Cuvant exceptional despre Iov al Sfantului Ioan Gura de Aur. Din Omilia XXXIII la Matei

Ce-am merita, oare, noi, care avem nişte pilde ca acestea, care traim în vremuri de pace şi totuşi ne moleşim şi cădem? Nu duce nimeni război împotriva noastră, şi sîntem junghiaţi; nu ne persecută nimeni, şi sîntem istoviţi. Ne bucurăm de pace. Domnul ne-a poruncit să ne mîntuim, dar nici aceasta n-o putem. Apostolii, cînd toată lumea ardea şi flăcările cuprinseseră întregul pămînt, au intrat în foc şi au

smuls din mijlocul flăcărilor pe cei cuprinşi de foc; tu, însă, nici pe tine nu te poţi salva. Ce îndrăznire mai putem avea, ce iertare? Nu ne mai ameninţă nici bicele, nici temniţele, nici conducătorii, nici sinagogile iudaice, nici altceva din unele ca acestea, ci cu totul dimpotrivă, noi creştinii conducem şi stăpînim. Impăraţii sînt binecredincioşi; multe dregătorii şi posturi de frunte sînt ocupate de creştini; creştinii se bac ură de slavă si de linişte; si nici asa nu biruim. Aceia - si dascăli si

ucenici - erau azvîrliţi în fiecare zi în temniţe, trupul lor era plin de răni si de cicatrice, dar se bucurau mai mult decît cei din paradis. Noi nici în vis nu suferim aşa ceva, dar sîntem mai moi decît ceara.

- Dar aceia, mi s-ar putea spune, făceau minuni!

- Pentru asta, dar, nu erau biciuiţi? Pentru asta nu erau prigoniţi? Acesta-i lucru ciudat că adeseori erau chinuiţi si munciţi tocmai de cei carora le făcuseră bine; şi. nici aşa nu se tulburau, deşi li se răsplătea binele cu rău; dar tu, dacă faci cuiva vreun bine cit de mic, iar mai apoi acela îţi face vreun necaz, te superi, te tulburi şi-ţi pare rău de binele facut

De s-ar întîmpla să se pornească război şi prigoană împotriva bise­ricilor — să dea Dumnezeu să nu se întîmple asta vreodată! — , gîndeşte-te cît de mare ar fi rîsul, cît de mare ocara! Şi pe bună dreptate! Cand nimeni nu se exercitează în casa sa, cum va fi strălucitor în timpul lup­telor? Care atlet, care n-a făcut exerciţii cu un maestru de lupte, va putea să învingă pe adversarul său la jocurile olimpice? N-ar trebui, oare, ca şi noi creştinii să facem în fiecare zi exerciţii de luptă, de bătaie cu pumnii şi de alergare⁷ Nu vedeţi că aşa numiţii pentatleti, cînd n-au pe nimeni cu care să faca exerciţii, umplu un sac cu nisip, îl atîrna si aşa îşi exercitează forţa lor? Nu vedeţi că atleţii mai tineri fac cu colegii de aceeaşi vîrstă exerciţii în vederea luptelor cu adversarii lor? Pe aceş­tia imită-i şi tu şi exercitează-te în luptele filozofiei!

VIDEO. Videanu, Croitoru, Predoiu, Severin, Daianu, Isarescu si Tanasescu la Comisia Trilaterala

Sursa: infocon.ro

Lipsa de documentare şi analfabetismul teologic mustesc la ziarul Adevărul. Mostră: un articol despre Sfântul Ilie Lăcătuşu

Rar am citit un articol mai prost documentat decât acesta! Deşi moaştele Părintelui Ilie Lăcătuşu sunt întregi, bine mirositoare şi făcătoare de minuni, titlul articolului este „Moaştele părintelui Ilie Lăcătuşu din Cimitirul Giuleşti, făcătoare de minuni?”.

