierta, că înainte de a te pleca şi a spune, Dumnezeu te-a iertat, asta e bunătatea lui Dumnezeu. Înainte chiar de a termina păcatul – “am greşit, iartă-mă!” şi Dumnezeu vine şi te iartă. Însă nu trebuie să avem convingerea că trebuie să tot cădem, să ne tot ducem, căci cădem în păcatul împotriva Duhului Sfânt, care nu se va ierta în veac.

- Ne e frică de moarte. Moartea e un sfârşit?

E o datorie pe care trebuie să o împlinim. Aşa cum avem un început la voia lui Dumnezeu, aşa avem şi un sfârşit, la voia lui Dumnezeu. Trebuie să fim mulţumiţi şi de una, şi de alta.

- Să ne împăcăm cu infinitul prin credinţă.

interviuri de Isabela Aivăncesei şi monahia Mina Suman.

AUDIO la http://manastirea.petru-voda.ro/2013/12/05/pr-justin-despre-inviere-iertare-iubire-si-discernamint/

PARINTELE ARSENIE BOCA: SEMNE DE SFARSIT DE SAMBATA

Porunca a patra din Decalog: „Să sfinţeşti ziua Sâmbetei" era ţinută de evrei cu o rigoare extremă. Chiar legea impunea această rigoare: orice lucru e interzis în ziua aceea. Neobservarea opreliştei e pedepsită cu moartea (Exod 35,2). Interdicţia mergea până la mărunţişuri: nici foc să nu-ţi faci în casă (35,3). De aceea când „fiii lui Israil" prinseră pe un om adunând lemne de foc în pustie, într-o zi de sâmbătă, şi-1 aduseră înaintea lui Moise, acesta îl osândi la moarte şi israilitenii îl omorâră cu pietre (Numeri 15,32-36).

Aşa ceva nu încăpea în spiritul lui Iisus.

Şi nici îngustimea lor n-o putea răbda.

Drept aceea, spre a-i trezi din rigorismul sec al Legii, Iisus vindecă Sâmbăta o femeie gârbovă, în faţa lor. Mai marele sinagogii face o observaţie răutăcioasă, răstindu-se către popor, că sâmbăta nu e permis a se vindeca oamenii!

Aceasta era absurditatea interpreţilor Legii. împinseseră rigorismul până la a opri orice facere de bine privitoare la om, dar a da vitelor de mâncare şi apă nu era păcat. A scăpa o vită din primejdie nu era oprit. Absurditatea era aceasta: a face bine omului Sâmbăta e păcat; vitelor însă nu. La o aşa socoteală şi om, Iisus îi strigă în obraz:

- „Făţarnice !"

După vederile tale, o vacă, o oaie, un măgar e mai mult decât un om ? E permis să faci bine unui bou, dezlegându-1 de la iesle sâmbăta, dar a dezlega o fiică a lui Avraam, legată de 18 ani de gârbovie, nu e permis ? - Făţarnice ! Pe un măgar poţi să-1 scapi de la moarte sâmbăta, că nu-i păcat, dar pe-un om să-1 laşi să moară, că-i păcat să-1 scapi, „Făţarnice !"

Iisus facea omului bine sâmbăta, şi încă în Sinagogă. Sinagoga sărea în aer că Iisus călca sâmbăta. în realitate era o mare făţărnicie,fiindcă ceea ce nu suferea sinagoga nu era atât facerea de bine, cât persoana lui Iisus îi era nesuferită, fiindcă Iisus îi dădea absurditatea în vileag, fară cruţare.

Instituţia sâmbetei îmbătrânise şi, ca instituţie ce se apropie de moarte, nu se mai menţinea decât în cărţile literelor Legii. Şi fiindcă sâmbăta - odihna spirituală a omului - nu mai avea decât semnificaţie exterioară, represivă, Iisus îi prevede înlocuirea cu o altă zi.

Sâmbăta Legii ajunsese tot atât de gârbovă ca şi femeia de 18 ani, decât că sâmbăta era acum de 18 veacuri gârbovă. Răstirea oficialităţii către popor nu mai putea întârzia căderea definitivă a decăderii.

*

Iisus nu avea nici o atribuţie „legală" în sinagogă. El era un Rabin nerecunoscut de oficialitatea Templului din Ierusalim, deşi examenul în Templu îl luase, încă la 12 ani. Dar Templul s-a temut totdeauna de examenul acela. Temerea aceasta nu le era a bună. Cărturarii şi fariseii Templului simţeau că Tinerelul acela va veni odată la ei cu un bici de ştreanguri în mână. Iisus a numit Templul „Casă a Tatălui Meu" când era copilaş de 12 ani; iar când le-a spart bâlciul şi le-a răsturnat zărăfia din el, pe lângă aceleaşi cuvinte a mai adăugat: „iar voi aţi facut-o peşteră de tâlhari".

Cu acest drept înfrunta Iisus pe mai marele sinagogii, numindu-l „făţarnic". Altfel atitudinea lui Iisus în sinagoga omului ar fi fost de neînţeles. De fapt sinagoga era mai mult a lui Iisus, precum şi Templul, decât erau acestea ale Ierusalimului. Oficialitatea lui Israel refuza lui Iisus, pe toate căile închipuite, această proprietate asupra Templului şi sinagogii. Acesta era conflictul nemărturisit între oficialitatea din Ierusalim şi Iisus.

Sinagoga şi mai ales Templul erau cele mai bune mijloace de exploatare a păcatelor şi a necazurilor din Israel în favoarea unei clase de conducători, care despuiau poporul de viaţă, în numele lui Iehova.

La această situaţie Iisus era un revoluţionar de temut.
De fapt a şi schimbat Sâmbăta Legii fară duh în Dumineca învierii.
„Legea prin Moise a venit; darul şi adevărul prin Iisus Hristos." (Ioan 1,17).
„Trecut-a umbra Legii când darul a venit."
Dumineca e zi acoperită cu mare preţ; cu această acoperire s-a impus şi se menţine.

Aceasta însemnează pentru noi Dumineca: Ziua învierii.

Prislop, Duminecă XXVII 26.XI.49 Luca 13,10-17

Să băgăm de seamă ca nu cumva şi creştinismul nostru să aibă aceeaşi soartă: să se ia de la noi. - Pe simplul motiv că noi creştinii nu aducem roadele acestui creştinism: oameni după chipul lui Iisus.

Creştinismul nu e numai o afacere de Dumineca, ci o strădanie de toate zilele, toată viaţa, de-a ajunge stilul de viaţă şi concepţie pe care ni l-a dat Iisus.

Dacă creştinismul nostru nu e strădania aceasta, care naşte fii lui Dumnezeu, el rămâne o simplă formalitate, - şi ne putem trezi fară ea.

11.XII.50

(sursa Cuvinte Vii - PR.Arsenie Boca, via http://tezaurul-ortodox.com/topic/2108-duminica-a-xxvii-dupa-rusalii-tamaduirea-femeii-garbove/)