Pot să chem în rugăciune mijlocirea Părintelui Porfirie sau a altor părinţi cu viaţă sfântă, însă necanonizaţi?

Laurențiu Dumitru

 - răspuns către Ştefania -

Întrebarea este extrem de importantă şi nu stă doar pe buzele tale, am auzit-o des în ultima vreme. Ca să răspundem la întrebarea acesta e nevoie de mai multe precizări. Din păcate, în lumea ortodoxă contemporană s-a încetăţenit, într-o oarecare măsură, o înţelegere neortodoxă, de influenţă apuseană (romano-catolică) a ceea ce se numeşte astăzi „canonizare” (în fapt, vechiul termen ortodox, mult mai potrivit, este cel de „proslăvire”). Proslăvirea ortodoxă a Sfinţilor nu înseamnă că Biserica îl „sfinţeşte” pe Cuviosul sau Cuvioasa respectivă prin hotărârea (tomos-ul) ei, ci că Biserica (în întregul ei) încuviinţează şi generalizează evlavia locală către o persoană cu viaţă sfântă. De fapt, potrivit predaniei ortodoxe, unul din paşii către proslăvirea (canonizarea) cuiva este tocmai evlavia către dânsul, ce se manifestă prin rugăciuni, alcătuirea de acatiste, zugrăvirea de icoane ale sale. Oamenii recunosc astfel, în aceştia, adevărul cuvintelor Psalmistului: „Nu voi muri, ci voi fi viu” (Psalmi 117, 7) – părtăşia şi legătura neîntreruptă dintre Biserica pământească şi cea cerească, prin harul Duhului.

Exemple care să întărească acest adevăr sunt multe în istoria Bisericii noastre. Sfinţenia lui Paisie (Velicikovski) de la Neamţ a fost recunoscută imediat după adormirea sa. Stareţul Paisie a trecut la Domnul la 15 noiembrie 1794, fiind înmormântat în biserica mare a mănăstirii. Ucenicii săi au alcătuit la scurt timp viaţa sa. I s-a pictat de asemenea şi o icoană, aşezată lângă piatra sa de mormânt. Astfel, evlavia populara l-a proslăvit imediat după adormirea sa, recunoscându-i sfinţenia vieţii. Abia în 1988 a fost canonizat de Patriarhia Moscovei. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotărât canonizarea sa în şedinţele din 20-21 iunie 1992. Proclamarea oficială a avut loc la 15 noiembrie 1994, la două sute de ani de la trecerea sa la cele veşnice.

Aş mai pomeni doar cazurile Sfântului Calinic de la Cernica şi Cuvioasei Parascheva de la Iaşi, care au fost proslăviţi de Biserică ca sfinţi abia în 1952, sau a Cuviosului Daniil Sihastrul, proslăvit în 1992 – deşi până atunci erau cinstiţi ca sfinţi, fără tăgadă (şi Cuvioasa Parascheva, şi Cuviosul Daniil sau Onufrie de la Vorona – canonizat în 2005 -, au avut moaştele aşezate spre închinare, în raclă, cu multă vreme înainte). Nu cred că socoteşte nimeni că ei (ca şi mulţi alţii) au devenit sfinţi abia după canonizare, ci erau aşa din timpul vieţii, prin harul lui Dumnezeu, „vase alese” ale Sale. Acum, spre exemplu, la mănăstirea Petru-Vodă (Neamţ) se găsesc spre închinare moaşte galbene, frumos mirositoare de la mărturisitorii din închisoarea de la Aiud. Într-o fericită zi şi ei se vor afla în sinaxarele noastre.

Sunt, de asemenea, relevante cuvintele Sfântului Ioan Iacob, scrise la canonizarea Cuviosului Nicodim Aghioritul: În Biserica cerească, Cuviosul Nicodim este de multă vreme între Sfinţi şi se roagă pentru noi, pământenii, la tronul Dumnezeirii, dar Soborul Bisericii pământeşti abia acum [în 1952] s-a gândit să-l cinstească aşa cum se cuvine. Lumina Sfântului nostru Părinte Nicodim care a răsărit la ceruri acum 152 de ani, s-a vădit astăzi mai bine în Biserica de pe pământ, ca să lumineze tuturor!

E adevărat, privind din cealaltă parte, că evlavia populară în sine nu este o chezăşie a sfinţeniei cuiva – au existat şi cazuri de „evlavie mincinoasă”, către cineva care nu era sfânt (vezi, de pildă, în România, cazul părintelui Inochentie de la Balta, Basarabia – sec. XIX). Chezăşia sfinţeniei se întăreşte prin viaţa dusă de acela, de starea sa în dreapta credinţă (ortodoxie), de eventualele minuni săvârşite în timpul vieţii şi după moarte, de eventuala nestricare a trupului său (ultimele două nu sunt însă condiţii obligatorii). Şi, îndeobşte, sfinţenia este un lucru de care se încredinţează ucenicii încă din vremea vieţii (cum este, de pildă, în cazul Părintelui Sofronie de la Essex).

Dacă e potrivit a chema în rugăciune mijlocirea unor părinţi repausaţi, cu viaţă sfântă, însă necanonizaţi, mi-am întrebat în urmă cu vreo câţiva ani părintele duhovnicul. În principiu, mi-a spus dânsul, e bine să ne rugăm către cuvioşii la care avem evlavie, cel ce-i cheamă în rugăciuni nu greşeşte. Însă, se-nţelege, vorbim doar de cultul personal, de rugăciunea de acasă. Părintele meu îmi spunea că are obiceiul de a-i pomeni pe aceşti marii trăitori şi duhovnici împreună cu cei răposaţi, însă cu nădejdea că, dacă au câştigat îndrăzneală către Domnul, să se milostivească şi de el.

Dacă cercetăm în viaţa Bisericii descoperim ca absolut firească rugăciunea către cuvioşii părinţi. Spre exemplu, Sfântul Simeon Noul Teolog a avut o mare evlavie către părintele său duhovnicesc, Simeon Evlaviosul; Sfântul a ţinut o „legătură” neîncetată cu el prin rugăciune, i-a alcătuit chiar şi o slujbă, i-a zugrăvit icoane, chiar dacă n-a fost canonizat (şi nu este nici până în ziua de astăzi).

Părintele Serafim Rose a alcătuit un acatist în cinstea dascălului său, Sfântul Ioan Maximovici (+ 1966). Acatistul a primit la acel moment încuviinţarea PS Nectarie (Kontevici) de Seattle. Precizez că Părintele Serafim a răposat 1982, iar proslăvirea oficială a Sfântului Ioan Maximovici s-a făcut de către Biserica Rusă din diaspora, la San Francisco, abia în 1994.

Sfântul Siluan Athonitul (+ 1938), în cartea „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, vorbeşte despre sfinţenia preotului de mir Ioan de Kronstadt care va fi proslăvit mult mai târziu, în 1964 de către ROCOR (Russian Orthodox Church Outside Russia – Sinodul episcopilor ruşi din diaspora), iar în 1990 de către Biserica Ortodoxă Rusă.

Cu binecuvântări locale sau pur şi simplu din evlavie populară avem azi acatiste către Părintele Porfirie Bairaktaris, către Paisie Aghioritul, către Serafim Rose sau Stareţul Tadei al Vitovniţei. De asemenea, de ceva vreme circulă pe la noi un acatist al Sfinţilor Români din închisori.