Avizi de senzaţional, redactorii ziarului „Adevărul” (Maria, Emilia şi Cătălina) spun o sumă de ... minciuni! Articolul nu e nici măcar original, Realitatea TV sau Jurnalul Naţional (ca să fim drepţi, trebuie menţionat că JN a avut şi o serie de abordări corecte ale temei sfinţilor din închisori) scriind şi ele despre acest subiect acum ceva timp, în aceiaşi cheie. E dureros că sunt ziarişti care uită că sunt botezaţi şi că e un sacrilegiu a scrie cu necuviinţă despre oamenii cu viaţă sfântă. Deşi Părintele Ilie Lăcătuşu (acesta este numele corect al Părintelui, şi nu Lăcătuş, aşa cum apare menţionat de câteva ori în articol) a trecut la cele veşnice în 1983 (la data de 22 iulie), nu este adevărat că a murit în închisoarea din Târgu-Ocna, unde şi-ar fi petrecut ultimele zile alături de Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor. Aşa cum ştim, Sfântul Valeriu Gafencu s-a născut în ceruri în data de 18 februarie 1952.

Pe lângă lipsa de documentare, autoarele articolului (trei, Doamne, şi toate trei!) vădesc un cras analfabetism teologic, în care musteşte mai toată presa din România. Chiar şi când fac un lucru aparent bun, citând un fragment din mărturia Părintelui Ioan de la Rarău, ziaristele cu pricina nu se sfiesc a vorbi despre preoţii... vrăjiţi! Ca să nu mai vorbim despre pretenţia acestora ca oamenii să definească tipul de miracol pe care l-au trăit!

Un prieten din rândul preoţilor îmi spunea că femeile din Bucureşti sunt, în pofida aparenţelor, printre cele mai credincioase din România. Cele trei ziariste să fie excepţia de la regulă? Dumnezeu ştie, dar nădăjduiesc ca ziariştii să nu se mai apropie de cele sfinte cu necurăţia lumescului, dornic de senzaţional. (F.P.)

Iată articolul: Misterele Bucureştiului: Moaştele părintelui Ilie Lăcătuşu din Cimitirul Giuleşti, făcătoare de minuni?

Deşi moaştele părintelui nu au fost canonizate, zeci de creştini din Bucureşti merg săptămânal la cripta lui din cimitirul Giuleşti pentru a se închina. Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române spun că au luat în calcul sanctificarea preotului în viitorul apropiat.

Fost deţinut politic, preotul Ilie Lăcătuşu, la căpătâiul căruia lumea lasă bani în speranţa unei minuni, a murit, ca un mare mucenic, în 1983, în închisoarea din Târgu-Ocna, unde şi-a trăit ultimele zile alături de Valeriu Gafencu, supranumit «Sfântul închisorilor».

15 ani mai târziu, în 1998, când a murit şi soţia preotului, care trebuia îngropată alături de el, familia a rămas stupefiată în faţa osamintelor părintelui care au fost deshumate: carnea de pe el nu putrezise şi, mai mult decât atât, emana un miros de mir, deşi nu fusese îmbălsămat când a murit!

Împăcare sufletească

Curioşi să vedem cum s-a născut legenda moaştelor făcătoare de minuni, am mers la cimitirul Giuleşti şi am găsit, pe o ploaie infernală, mai mulţi bucureşteni, uzi până la piele, încolonaţi, în faţa unui cavou care arăta mai degrabă cu o odaie din lemn, făcând cruci şi pregătindu-se să pupe oasele preotului.

Pentru mai multă ordine, familia a stabilit ca accesul să se facă doar sâmbăta şi duminica, între orele 14.00 şi 18.00.

O femeie, îngenucheată în faţa criptei, aprinde flori şi nu conteneşte din plâns până nu i se dă acceptul de a intră lângă sicriu, acolo unde să poată atinge moaştele. „Lumea vine la el şi se roagă pentru ca ştie că e un sfânt. Nu doar că nu a putrezit, dar el a mai fost şi văzător cu duhul, prezicea viitorul, deci avea puteri supraomeneşti”, ne spune cu capul închinat una dintre doamnele care vine constant în cimitirul Giuleşti, acolo unde se află sicriul cu moaşte.

