Pot să chem în rugăciune mijlocirea Părintelui Porfirie sau a altor părinţi cu viaţă sfântă, însă necanonizaţi?

Laurențiu Dumitru

 - răspuns către Ştefania -

Întrebarea este extrem de importantă şi nu stă doar pe buzele tale, am auzit-o des în ultima vreme. Ca să răspundem la întrebarea acesta e nevoie de mai multe precizări. Din păcate, în lumea ortodoxă contemporană s-a încetăţenit, într-o oarecare măsură, o înţelegere neortodoxă, de influenţă apuseană (romano-catolică) a ceea ce se numeşte astăzi „canonizare” (în fapt, vechiul termen ortodox, mult mai potrivit, este cel de „proslăvire”). Proslăvirea ortodoxă a Sfinţilor nu înseamnă că Biserica îl „sfinţeşte” pe Cuviosul sau Cuvioasa respectivă prin hotărârea (tomos-ul) ei, ci că Biserica (în întregul ei) încuviinţează şi generalizează evlavia locală către o persoană cu viaţă sfântă. De fapt, potrivit predaniei ortodoxe, unul din paşii către proslăvirea (canonizarea) cuiva este tocmai evlavia către dânsul, ce se manifestă prin rugăciuni, alcătuirea de acatiste, zugrăvirea de icoane ale sale. Oamenii recunosc astfel, în aceştia, adevărul cuvintelor Psalmistului: „Nu voi muri, ci voi fi viu” (Psalmi 117, 7) – părtăşia şi legătura neîntreruptă dintre Biserica pământească şi cea cerească, prin harul Duhului.

Exemple care să întărească acest adevăr sunt multe în istoria Bisericii noastre. Sfinţenia lui Paisie (Velicikovski) de la Neamţ a fost recunoscută imediat după adormirea sa. Stareţul Paisie a trecut la Domnul la 15 noiembrie 1794, fiind înmormântat în biserica mare a mănăstirii. Ucenicii săi au alcătuit la scurt timp viaţa sa. I s-a pictat de asemenea şi o icoană, aşezată lângă piatra sa de mormânt. Astfel, evlavia populara l-a proslăvit imediat după adormirea sa, recunoscându-i sfinţenia vieţii. Abia în 1988 a fost canonizat de Patriarhia Moscovei. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotărât canonizarea sa în şedinţele din 20-21 iunie 1992. Proclamarea oficială a avut loc la 15 noiembrie 1994, la două sute de ani de la trecerea sa la cele veşnice.

Aş mai pomeni doar cazurile Sfântului Calinic de la Cernica şi Cuvioasei Parascheva de la Iaşi, care au fost proslăviţi de Biserică ca sfinţi abia în 1952, sau a Cuviosului Daniil Sihastrul, proslăvit în 1992 – deşi până atunci erau cinstiţi ca sfinţi, fără tăgadă (şi Cuvioasa Parascheva, şi Cuviosul Daniil sau Onufrie de la Vorona – canonizat în 2005 -, au avut moaştele aşezate spre închinare, în raclă, cu multă vreme înainte). Nu cred că socoteşte nimeni că ei (ca şi mulţi alţii) au devenit sfinţi abia după canonizare, ci erau aşa din timpul vieţii, prin harul lui Dumnezeu, „vase alese” ale Sale. Acum, spre exemplu, la mănăstirea Petru-Vodă (Neamţ) se găsesc spre închinare moaşte galbene, frumos mirositoare de la mărturisitorii din închisoarea de la Aiud. Într-o fericită zi şi ei se vor afla în sinaxarele noastre.

Sunt, de asemenea, relevante cuvintele Sfântului Ioan Iacob, scrise la canonizarea Cuviosului Nicodim Aghioritul: În Biserica cerească, Cuviosul Nicodim este de multă vreme între Sfinţi şi se roagă pentru noi, pământenii, la tronul Dumnezeirii, dar Soborul Bisericii pământeşti abia acum [în 1952] s-a gândit să-l cinstească aşa cum se cuvine. Lumina Sfântului nostru Părinte Nicodim care a răsărit la ceruri acum 152 de ani, s-a vădit astăzi mai bine în Biserica de pe pământ, ca să lumineze tuturor!

E adevărat, privind din cealaltă parte, că evlavia populară în sine nu este o chezăşie a sfinţeniei cuiva – au existat şi cazuri de „evlavie mincinoasă”, către cineva care nu era sfânt (vezi, de pildă, în România, cazul părintelui Inochentie de la Balta, Basarabia – sec. XIX). Chezăşia sfinţeniei se întăreşte prin viaţa dusă de acela, de starea sa în dreapta credinţă (ortodoxie), de eventualele minuni săvârşite în timpul vieţii şi după moarte, de eventuala nestricare a trupului său (ultimele două nu sunt însă condiţii obligatorii). Şi, îndeobşte, sfinţenia este un lucru de care se încredinţează ucenicii încă din vremea vieţii (cum este, de pildă, în cazul Părintelui Sofronie de la Essex).