Ca mod de adresare, sigur că nu putem să ne adresăm îndrăzneţ şi direct cu apelativul „Sfinte” (deşi în Biserica primară se numeau sfinţi toţi cei ce primeau învăţătura lui Hristos şi se botezau – cf. II Corinteni 13, 12), mai potrivit este a spune „Cuvioase Părinte”, „Fericite Părinte”, acestea sunt titulaturile care se dau adesea părinţilor cu viaţă sfântă, dar încă necanonizaţi de Biserică. Grecii spun Makarios, ortodocşii de limbă engleză folosesc Blessed. În română însă echivalentul ar fi Cuvios. Evident, termenii sunt interşanjabili – fiindcă numesc aceeaşi realitate duhovnicească. În calendar, în mod tradiţional, „cuvioşi” sunt numiţi simplii monahi sau mireni care au cunoscut o canonizare mai mult sau mai puţin întârziată, sau care au un cult mai puţin generalizat; „sfinţi” sunt cei arhicunoscuţi, cinstiţi şi răspândiţi în întreaga Biserică Ortodoxă, în sobornicitatea ei geografică; „fericiţi” nu cunoaştem în română decât pe Fericitul Augustin (pe care unele sinaxare greceşti îl numesc Agios Avgustinos o Megalas, Sfântul Augustin cel Mare – deci folosirea acestui titlu în română e mai degrabă o „reţinere” faţă de acest sfânt al Bisericii). În fine, reţine că sfânt, cuvios, fericit ş.a. au acelaşi înţeles semantic duhovnicesc; de pildă, Parascheva de la Iaşi este numită când „Cuvioasa”, când „Sfânta” – motivaţia fiind (în mare măsură) cea pomenită anterior, perioada destul de lungă de la adormire până la canonizarea propriu-zisă.

Deci, dacă avem o evlavie şi o afinitate mai mare către un părinte adormit, de a cărui sfinţenie avem încredinţare, negreşit că Domnul primeşte rugăciunile pe care le facem printr-însul. Nu e defel un lucru scandalos sau smintitor, ci ceva poate chiar necesar (cu accentele de rigoare, puse pe cum înţelege Ortodoxia sfinţenia şi canonizarea). Ca să te încredinţez, o dată în plus de folosul rugăciunilor către părintele Porfirie, îţi spun că am avut o discuţie cu webmasterul site-ului grecesc http://www.porphyrios.net care mi-a spus că grecii se roagă la Părintele Porfirie (Of course. We pray to Elder Porphyrios).

O tânără îmi spunea că după ce a citit pe nerăsuflate trei cărţi despre Părintele Porfirie a simţit ca vii cuvintele Părintelui, cuvinte care i se adresau personal. S-a hotărât să-l numească din acel moment „duhovnicul meu din Cer”. I-a dat îndrăzneala acesta însuşi Părintele prin cuvintele: Când voi pleca voi vorbi şi mai uşor cu voi.

Vezi și Cuvioșii Paisie Aghioritul și Porfirie Kavsokalivitul în amintirea ÎPS Ierotheos Vlachos

Notă: Textul a fost publicat inițial pe blogul personal (pridvorul lui Laurențiu Dumitru). El apare și în cartea mea “Tinerii între cer și pământ” ( Ed. Egumenița, 2008 ).

CÂNTEC DE LEAGĂN - Colind de Valeriu Anania

Pe tăria de oglindă

Colindă, colindă,

Prinde steaua să se-aprindă,

Colindăm colindă.

Albă stea şi călătoare

Floare dalbă floare,

Dulce smirnă către soare,

Floare dalbă floare.

În ungherul meu mă chinui

Linu-i lin şi linu-i

Şi de gând străin mă-nvinui

Linu-i lin şi linu-i.

Steaua însă mi se-arată

Veste minunată

Pe suspinul meu plecată

Veste minunată.

Peste creştet îmi pogoară

Creanga cetioară

Gluga visului uşoară

Creangă cetioară.

Cum e marea şi cum ceru-i,

Leru-i Doamne, lerui,

Cu lumini din rai mi-o cerui,

Lerui Doamne, lerui.

Mi-o presar cu flori de nalbă

Dalbă floare dalbă

Şi cu fluturii din salbă

Dalbă floare dalbă.

Mi-ai venit în roi de stele,

Dulce Manuele,

Azi dezbracă-te de ele,

Dulce Manuele.

Şi când zorile se-nziuă

Ziurel de ziuă

În veşmântul meu te-aciuă

Ziurel de ziuă.

Mână-n mână ne cuprindă

Colindă, colindă,

Tihna lumii suferindă

Colindă, colindă.

BARTOLOMEU VALERIU ANANIA

RUGĂ, POEZIE ŞI COLIND LA NAŞTEREA DOMNULUI ÎN TEMNIŢELE ATEO-COMUNISTE

    “Glasuri cereşti Te-au vestit pământenilor. Urechi pământeşti Te-au băut în cuvintele vestirii celei bune, Noule Izvor, pe care cei cereşti l-au deschis pentru cei pământeşti care însetau după viaţă şi n-o puteau gusta”.   (Sfântul Efrem Sirul)

 „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştiinţei. Ca întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoasca pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.”

                      ( Troparul Crăciunului)

       CRĂCIUNUL sau NAŞTEREA DOMNULUI este o împreună bucurie spirituală şi materială, a Cerului cu lumea sa divină şi a Pământului cu omenia sa.    

       Întruparea CUVÂNTULUI  este cel mai important eveniment cosmic, după Creaţie, de care depinde în mod absolut învierea şi mântuirea celor ce s-au pregătit în acest sens. 

        Naşterea Domnului este momentul suprem de veselie: “Veseliţi-vă în Domnul…toţi cei drepţi la inimă”. (Psalmul 31, 12), şi de bucurie: “Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate”. ( I Tes. 5, 16-18). Veselia şi bucuria îşi au izvorul în rugăciune şi în mulţumirea pentru toate cele dăruite de Dumnezeu. Pentru a simţi cu adevărat lumina şi căldura veseliei şi bucuriei, Domnul a îngăduit o perioadă de pregătire, de curăţie, de primenire, de gătire, de o oarecare strâmtorare, prin post şi rugăciune, prin cântare, care potolesc trupul şi înalţă duhul.

            Tradiţia Naţiunii noastre sfinte ne aduce întotdeauna acasă în sânul sărbătorilor, iar cei plecaţi departe chiar şi numai cu sufletul veşnic românesc, bucurându-ne şi veselindu-ne alături de părinţi, de prieteni şi de cei dragi. Fiecare Sărbătoare creştină implică participarea întregului Cosmos la acea pregătire divină. La Naşterea Domnului, Îngerii ţes din slava lor scutecele Sfântului Prunc, în timp ce Arhanghelii Îi brodează, din cununa brazilor, brâul verde al măreţiei şi biruinţei. Soarele pune din borangicul său surâs colindătorilor, în vreme ce Pământul Îi face în inima sa sălaş Domnului. Apele fredonează urăturile pentru bunii creştini, iar Mamele împletesc din şoaptele de dor, răsfirate în buclele de Cotnar ale pruncilor, cântecele de leagăn. Serafimii pregătesc imnele de foc ale colindelor, alături de Heruvimii care croiesc veşmintele albe de nuntă Martirilor. Luna adună steluţele lacrimilor de bucurie ale Măicuţei-Fecioare şi le aprinde în candelabrele Brazilor legendari. Sfinţii fiecărei Seminţii îşi împodobesc Naţia ca pe o frumoasă Mireasă, deodată cu Eroii, care psalmodiază Cântarea Cântărilor, Neamului preaales.  

         Bunul Dumnezeu ne-a dăruit Chipul Său, cu posibilitatea asemănării, şi fiecărei Seminţii o Patrie proprie, în funcţie de virtuţile şi puterea Naţiei respective, nedeosebindu-se mult ca întindere, ca spaţiu, ci în timp, ca  împlinire a religiozităţii sale. 

        De-a lungul istoriei, Naţiunile, în mare parte, s-au abătut de la măsura dată de Atotcreatorul, uzurpând astfel misiunea şi vocaţia divină pe care trebuia să şi le asume, să şi le îndeplinească, conducând astfel la apariţia politeismului cu ramificaţiile sale înainte de Hristos şi a diferitelor sisteme şi ideologii  psiho-sociale şi doctrine politico-religioase după Hristos, precum: catolicismul, cruciadele, protestantismul, inchiziţia, ateismul cu derivatele sale, neoprotestantismul, satanismul, liber cugetătorii, ecumenismul, mondialismul şi desigur antihrismul. În atare conjunctură, în mod categoric au suferit tradiţiile, datinile şi obiceiurile, substituind după caz bucuria spirituală cu îndestularea, cu îmbuibarea şi toate căderile lor.