Din spate mai sare o credincioasă. „Degeaba, dacă nu ai credinţă şi nu crezi că părintele Lăcătuş e sfânt, nu se leagă nicio minune. Trebuie să intri la el cu sufletul deschis, să-l atingi şi să crezi în el”, spune doamna Floarea.

Niciunul dintre cei care au venit de mai multe ori să se roage la căpătâiul moaştelor nu poate defini ce tip de miracol a trăit după aceea, însă toţi vorbesc despre „o împăcare sufletească”.

Preoţii, vrăjiţi

Singurii care bagă mâna în foc că au trăit experienţe inexplicabile în timp ce se rugau lângă trupul neînsufleţit al lui Ilie Lăcătuş sunt preoţii.

„Când am ridicat capul şi m-am uitat la el era cu ochii deschişi mari. Atunci, neaşteptat - pentru că sfântul face minuni, deschide ochii, se mişcă, vorbeşte la cei care sunt vrednici - eu, socotindu-mă cu totul nevrednic de aşa ceva, am rămas impresionat când am văzut că a deschis ochii mari.

Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uită cum se uită oamenii fără să învârtă capul - dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Am mai mers altă data, că la doi ani, şi am intrat iar la părinte. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui - ţepene complet, reci că gheaţă, cum sunt morţii şi, după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcă în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele”, povesteşte părintele Ioan de la Rarău, cel care l-a cunoscut pe Lăcătuş, pentru autorul cărţii „Din temniţe spre sinaxare”.

Acesta mai spune despre părinte că avea o credinţă zdravănă, şi că îi combătea pe toţi activiştii de partid pentru că ştia să discute sub toate aspectele, plus că ştia vreo şase limbi străine.

Familia cere bani pentru închinăciune

Urmaşii preotului Lăcătuşu sunt cei mai convinşi de faptul că străbunul lor este un adevărat sfânt si făcător de minuni inca din momentul descoperirii trupului neputrezit al acestuia, atunci când unul dintre nepoţii săi l-a atins şi, timp de o săpătâmână, mână dreaptă a tânărului şi-a păstrat mirosul de smirnă, specific sfintelor moaşte.

„Nu eram singurul care simţeam această mireasmă deosebită, şi cei din jurul meu au remarcat-o”, explica atunci băiatul. Nu la fel de uşor explică familia şi motivul pentru care au amenajat o „cutie de donaţii” în interiorul criptei, unde se adună sume frumuşele de bani, fapt considerat anormal şi de reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române (BOR).

„Nu e normal ce se întâmplă acolo, că se dau bani pentru închinăciune. Dar dacă parohia bisericii de-acolo decide asta, şi am înţeles ca menţine sub control toată treaba, nu ne putem implica”, ne-a declarat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Constantin Stoica.

Pe lista de canonizări a Bisericii

Cât priveşte canonizare părintelui Lacatusu, BOR spune că acest lucru se va întâmpla. „Parintele există pe o lista de posibilă canonizare. Doar că, în practica ortodoxă nu există grabă, deci acest lucru nu ştim când s eva întâmpla”, a mai spus Stoica.

La data de 29 septembrie 1998, trupul preotului Ilie Lăcătuşu a fost găsit intact şi mirosind a mir. Trupul neputrezit avea o greutate de 7-8 kg, fiind găsit în condiţiile corespunzătoare sfintelor moaşte: nestricăcios, frumos mirositor, uscat şi uşor, pielea de culoarea alunului, păstrându-şi dimensiunile şi aspectul, pe care privindu-l lasă impresia unui om care doarme.

Maria Apostol, Emilia Sava, Cătălina Slujitoru

Oratorul Tase Puricareanu. Cand cu crucea, cand cu steaua...