Dacă e potrivit a chema în rugăciune mijlocirea unor părinţi repausaţi, cu viaţă sfântă, însă necanonizaţi, mi-am întrebat în urmă cu vreo câţiva ani părintele duhovnicul. În principiu, mi-a spus dânsul, e bine să ne rugăm către cuvioşii la care avem evlavie, cel ce-i cheamă în rugăciuni nu greşeşte. Însă, se-nţelege, vorbim doar de cultul personal, de rugăciunea de acasă. Părintele meu îmi spunea că are obiceiul de a-i pomeni pe aceşti marii trăitori şi duhovnici împreună cu cei răposaţi, însă cu nădejdea că, dacă au câştigat îndrăzneală către Domnul, să se milostivească şi de el.

Dacă cercetăm în viaţa Bisericii descoperim ca absolut firească rugăciunea către cuvioşii părinţi. Spre exemplu, Sfântul Simeon Noul Teolog a avut o mare evlavie către părintele său duhovnicesc, Simeon Evlaviosul; Sfântul a ţinut o „legătură” neîncetată cu el prin rugăciune, i-a alcătuit chiar şi o slujbă, i-a zugrăvit icoane, chiar dacă n-a fost canonizat (şi nu este nici până în ziua de astăzi).

Părintele Serafim Rose a alcătuit un acatist în cinstea dascălului său, Sfântul Ioan Maximovici (+ 1966). Acatistul a primit la acel moment încuviinţarea PS Nectarie (Kontevici) de Seattle. Precizez că Părintele Serafim a răposat 1982, iar proslăvirea oficială a Sfântului Ioan Maximovici s-a făcut de către Biserica Rusă din diaspora, la San Francisco, abia în 1994.

Sfântul Siluan Athonitul (+ 1938), în cartea „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, vorbeşte despre sfinţenia preotului de mir Ioan de Kronstadt care va fi proslăvit mult mai târziu, în 1964 de către ROCOR (Russian Orthodox Church Outside Russia – Sinodul episcopilor ruşi din diaspora), iar în 1990 de către Biserica Ortodoxă Rusă.

Cu binecuvântări locale sau pur şi simplu din evlavie populară avem azi acatiste către Părintele Porfirie Bairaktaris, către Paisie Aghioritul, către Serafim Rose sau Stareţul Tadei al Vitovniţei. De asemenea, de ceva vreme circulă pe la noi un acatist al Sfinţilor Români din închisori.

Ca mod de adresare, sigur că nu putem să ne adresăm îndrăzneţ şi direct cu apelativul „Sfinte” (deşi în Biserica primară se numeau sfinţi toţi cei ce primeau învăţătura lui Hristos şi se botezau – cf. II Corinteni 13, 12), mai potrivit este a spune „Cuvioase Părinte”, „Fericite Părinte”, acestea sunt titulaturile care se dau adesea părinţilor cu viaţă sfântă, dar încă necanonizaţi de Biserică. Grecii spun Makarios, ortodocşii de limbă engleză folosesc Blessed. În română însă echivalentul ar fi Cuvios. Evident, termenii sunt interşanjabili – fiindcă numesc aceeaşi realitate duhovnicească. În calendar, în mod tradiţional, „cuvioşi” sunt numiţi simplii monahi sau mireni care au cunoscut o canonizare mai mult sau mai puţin întârziată, sau care au un cult mai puţin generalizat; „sfinţi” sunt cei arhicunoscuţi, cinstiţi şi răspândiţi în întreaga Biserică Ortodoxă, în sobornicitatea ei geografică; „fericiţi” nu cunoaştem în română decât pe Fericitul Augustin (pe care unele sinaxare greceşti îl numesc Agios Avgustinos o Megalas, Sfântul Augustin cel Mare – deci folosirea acestui titlu în română e mai degrabă o „reţinere” faţă de acest sfânt al Bisericii). În fine, reţine că sfânt, cuvios, fericit ş.a. au acelaşi înţeles semantic duhovnicesc; de pildă, Parascheva de la Iaşi este numită când „Cuvioasa”, când „Sfânta” – motivaţia fiind (în mare măsură) cea pomenită anterior, perioada destul de lungă de la adormire până la canonizarea propriu-zisă.

Deci, dacă avem o evlavie şi o afinitate mai mare către un părinte adormit, de a cărui sfinţenie avem încredinţare, negreşit că Domnul primeşte rugăciunile pe care le facem printr-însul. Nu e defel un lucru scandalos sau smintitor, ci ceva poate chiar necesar (cu accentele de rigoare, puse pe cum înţelege Ortodoxia sfinţenia şi canonizarea). Ca să te încredinţez, o dată în plus de folosul rugăciunilor către părintele Porfirie, îţi spun că am avut o discuţie cu webmasterul site-ului grecesc http://www.porphyrios.net care mi-a spus că grecii se roagă la Părintele Porfirie (Of course. We pray to Elder Porphyrios).

O tânără îmi spunea că după ce a citit pe nerăsuflate trei cărţi despre Părintele Porfirie a simţit ca vii cuvintele Părintelui, cuvinte care i se adresau personal. S-a hotărât să-l numească din acel moment „duhovnicul meu din Cer”. I-a dat îndrăzneala acesta însuşi Părintele prin cuvintele: Când voi pleca voi vorbi şi mai uşor cu voi.

Vezi și Cuvioșii Paisie Aghioritul și Porfirie Kavsokalivitul în amintirea ÎPS Ierotheos Vlachos

Notă: Textul a fost publicat inițial pe blogul personal (pridvorul lui Laurențiu Dumitru). El apare și în cartea mea “Tinerii între cer și pământ” ( Ed. Egumenița, 2008 ).