         Ruga, poezia, colindul, în general creaţia creştin-ortodoxă se asumă concretizării Revelaţiei, a permanentei prezenţe a lui Iisus Hristos în istoria lumii. Cele trei forme ale spiritului creativ: rugăciunea, poezia şi colindul, ţâşnesc din flacăra sufletului ca o experienţă sensibilă a tainei suferinţei.

          În miezul Suferinţei, harul lui Dumnezeu consubstanţializează credinţa şi iubirea: pogoară cerul pe pământ şi înalţă pământul şi omul transfigurat la cer.    

  

          Suferinţa spirituală în închisori, manifestată prin creaţie şi mărturisire, înfiază omul unei trăirii liturgice, într-o comuniune a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Astfel geniul creativ, cât şi auditoriul său se înrădăcinează într-o experienţă dogmatică şi teologică a Cuvântului, a Cultului, într-o spiritualitate autentică, mistică. 

  “Rugăciunea (spunea Sf. Grigorie Sinaitul +1346) este Dumnezeu, care le lucrează pe toate în toţi”. (Capete,113, P.G. 150, 1289 A).

            Aşadar, Rugăciunea este lucrarea harului lui Dumnezeu, în noi, nu ceea ce facem noi, ci ceea ce face Dumnezeu în noi, după cum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”. (Galateni 2, 20).

             Rugăciunea este o cerere solemnă adresată lui Dumnezeu, cu care sufletul se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu, într-o relaţie personală şi apropiată. Trebuie să ne cunoaştem fiecare nivel al fiinţei noastre, instinctual, intelectual şi spiritual, de la sub- la supraconştient, apropiindu-ne de starea mistică,în care se ascultă în tăcere glasul Rugăciunii, glasul lui Dumnezeu în propria inimă, înţelegându-L. Condiţia înţelegerii este strâns legată de tăcere.  

    

        “Când te rogi (spunea un scriitor ortodox finlandez) taci tu şi lasă rugăciunea să vorbească”. (Tito Colliander,The  Way of  the  Ascetics, London, 1960, p.79). 

          Calea Rugăciunii interioare ne este dezvăluită foarte clar şi de Sfântul Ioan Botezătorul, cu privire la Iisus: “El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micşorez”. (Ioan 3, 30). În acest înţeles, a te ruga înseamnă a tăcea. 

           Date fiind condiţiile extrem de severe în infernul concentraţionar, Deţinuţii politici creştini au beneficiat din plin de rugăciunea interioară, de această binecuvântată tăcere a rugăciunii. Bucuria lumii este amestecată cu întristarea, veselia cu mâhnirea, slava este schimbătoare, bogăţia dispare şi ea şi dacă n-ai rugăciunea, rămâne doar plânsul şi tânguirea, deznădejdea, disperarea, averea grijilor. “Grija grijilor  (spunea Mitropolitul Dimitrie al Rostovului) este toată vârsta vieţii omeneşti”.

           Limpezimea şi creşterea sufletească a Elitei creştine călăuzitoare, întemniţată, a transformat gerul şi ura, injuriile şi biciul, lovirile şi carcera, bolile şi defăimările, tortura şi foamea, răbdarea şi durerea, într-o trăire filocalică totodată, cunoscând mai presus de orice cunoaştere, iubirea treimică a lui Dumnezeu, ce i-a ridicat deasupra oricărei suferinţe. 

           Înzestraţi cu temeinice cunoştinţe teologice într-o admirabilă aşezare sufletească, precum o cetate dacică imposibil de cucerit, cunoscători profunzi ai realităţii, înarmaţi cu capacităţi deosebite de a releva înţelesul duhovnicesc al întâmplărilor pe care le-au trăit zilnic, Îndrumătorii spirituali ai Neamului au afişat permanent o mare intransigenţă cu ei înşişi şi o înaltă demnitate pentru crezul şi jertfa lor. 

             Ei, în Numele lui Hristos, s-au născut, au crescut, au pătimit, au trăit, au suferit, s-au împlinit, s-au jertfit şi s-au dăruit, Celui ce le-a dat nume mai presus de nume. “Şi orice faceţi cu gândul, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să fie întru numele Domnului Iisus”. (Coloseni, 3, 17).

           În fiecare dintre aceşti gânditori şi truditori pe Moşia Cuvântului s-au înrădăcinat trei simţăminte adânci: întâiul simţământ fiind dragostea pentru Dumnezeu, al doilea simţământ fiind iubirea de Naţie, iar al treilea dreptatea pentru comunitatea prezentă (poporul acesta obidit şi jecmănit de toţi răufăcătorii cămătari, de-a lungul veacurilor). 

              Deţinuţii politici creştini au înţeles mistic bucuria şi veselia întru Naşterea Domnului, considerând întocmai cu marii duhovnici şi asceţi, că pentru ei a suferit mai întâi ca Prunc Sfânt: neprimirea de către nimeni a Maicii Sale Maria ca să nască, Peştera, ieslea, prigoana, fuga-n Egipt, apoi ca Mântuitor:  vânzarea pe 30 de arginţi, lepădarea Ucenicilor, arestarea, simulacrul de proces, întemniţarea, bătăi, batjocoriri, scuipări, cununa de spini, răstignirea şi Jertfa supremă. De aceea ei au mulţumit permanent pentru cele suferite şi îndurate.

              Vrednici de toată preţuirea şi binecuvântarea cerească, aceşti Ucenici creştini prin care Duhul Sfânt strălucea cu putere, dorind arzător după Dumnezeu, s-au împletit cu năzuinţa ideală a Ortodoxiei.

              Cu inimile lor curate deţinuţii politici creştini au lăudat şi cu lacrimi sfinte au cântat şi au brodat în slavă Naşterea Pruncului Sfânt. În flacăra spiritului lor, ruga s-a transformat în poezie, iar poezia a devenit la rându-i rugăciune. Marii creatori, pedagogi creştini ai Neamului nostru daco-român au vindecat libertatea ucisă de regimul ateu, mai ales prin ruga-poezie, purificând-o prin  Rugul aprins al Rezistenţei creştine.

                 Psalmul biblic a fost Prescurea lirică întemniţată, prin care s-au cuminecat poeţii creştini întemniţaţi. Colindele de Crăciun, scrise cu sânge, în orizontul concentraţionar, nu mai sunt rugăciuni, ci imne de foc ale bucuriei pentru Naşterea Mântuitorului şi flăcări de nădejde în care arde dorul de acasă.

                Una din Tradiţii, consemnează faptul că bucovinenii cred că, mai înainte vreme, foarte multe răutăţi făceau oamenii, din pricină că îşi uitaseră de Bunul  Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Creatorul a lăsat Colindele, ca în fiecare an la Crăciun, Numele cel Sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor şi astfel să se abată de la calea răutăţilor.  

                 Rugăciunile, Poeziile şi Colindele lor, ne oferă, printr-o sublimă orchestrare a imaginilor şi tipologiilor încarcerate, o magnifică celebrare a tainei hristice a suferinţei, înscrisă într-o amplă meditaţie asupra Întrupării Logosului lui Dumnezeu.

              Imnele lor martirice sunt un comentariu creştin extraordinar, plin de virtuozitate teologică, de o mărturie unică a unor realităţi atât de dramatice, trăite într-un plan spiritual inegalabil, care-i revelează drept cei mai mari poeţi mistici din toate timpurile şi cei mai profunzi teologi ai suferinţei.

             Ei au intuit actul fundamental al creaţiei mistice, scriind cu fulgere de lumină trăirea, revelaţia şi dragostea lor întru Domnul. Creştinismul lor ortodox a atins un stil de viaţă divin. Recunoaşterea puterii spiritului lor constă într-un act sublim de venerare, care ne transfigurează pe noi, descendenţii lor în lumină.

           Imnele lor au izvorât din propria viaţă de creaţie, din eroismul spiritual şi din jertfa mistică, a cărei ardere-de-tot a dat cea mai întregită Icoană a biruinţei creştine.

  

  VIRGIL MAXIM, POET MISTIC

         Virgil Maxim s-a născut la 4 Decembrie 1922, în comuna Ciorani, judeţul Prahova. După şcoala generală, urmează cursurile Şcolii Normale la Ploieşti şi Buzău. Se remarcă îndeosebi pe latura artistică şi religioasă, fapt care-l conduce la aderarea în rândul Frăţiilor de Cruce, în care arde harul pentru dragostea lui Hristos şi iubirea de Neam.

       Virgil Maxim a fost arestat la 1 Noiembrie 1942, la 19 ani, pe când era elev în ultimul an la liceul din Buzău, primind 25 de ani pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce. Se va elibera după 22 de ani, în 1964, după ce a suit urcuşul duhovnicesc prin suferinţă şi rugă, în Aiud, Alba Iulia, Aiud, Târgşor, Jilava, Gherla, Văcăreşti, Aiud, Galda, Gherla şi iarăşi Aiud. Cele văzute şi trăite în închisori le-a mărturisit în cartea sa “Imn pentru crucea purtată”. Un alt Matusalem al închisorilor şi al duhovniciei, Părintele Arsenie Papacioc, afirma despre el: “Virgil Maxim intuia perfect starea de lucru. De fapt, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competenţă că e singurul care ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviinţat”. (Monahul Moise, Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 48). 

         Poezia lui a fost o permanentă rugăciune. În “Cuvânt înainte” la poemul “Nuntaşul cerului”, părintele Liviu Brânzaş, care l-a cunoscut în închisoarea Gherla, consemnează: 

        “Toată tinereţea lui a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce părea fără sfârşit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de mânăstire, în care sufletul său, aspirând spre culmi, s-a transfigurat în duhul  lui Hristos. Datorită condiţiilor istorice, acest om cu o puternică vocaţie mistică şi teologică a rămas un laic. În alte circumstanţe ar fi devenit cu siguranţă- un mare sacerdot.

        Cititorule, când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchia. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate!”

   „ …Aici răsare-n mine o chilie/ în care s-a sfinţit un pustnic blând…/ Zidea virtuţi cereşti în trup plăpând/ şi-n ochi purta smerită bucurie…/ De priveghere lungă,- albă floare-/ se rezema cu fruntea de pervaz/ şi luna-i săruta sfinţit obraz/ când i-asculta cuvântul, ca o boare:/ “O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă/ cu tine visul, peste unda moartă…,/ un ceas de vreme urcă-mă şuviţă/ în Crama-Împărătească, rod-de-viţă!...”/ De funia nădejdii viu s-agaţă/ şi-n rugăciune treaptă-naltă suie…,/ amiezile simţirilor descuie/ şi îngerilor iată-l…faţă-n faţă!.../ L-au îmbrăcat cu-a cerului armură…/ cu neaua-Înţelepciunii- apoi l-au nins,/ purificându-i duhul, înadins/ să fie-asemeni lor, chip şi măsură!.../ Un înger…a făcut un semn în cer!.../ El vede Faţa-lumii Nevăzute…/ cuvintele aude…nenăscute/ cu inima topeşte vămi de ger!.../ De câte ori pământul, fără splină,/ se duce, taur negru, rostogol,/ de câte ori îl segetează-n gol/ harapi cornuţi, mereu în nehodină?!.../ Un sul de carte-i cerul strâns cu nod/ şi ultim semn pământu-n alfabet…/ Altarul-Viu al Marelui Profet/ primeşte jertfa, Ardere-de-tot!.../ În Rugăciunea-focului, adoarme…/ Târziu lumina candelii se stinge…/ un înger furişându-se-n chilie/ de-asupra frunţii, nimb subţire-i ninge!.../ Vrăjmaşii gem la pragul lui, pe coarne!.../ Movilă-i stă nisipul lângă uşă…/ A tot crescut rugina pe zăvor/ uleiul a-nflorit într-un ulcior/ dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă…/ Pe-o laviţă, alături, rânduite/ mai multe cărţi. Pe-o foaie în Ceaslov/ scrisese el sfinţitul lui hrisov/ în patru rânduri, vorbe aurite: / “Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog/ C-având puţină treabă, azi cu Domnul/ m-a biruit în rugăciune, somnul/ şi v-am lăsat, cenuşa mea, zălog…”/ Dar necrezând că-i mort cu-adevărat/ cu mâna l-am atins peste veşminte…/ Se risipi cenuşa lui fierbinte/ şi sărutând-o…am plans îngândurat?... (Ardere-de-tot).

   Poetul isihast Virgil Maxim şi-a purtat în suflet comunitatea hristică, într-o comuniune de laudă, de preamărire şi de mulţumire.

MAICA TEODOSIA (ZORICA LAŢCU), POETĂ MISTICĂ.

   Zorica Laţcu s-a născut la 17 Martie 1917, la Mezotur în Ungaria. Copilăria şi adolescenţa le-a petrecut în Braşov, unde absolvă şcoala primară şi liceul. În 1936 obţine diploma de bacalaureat cu rezultate deosebite. Publică primele poezii în perioada adolescenţei, fiind premiată pentru poeziile închinate mamei. Urmează Facultatea de Filologie din Cluj, secţia filologie clasică şi modernă, între 1936-1940. În anul 1941 este numită preparator universitar la Institul Român de Lingvistică. Colaborează la realizarea Dicţionarului limbii române al Academiei române şi revista “Daco-română”. Tot în acest an debutează în prodigioasa revistă “Gândirea, iar între 1944-1949, publică 3 volume de poezii. Se ataşează spiritual de Mănăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, avându-l ca îndrumător pe marele duhovnic Arsenie Boca, căruia îi dedică volumul de poezii Poemele iubirii. În 1948, Zorica intră în viaţa monahală sub numele de Teodosia la mănăstirea Vladimireşti, judeţul Tecuci, până în 1955, cănd este arestată conducerea şi mănăstirea desfinţă. Maica Teodosia este şi ea arestată în 1956 şi condamnată la 3 ani de închisoare. Între 1949-1970, va mai compune 4 volume de poezii, păstrate în manuscris. Colaborează cu părintele profesor Teodor Bodogae, între 1970-1990, la traduceri din Sfinţii Părinţi, respectiv: Grigorie de Nyssa, Simion Noul Teolog ş.a. 

           În 1990, se reîntoarce la Mănăstirea Vladimireşti, doar până în 8 August, când suie la Domnul.

          Volumul de poezii “Poemele iubirii”, întregeşte primul poem mistic românesc, a cărui temă centrală este iubirea omului pentru Dumnezeu. I-au rămas 3 manuscrise: 1. Imnele iubirii divine ale Sf. Simeon Noul Teolog şi volumul de versuri Din pribegie, 2. Poemul “Grădina Doamnei”, închinat României creştine şi 113 poezii închinate vieţii mănăstireşti şi poporului daco-român şi 3. un nr. de 87 de poezii, închinate frumuseţii cosmosului, istoriei poporului român şi poeme teologice. În întreaga ei operă lirică, pulsează seva teologică şi mistică despre lume şi viaţă. Ilustrul şi exigentul profesor Dimitrie Popovici, a afirmat cu toată greutatea competenţei sale că “poezia domnişoarei Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure”.  Distinsa scriitoare şi mărturisitoare basarabeancă (o Eroină a închisorilor ateo-comuniste) Aspazia Oţel Petrescu, marea prietenă a Poetei, ne conturează chipul ei în foiţă de aur: “Zorica era dăruită cu harul de a aduce  prin arta sa pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea întindea cărări de simpatie de la o inimă la alta cu o prietenie care mărturisea că cine iubeşte poate totul. Cuvântul ei era un cuvânt de iubire izvorât din dumnezeire. Exemplul ei de viaţă ne arată că suferinţa acceptată, înţeleasă şi purtată cu iubire în numele lui Iisus Hristos, era, de fapt, cel mai frumos act de iubire şi singurul capabil să transceadă încercarea crudă, să înlăture tentaţia şi să poarte spre liman de lumină sufletul îndurerat. 

      Poezia Zoricăi Laţcu ne aşează în misterul iubirii iar harul ei versificator este el însuşi un miracol. Stilul ei inconfundabil este de o frumuseţe clasică, desăvârşită. Tot ce ne spune este clar, limpede, simplu, pe înţelesul tuturor şi în acelaş timp, încadrat în frumuseţe; în fiecare metaforă, câtă profunzime, cât mister care cucereşte şi înalţă! Totul este scânteietor, îmbrăcat în strălucire, în armonie celestă. Totul e frumuseţe şi cântec în poezia sa. 

      Mărturisesc că nu am cunoscut suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atît de perfect, Forţa ei de a iubi se potolea într-un efluviu liniştit şi calm asemeni fluviului de iubire divină ce curge fără întrerupere printre locuri şi printre oameni. 

     Poezia Maicii Teodosia ne duce pe căi de frumuseţe la întâlnirea cu Dumnezeu. Ne arată cât de sublime este să trăieşti din iubire, pentru iubire. Ne arată ce înseamnă să poţi iubi cu inima lui Iisus, să iubeşti cum iubeşte Iisus”. (Aspazia Oţel Petrescu, In Memoriam Spice. Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2008, p.128).

         Inima şi sufletul acestei mari Preotese a poeziei mistice fascinează mintea şi extaziază inima, cu fiecare vers care este divin. “Fiecare din poeziile scrise de Zorica Laţcu Teodosia fiind “o minune” prin ea însăşi… Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceste creaţii literare, prin care vine la noi Dumnezeu şi cosmosul transfigurat. Să dăm slavă lui Dumnezeu, că au ajuns la noi darurile lui Dumnezeu, revărsate peste lume, prin Maica Teodosia Laţcu, pe care a ales-o cerul să bucure pământul. Vom avea tot mai multă bucurie şi tot mai multă lumină, din bucuria lui Hristos şi din bucuria celei ce este “Maica bucuriei”, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, atât de dragă celei care ne veseleşte pe noi, prin luminile de gând pe care le-a primit de sus şi prin care Maica Teodosia înmulţeşte binele şi bucuria”. (Arhim. Teofil Părăianu, Mănăstirea Brâncoveni-Sâmbăta de Sus.).

“Doamne, pentru toată sărăcia sfântă,/ Pentru calea albă în singurătate,/ Pentru istovirea cărnii sfâşiate,/ Pentru cuiul care-n palme mi se-mplântă./ Pentru strălucirea lacrimii curate,/ Pentru dorul tainic, care-n suflet cântă,/ Oasele sărmane bine Te cuvântă,/ Pentru toate aceste, Doamne, pentru toate. Pentru că Tu, Doamne, eşti nespus de mare,/ Pentru că Eşti Unul în desăvârşire/ Pentru că Eşti Însuţi vatră de iubire. / Soare de dreptate, blândă desfătare,/ Pentru că Eşti Slavă, Milă şi-ndurare,/ Pentru toate acestea, Îţi aduc mărire.  (Ruga mea).

IOAN ALEXANDRU, POET MISTIC

        Ioan Alexandru s-a născut în Noaptea de Crăciun a anului 1941, în satul Topa Mică, din Munţii Apuseni, judeţul Cluj. După şcoala primară şi gimnaziu, a urmat liceul Bariţiu din Cluj şi Facultatea de Filologie, devenind în 1964 asistent. La recomandarea filosofului Martin Heidegger, a obţinut bursa Alexander von Humboldt, aprofundându-şi studiile postuniversitare la Freiburg, Basel, Aachen, Munchen, Roma, Constantinopol şi Ierusalim. A studiat Filosofia, Teologia, Filologia, Istoria Artei, Limbile clasice greaca şi hebraica. Şi-a dat Doctoratul în Filologie cu Teza:“Patria la Pindar şi Eminescu”.

   A debutat în 1964, cu vol. “Cum să vă spun, la Ed. Eminescu. În inima tânărului poet  ardea încă de pe atunci, flacăra de lumină a geniului creştin. În poemele sale se celebrează Logosul întrupat în istorie, în spiritualitatea daco-română, precum şi Imnele Naţiunii noastre voievodale. Ioan Alexandru are sentimentul celui ales. Nu întâmplător naşterea sa, s-a întrupat în Naşterea Sfântului Prunc: “Iubită mamă, naşterea ta/ că s-a întâmplat, eu fiul sunt de vină. / Din Dumnezeu ţi-am făcut semn/ c-o rază preacurată de lumină”.

           El rămâne unul din marii co-slujitori imnici ai Liturghiei ortodoxe universale.

       “Ioan Alexandru este poate cel mai mare poet imnic din întreaga istorie a literaturii noastre- orice vers al volumelor sale-cuprinde o semnificaţie în formă parabolică, mereu dirijată ascendent, până la suprema asumare a Logosului”. (Edgar Papu).

        Rodnicia bradului nu-i la pământ./ Crengile din vârf sunt încărcate/ Să auzi când şuieră în vânt/ Câte vămi în urmă-au fost lăsate. Nu în pulbere eşti mai bogat/ Rodnicia-ncepe între stele./ Pe pământ în taină s-a-ntrupat/ Slava strecurată printre ele. Pe cât creşti şi-ntruna te frămânţi/ Pe atât mai limpede transpare/ Că de mirul picurat pe frunţi/ S-a trezit pustia-n sărbătoare. ( Bradul meu).

   IONEL ZEANĂ, POET CREŞTIN, ARMÂN.

   Ionel Zeană s-a născut la 19 Iulie 1912 în comuna armână Doleani, judeţul Salonic, Macedonia. După terminarea gimnaziului român de la Salonic, a venit în ţară în 1928 şi a absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti. Din 1934, devine membru activ în Mişcarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Este arestat prima dată în 1936, la 6 luni închisoare la Cluj, graţie Congresului studenţesc de la Tg-Mureş. La 1 Decembrie 1938 este arestat din nou şi internat în lagărul de la Miercurea-Ciuc, până-n Aprilie 1940, fiind unul din supravieţuitorii masacrului, “Nopţii Sfântului Bartolomeu” din 22 Septembrie 1939. În noaptea de 14/15 Mai 1948 este arestat de comunişti, la Constanţa şi condamnat la 18 ani muncă silnică. Execută 15 ani. A fost închis la Cluj, Miercurea-Ciuc, Constanţa, Aiud (9 ani), Văcăreşti, Jilava, Noua Culme, Periprava. A fost eliberat la 12 Mai 1963. 

          Pe cămaşa de nuntă a sufletului său şi-a brodat cu foc confesiunea lirică, într-un jurnal de luptă şi suferinţă, pe răbojul durerii, ca un simbol al credinţei şi nădejdii, ca o Jertfă pentru Hristos, dar şi o mărturie a dragostei de Patrie. Poemul “Golgota românească”, ne oferă un tulburător mesaj creştin, născut din rafinamentul şi sensibilitatea unui artizan al artei cuvântului, dublat şi de dîrzenia unui mare Erou naţionalist.

  “ Ieşim ca nişte cârtiţe din hruba/ în care picuri grei de apă cad./ În faţa porţii ne aşteaptă duba/ să ne transporte undeva-n alt iad./ Îngrămădiţi pe coridor de-a valma,/ păşim în gând cu semnul sfintei cruci./ Ne-mproşcă cu ocara şi sudalma,/ Cordoanele de cerberi politruci./ Şi, înşfăcându-ne cu lăcomie,/ ne-nghite duba ca un căpcăun./ În tot oraşu-i linişte pustie,/ în noaptea asta sfântă de Crăciun./ Sub streaşina cu ţurţuri şi cu vată,/ nu mai vibrează glasuri argintii / dintr-o copilărie-ndepărtată,/ răsună-n noi colindele târzii./ Nu-şi mai vesteşte nimeni bucuria/ că s-a născut în noaptea asta Christ./ Doar îngerii îi cântă-n cer solia-/ Crăciun amar, însângerat şi trist./ Copii azi se roagă sub icoane,/ să le aducă Moş Crăciun în zori,/ Mălai în locul pungii cu bomboane/ şi taţii îngropaţi în închisori./ Strivim tăcuţi o lacrimă pe gene,/ ni-i sufletul pustiu şi răvăşit/ asemeni unui cuib cu fulgi şi pene,/ din care rândunelele-au fugit./ În ţară azi dezmăţul şi urgia/ domnesc în numele lui anti-christ./ nu se dezghioacă-n nimeni bucuria/ şi neamul tot e-nsângerat şi trist! (Noapte de Crăciun).

 

   PANTELIMON M. VIZIRESCU, POET MISTIC OLTEAN

          Pantelimon Vizirescu s-a născut la 16 August 1903, în satul Brăneţ, judeţul Olt, din evlavioşii părinţi Marin şi Maria. A urmat şcolile în satul natal, în Slatina, Colegiul Naţional din Craiova, Facultatea de Litere în cadrul Universităţii Bucureşti, obţinând licenţa în anul 1929, iar 9 ani mai târziu, în 1938, a obţinut titlul de Doctor în Litere şi Filosofie, cu menţiunea “magna cum laudae”, la aceeaşi Universitate. A debutat în literatură în 1922, la “Universul literar”, condus de Iorga, a colaborat cu Arghezi, iar din 1931, timp de 15 ani a publicat poezie, proză, studii critice şi eseuri în cea mai pestigioasă revistă “Gândirea” condusă de Nichifor Crainic. În 1943, Pan M. Vizirescu a publicat antologia Poezia noastră religioasă. În anul 1945, sub regimul lui Groza, organizaţia de represiune- de inspiraţie bolşevică, împieliţatul “Tribunal al Poporului”, l-a condamnat la muncă silnică pe viaţă. A reuşit să fugă la timp. După peregrinările prin diferite sate, ascunzându-se pe la prieteni şi rude, deodată în ajunul Sfintei Marii, a fost nevoit să părăsească ascunzătoarea din cauza apariţiei unui politruc. Drumurile îi erau închise. Laţul se strângea tot mai tare. Într-o inspiraţie, Maica Domnului îi porunceşte să meargă acasă la el, că Ea îl va ocroti. Şi l-a ocrotit 22 de ani. Drept recunoştinţă poetul i-a închinat Maicii Milosârde, 22 de poeme. La recomandarea lui Zaharia Stancu, a fost primit în 1940, în Uniunea Scriitorilor. Denunţat de un vecin zelos este arestat de securitate în 1967, pentru puţin timp. Sprijinit de Cella Delavrancea şi Şerban Cioculescu publică 3 volume: Poeme (1982); Sunet peste culmi (1985) şi Călătorie de taină (1988). După 1990, a publicat Prinos de lumină şi har, ş. a. 

        Toată viaţa, harul şi creaţia sa au fost puse în slujba lui Dumnezeu, a Neamului, şi a poeziei de care era permanent bucuros şi mândru; “Experienţa detenţiei şi a prigoanei mi-a revelat această taină a mântuirii prin poezie, a mântuirii prin cuvânt, prin cuvântul rostit…Socotesc o binecuvântare că am venit pe lume în acest Neam, că n-am fost deviat în altă parte. Apartenenţa mea la Neamul daco-român este într-adevăr, o bucurie şi un dar ceresc”.

 

        A urcat la Domnul în anul 2000, la 27 Ianuarie, pe deplin împăcat cu Hristos, cu semenii şi cu sine. Pantelimon Vizirescu a fost un Everest al vieţii, al Gândirii şi Marele Vizir al Poeziei religioase. 

   “  Adie-n preajmă busuioc şi smirnă/ din împlinirea cerului vestire,/ căzută-n glod, pierduta omenire/ nu Ţi-a primit buchetul de lumină. /Era un staul încălzit de vite/ cuminţi şi bune, cu priviri de nalbă,/ când, din vecie, Noaptea cea mai albă/ s-a revărsat spre frunţile smerite./ Arhanghelii îşi auriră spada/ în blânda stea ce lumina pământul/ şi se-ntrupa din gângureli Cuvântul/ în scutecele Tale ca zăpada. / Pe-un snop de raze-n ieslea cu plăvanii,/ cum n-a fost prunc şi pururi n-o să fie,/ Fecioară Maică, Te-au slăvit, Marie,/ cum Te slăvesc în casa lor ţăranii. “ (Preamărita Marie).

   VIRGIL MATEIAŞ, POET CREŞTIN

   Virgil Mateiaş s-a născut în 1909, în Făgăraş. Ajunge un reputat avocat cu o solidă temelie moral-creştină. Este un observator nemijlocit şi un făurar de poezie sensibilă. “ Însemnam pe prispa minţii, în fiecare zi, gândul ce mă căuta, apoi, spre a nu fi descoperiţi la percheziţie, îl ascundeam în vers, apoi versul devenea rugăciune”, mărturiseşte poetul.Pentru el poeziile constituie “o istorie în versuri mai uşor de ascuns de vigilenţa paznicilor, de barbaria perchiziţiilor, de suspiciunea anchetatorilor, şi deci mai lesne de adus acasă. Nu e mai sublimă încântare când omul umilit, singur, înfometat, bătut, împresurat de duhurile răului ce-i stârnesc disperarea, agonia, neantul, sinuciderea, când omul acesta răvăşit îşi mai poate ridica ochii spre cer şi-L strigă pe Dumnezeu. Dintr-o asemenea stare s-au născut aceste versuri. Toate acestea sunt gândurile mele. De ce am făcut versuri? Nici eu nu ştiu.

   Vă găsiţi în faţa spovedaniei unui om oarecare, spovedanie făcută în versuri simple, ce m-au ajutat să-mi păstrez echilibrul sufletului şi limpezimea minţii, în timpul umilinţelor din singurătatea lungă şi grea a izolărilor. 

   Am căutat să mă întâlnesc cu năzuinţele Neamului meu, din a cărui comunitate spirituală nu am ieşit, şi pe care nu am încetat a-l iubi”, se mărturiseşte marele poet făgărăşean.

   Ne-am ridicat să punem rânduială/ în ţară, în gândire şi-n cuvânt./ Cum n-am avut hârtie şi cerneală,/ am scris cu sânge-n Cer şi pe pământ. La căpătâiul veacului ce moare,/ ne scuturăm de temniţi şi noroi,/ Cu lanţuri la mâini şi la picioare,/ purtăm şi azi istoria după noi. / E tot mai rău şi-i pretutindeni sânge,/ trădările ne muşcă şi ne frâng./ Când cumpăna durerilor s-o frânge,/ în semn de rugăciune mi le strâng. / Aceste mâni de oase şi ţărână,/ nu-s înger, Doamne, ci om şi cu nevoi./ Coboară-n ţara mea o săptămână, şi-ai să ne laşi să mai grăim şi noi. (Ne-am ridicat, Aprilie 1951, Ocnele Mari, celula 12, izolare).

   ANDREI CIURUNGA, VOIEVODUL BASARABEAN AL POEZIEI RELIGIOASE

   Andrei Ciurunga şi-a croit albia poeziei, a crezului său naţionalist, printre stâncile de granit ale funebrelor temniţe, cu zâmbetele lor ţuguiate în ţurţurii cu surâs de gheaţă atee. În menirea chemării sale sfinte, a fost ales să curgă lin, cristalin şi continuu ca Nistrul nostru, încărcat de buciumul Doinelor şi focul Baladelor, rânduite ca o cuminecare a biruinţei întru veşnicie.

     “Cuvine-se-n genunchi a ne supune/ acestei Nopţi de-ntoarcere la noi,/ când mâinile-nfloresc în rugăciune/ şi curge-n matcă timpul înapoi. / Visăm podoabe-n pomii ce ne-mbie,/ întindem, goale degetele-n zbor,/ dar brazii noştri s-au făcut sicrie,/ uitarea ninge-n cetinile lor. / Purtăm pe buze spuza ce mai arde/ a unui încă neucis mister,/ învinşii cantă-n lanţuri pe brancarde, învingătorii fumegă spre cer…”

   RADU DEMETRESCU GYR, PSALMISTUL DAC al POEZIEI MARTIRICE

       Radu Gyr este chintesenţa Poeziei creştine martirice, a Neamului, încărcat cu o multitudine de simboluri, cu o broderie metafizică a cărei urzeală confirmă rolul credinţei şi al poeziei în drumul lor spre mântuire.

      Maniera boierească, morala eroismului, şi a demnităţii, tulburătoarea dimensiune orfeică, exigenţele spirituale ascetice, îi conferă o aură de Sfinx Carpatin, de neegalat. 

  “Să mulţumim acestor zile/ şi-acestor nopţi ce ne pătrund/ cu chinul darului fecund/ şi-al răstignirilor fertile. / Să mulţumim acestor ceasuri/ pentru că ard, pentru că dor/ şi că ne cresc pe fierea lor/ cu plâns în ochi, cu vers în glasuri./ Urcă-te, trupule, şi spune/ mai trist, mai `nalt că te ridici/ şi că vrei spin şi vers şi bici,/ decât să pieri în uscăciune./ Urcă-te, suflete, şi cântă/ mai trist, dar mai înalt din glod/ şi spune lumii c-ai dat rod/ din pământeana rană sfântă. (Să mulţumin acestor zile).”

TRAIAN DORZ, POET ISIHAST

   Traian Dorz a venit pe lume odată cu Zorii Naşterii Domnului, în agoniseala bunilor gospodari Constantin şi Maria, în zarva şi voioşia colindătorilor, la 25 Decembrie 1914, în cătunul Râturi, comuna Mizieş, judeţul Bihor. Copil sprinten, săritor la nevoie şi ager la minte. Iubea cu pasiune cartea. A epuizat micuţa bibliotecă a şcolii primare, deopotrivă cu cea a învăţătorului său Savu Halbac. A încheiat cele şapte clase primare ca model de elev creştin. A fost premiat de preotul-profesor de Religie cu cartea “Corabia lui Noe”, a părintelui Iosif Trifa, întemeietorul şi conducătorul pământesc al Mişcării spirituale “Oastea Domnului”, mişcare de regenerare moral-religioasă a poporului român în graniţele ortodoxiei străbune.

   Darul primit a devenit o carte de căpătâi, o epifanie călăuzitoare pentru toată viaţa, care s-a ridicat înfloritor în Grădina Maicii Domnului. 

   S-a înscris imediat în “Oastea Domnului”, slujind-o cu tot zelul său de creştin înfocat. Lumina Domnului reflectată din scrierile cărţilor Oastei Domnului care purtau îndeosebi pecetea dragostei părintelui Iosif Trifa, l-a binecuvântat cu harul poeziei. Primile încercări adolescentine destul de reuşite i-au fost publicate în “Lumina Satelor”. În 1934, răspunde chemării părintelui Trifa şi se alătură colaborării într-o vie activitate publicistică şi la redactarea periodicelor: Oastea Domnului, Iisus Biruitorul, Ecoul, Glasul Dreptăţii, Ostaşul Domnului, etc. Tot în această perioadă îi apare şi primul volum de versuri, La Golgota.

   După instaurarea regimului comunist, “Oastea Domnului” a fost scoasă în afara legii. În 1959, poetul şi publicistul creştin Traian Dorz a fost arestat şi condamnat 17 ani de muncă silnică pentru lupta sa spirituală. A scris în închisoare, memorizând şi analizînd cele peste 200 de poezii şi aproximativ 100 de titluri de lucrări ce cuprind eseistică religioasă, meditaţii creştine, pledoarii pentru păstrarea credinţei şi multe povestiri pentru copiii de toate vârstele. După relativa libertate, a fost menţinut cu domiciliu forţat şi permanent supravegheat de securitate, interzicându-i-se să scrie. A fost permanent hărţuit, dar niciodată oprit. Opera sa poetică însumează 5 000 de titluri, intensificate şi completate cu alte 7 000 de proverbe versificate, inspirate din înţelepciunea thraco-daco-română. Însăşi numele său Dorz poartă pecetea şi semantica pură a cuvântului dac. Dorz înseamnă=dorinţă trează (permanent trează). El a fost unul dintre cei mai buni şi mai neobosiţi propăvăduitori al frumosului Marianic, al binelui Hristic, al slavei Duhului, al Adevărului Ceresc şi  al trezviei Neamului nostru hărăzit cu înţelepciune.

    Multe din poeziile sale sunt astăzi colinde cântate de credincioşi intrând definitiv în conştiinţa Neamului său pe care l-a iubit nemăsurat. 

    Traian Dorz rămâne pentru noi Comoara dacică a Poeziei creştine.

‘’Aici vom rămânea mereu /oricât de-nţelenită-i glia;/ cu-atât cu cât arăm mai greu /va fi mai sfântă bucuria.// Aici vom rămânea crezând /în biruinţa pentru care /ne-au ars strămoşii rând pe rând /s-o ’nalţe mai strălucitoare.//

Aici vom suferi mereu /în locul unde-avem poruncă /să-I dăruim lui Dumnezeu /slujirea-n cea mai aspră muncă. //Şi-aicea vom muri-apărând /un Adevăr şi-o moştenire/ încununate în curând /de-o nesfârşită strălucire.//

Aici, căci chiar pe-acest pământ /dorim să se mai-nalţe-o dată/ pentru Cristos un crezământ /şi-o dragoste adevărată. //Ca să-nviem de-aici mereu /prin noi şi noi urmaşi într-una /arzând în veci lui Dumnezeu /în miile de jertfe — una. // ( Traian Dorz-’Aici vom rămânea mereu )

   Slava şi cinstirea lor  să ningă peste sufletele noastre harul mulţumirii şi al iubirii!

GHEORGHE  CONSTANTIN  NISTOROIU

Batranul (cu inima tanara) si steagul. Tudor Gheorghe - Pune tata steag la poarta.

„În lutul greu din care am plecat / Am frãmântat simţire. / Din urã am clãdit iubire. / Între seninul din Înalt / Şi jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câştigat. / Mi-e barba albã, încâlcitã, roasã. / Pãrinte, o sã vin curând acasã”.(21 Decembrie 1989)

Era acum 21 de ani, pe 21 decembrie. Luasem bataie deja, pe bulevardul Magheru, de la primii scutieri pe care-i vedeam pe viu in viata mea. Fugisem spre centru impreuna cu prietenii mei tonitzisti, ingramaditi vreo sapte intr-o Dacie, la risc. Lucram la un mozaic la Combinatul Fondului Plastic. Impropriu spus lucram. Ne invarteam in cerc, frematand in jurul unui aparat de radio din centrul unei hale imense. In momentul in care s-a intrerupt transmisia, am zbughit-o ca din pusca. L-am imbrancit pe portarul care, deja avizat, incerca sa ne impiedice si, cu artistul plastic care ne coordona la volan, am gonit-o pe strazile pustii, din zona Casei Scanteii, pana la prima baricada.
Pe drum, nici picior de militian. Normal, cu totii erau acum in fata noastra, intre Romana si Universitate. Ajunsi si noi in prima linie, ne-am bucurat sa ne regasim alti prieteni si colegi, inclusiv pe frate-miu cel mare, George, care-l tinea in spate, pentru a face poze mai bune, cand pe Pascal Ilie Virgil cand pe Titi Calistru, deveniti apoi fotografi la “Romania libera”. Era ca o intrunire de gasca, extinsa apoi la Universitate cu toate cunostintele mele din Bucuresti, toti artistii, nebunii si rebelii Capitalei, de la “Tonitza” si Institutul “Nicolae Grigorescu” pana la rockerii din “Lido” si “Cina”.
Pe moment ne blocasem pe Magheru, in dreptul terasei “Gradinita” – acum McDonald’s, pentru cei mai tineri – si cantam, din rarunchi si in genunchi, “Desteapta-te, romane!”. Din cand in cand incercam sa vorbim cu pustanii in uniforma din fata noastra, cu ochii de sub vizeta castii dilatati. Eram de-o varsta. In spatele lor, se vedeau barosanii din Militie, civili si, mai departe, restul trupelor, inarmate si sprijinite de mijloacele speciale de interventie. Armata, ca sa fie foarte clar. Noi, turbulentii linistii publice, incercam sa ne unim cu cei de la Universitate. Dupa un du-te–vino intre grupul de nebuni din mijlocul strazii – vreo 50-70 de oameni – si scutierii, care pareau mai inspaimantati ca noi, a urmat brusc, atacul.
Langa mine, chiar in primul rand, era un tatic cu un copilas de trei anisori pe umeri, care strigase incontinuu “Libertate te iubim, ori invingem ori murim!”. Fiul meu cel mare e generatia 1989; avea aproape un an in decembrie. Era acasa, dar, cand ma uitam la camaradul meu de revolta, parca il vedeam pe el, cam ingrozit la gandul a ce va urma. Dupa ce-am luat primele “bulane” in cap m-am repezit la copil si l-am prins inainte de a cadea si a se izbi si el, ca tatal lui, de asfaltul de-acum stropit cu sange. In timp ce taica-sau si prietenii mei erau cam calcati in picioare, eu, cu copilul la piept, am reusit sa fug pe straduta care duce spre Piata Amzei, acum “Take Ionescu”, si-am intrat, pe bajbaite, in primul magazin intalnit. Zdrang, s-a auzit zavorul dupa intrarea mea. Era un “Vanatorul si Pescarul” si vanzatoarele ma stiau, fiind cam amator de efecte militare. Mi-am lipit fata de geamul rece de la intrare in timp ce doamnele au inceput sa-l mangaie pe copilas. Ca printr-o minune a trecut si tatal, in goana. L-am tras in magazin, refugiindu-ne apoi cu totii, pe podea, dupa tejghea.
L-am reintalnit zilele si lunile urmatoare pe iubitorul de libertate, in CC, pe 22 decembrie, cu arma in mana, apoi prin structurile de conducere ale “Frontului”. Ajunsese mare. Mereu ma imbratisa si-mi multumea c-un evluviu de recunostinta pentru ca i-am protejat, atunci, copilasul. La cateva luni, ne-am intalnit intamplator pe strada. M-a tras deoparte si, rotindu-si ochii in toate partile, mi-a spus, soptit: “Victor, plec ‘afara’. Si nu ma mai intorc. E de rau. Am vazut prea multe…”. Si s-a dus. Sper c-o fi bine acum…
Dupa ce a trecut primul val de scutieri, ne-am refacut grupul de golani strangandu-ne de pe stradute – ca izvoarele care se varsa intr-un lac – in Piata Romana, unde, mi-aduc aminte, trona un cilindru mare de ciment, pe care Ceausescu vroia sa inalte un monument. Cu forte proaspete si nervi cu carul ne-am asmutit noi asupra pifanilor. De data asta au luat-o ei la fuga. Incet, incet, strigand, scandand si cantand, am castigat metru cu metru pana la “Scala” si, apoi, am “cucerit” si intersectia. Deja puteam sa ne-auzim fratii de la Universitate. Dar pan-aici ne-a fost.
Dincolo de trupeti duduiau TAB-urile, se invarteau turelele cu mitraliere si straluceau baionetele pe deasupra castilor de razboi ale militarilor insirati de-a latul bulevardului. Mai multi oameni pe trotuare: curiosii si fricosii. In plina strada, aceeasi mana de nebuni de la Romana. In fruntea noastra, parca de nicaieri, aparuse un batran. Cu parul si barba alba. Avea o figura de dac liber. Ochii ii straluceau in seara care se lasa. Se vedea ca astepta momentul asta de vreo 45 de ani. Schiopata, sau cel putin asa imi aduc eu aminte. Intr-o mana avea un baston. In cealalta un steag: Tricolorul. Flutura deasupra noastra, curat, fara stema si fara gaura. Cand au inceput sa se indrepte spre noi militarii cu baionetele la arma si TAB-urile dupa ei, trei sferturi dintre noi am tulit-o automat inapoi, in pas grabit, chiar alergand.
Cand ne-am uitat in spate, intre noi si militari, in mijlocul drumului, acum pustiu de partea noastra, batranul. Singur. Nu se miscase nici un centimetru. Tinea steagul sus de tot, cu o singura mana, intinsa, si cu cealalta se sprijinea bine in baston, pregatit de infruntare, ce putea sa-i fie fatala. Unii dintre noi ne-am oprit, rusinati dar si speriati la ce putea sa i se intample batranului. Cativa ne-am intors si am fugit la batran. Cu forta, l-am tras deoparte, schiopatand si fugind apoi pe strazile adiacente pana ne-am regasit la Universitate. Cand a inceput sa se traga cu trasoarele, m-am retras, cu gandul la pustanul meu de acasa. Dar si la batran. Oare va reusi sa scape?, ma intrebam.
Zilele au trecut rapid, ca clipele: gloante si sange, flacari si intuneric. Apoi iar gloante si flacari si tot asa. Am intalnit alti nebuni frumosi, s-au legat prietenii de viata si de moarte. Traiam ca-ntr-un film in care totul se succede mult prea rapid, pe repede inainte. Pana cand am spus noi “stop”: atunci cand ne-am dat seama ca am fost pacaliti. Pe 28 decembrie am devenit, eu si prietenii mei, teroristi, conform “Frontului Salvarii” lui Iliescu si Televiziunii Romane ocupate. Pentru ca am organizat, dupa 21 decembrie, prima demonstratie anti-comunista, anti-FSN si anti-Iliescu. Era, deja, prea tarziu.
Din cand in cand imi revenea in minte imaginea batranului anonim, cu drapelul sau tricolor. Ma rugam sa nu fi murit, dupa cum il impingea spiritul lui de sacrificiu. Si asa a si fost. Ne-am reintalnit in Piata Universitatii, unde a stat aproape zi si noapte, printre zecile de mii de romani care au facut de garda pentru Romania in cele 53 de zile ale manifestatiei-maraton anti-comuniste. Apoi l-am revazut, din noi in fruntea demonstrantilor, la “marsul alb” al sutelor de mii de bucuresteni iesiti pe strazi pentru eliberarea studentilor inchisi in urma interventiei trupelor si minerilor lui Iliescu in 13-15 iunie. Batranul dac era neinfrant.
Un astfel de exemplu luminos am mai intalnit, apoi, la fratii nostri basarabeni, Alexandru Lesco, Tudor Popa si Andrei Ivantoc, care, la eliberarea din temnitele rusesti din Transnistria, dupa 12 si 15 ani de inchisoare nedreapta, pentru tara lor, au spus, cu o modestie supraomeneasca: “daca s-ar intoarce timpul inapoi, am face exact acelasi lucru”. La fel, veteranii anticomunisti si monahii soldati ai Romaniei, cu 10, 15 si 20 de ani de ocna sub regimul de ocupatie bolsevic, ca bunii si marii duhovnici ai Ortodoxiei Arsenie Papacioc si Justin Parvu. Daca-i intrebi iti spun fara sa pregete ca fiecare clipa de schingiuiala sau de chin, la munca de exterminare de la Canal sau din minele de plumb, a meritat: “iaca, am stat si noi acolo, pentru mantuirea neamului romanesc…” Acesti luptatori sunt caramizile vii ale Romaniei noastre, de pe pamant si din ceruri. Ei sunt cei ce fac sa dainuie aceasta natiune, dragostea de tara, patriotismul. Oricand va indoiti de puterile voastre, ganditi-va si voi la batranul ce tinea steagul sus, singur si darz, in fata unei Armate strambe, de bieti oameni sau chiar de neoameni. Atunci, in acea clipa lunga din 21 decembrie 1989, el era Romania.
Numele lui este Ernest Maftei. Badia. Badia era Romania si Romania era Badia.
Victor Roncea La un 21 Decembrie

 

            Foto cu Badia: Dinu Lazar