Tocmai isprăvise de mâncat friptura, când Ghiţă Năstrate, agentul, îi aduse o scrisoare. Conul Tase Puricareanu desfăcu, domol, plicul şi citi:

Iubite Tase,

În împrejurări grele, la cine să alergăm? Fireşte, la tine. Afaceri grabnice mă silesc să plec numaidecât. Şi astă-seară, la 8 ceasuri, cred că ştii: sunt cele două întruniri, în despărţirile III şi IV, la care trebuia să vorbesc. Bizuit pe marele tău talent, plec mai mulţumit şi împăcat în mine însumi decât dacă aş fi vorbit eu alegătorilor.

Al tău îndatorat,

Jean Georgescu

P.-S. Iartă-mă că-ţi scriu aşa, pe fugă; mai am jumătate de oră până să plece trenul. Tocmai, semnul buletinelor noastre de vot e Crucea.

De multe ori îi scrisese şeful; dar niciodată nu-i aşternuse rânduri mai călduroase ca aceste. Conul Tase era încântat. Înghiţi o bucată de plăcintă în pripă, sorbi de două-trei ori din cafea şi porunci să-i aducă o trăsură. Erau 7 ceasuri. Îşi îmbrăcă redingota, îşi îmbucă tabachera cu tutun, iar coana Tica Puricareanu îi puse în portofel vreo două scobitori, căci se putea, după întrunire, soţul dumneaei să guste câte ceva, cu prietenii.

Peste câteva clipe trăsura luneca, sprintenă, spre sala Jupiter, unde se ţinea întrunirea despărţirii a III-a. La intrarea oratorului, sala se cutremură de strigătele de bucurie ale alegătorilor; conul Tase Puricareanu era cunoscut şi răscunoscut ca mare vorbitor. Când păşi în sală, faţa conului Tase se rumeni ca floarea mărului; când se aşeză în faţa mesei, se aprinse ca trandafirul, iar când ridică degetul, să facă linişte, obrajii i se înflăcărară ca bujorul. Dar tăcerea se întinse peste capetele celor strânşi să audă, şi conul Tase începu să vorbească. Cele dintâi cuvinte îi ieşiră din gură mai mult suflate decât spuse. Întotdeauna păţea aşa. Vorbele parcă se-necau, se amestecau, se îmbulzeau la poarta dinţilor, până ce, în sfârşit, stăpânirea de sine le rânduia, le făcea să iasă una câte una, curate, înşirate, cu darul pe care, într-o măsură, conul Tase îl avea. Tulburarea ţinuse două-trei clipe doar; alegătorii cunoscură îndată glasul care, şi acum, tuna şi fulgera împotriva tuturor acelor care erau de alte păreri decât ale conului Tase Puricareanu şi ale prietenilor săi… Conul Tase Puricareanu şi tovarăşii săi făcuseră toate… ei orânduiseră ţara; ei alcătuiseră legile cele înţelepte; ei ieftiniseră traiul; numai de la ei toată suflarea putea să aştepte îmbunătăţirile viitoare!…

Din când în când câte un glas răguşit striga, vajnic: Aşa-i! Şi atunci, ca o furtună, strigătele se încâlceau, geamurile zbârnâiau de vuiet: Aşa-i! Aşa-i! Aşa-i! Un om scurt, cocoţat pe un scaun, lângă un stâlp în fundul sălii, ridica mâna şi ţipa: Jos! Jos cu ei! apoi, clătinându-se, lua stâlpul de care se sprijinea în braţe, să nu cadă. Atunci Năstrate făcea linişte, avânta bastonul deasupra capului şi poruncea: Tăcere! Şi tăcerea se făcea îndată.

Apoi vorbele conului Tase îşi luau iar şirul, unele după altele, ca nişte tovarăşe bune care ştiau ce aveau de făcut…

Conul Tase se înfierbânta; vorbea, şi-n aceeaşi vreme îşi da seama de toate; gura spunea una, şi gândul mergea alături; înţelegea că robise sala, simţea că putea vorbi aşa trei-patru ceasuri, o zi întreagă, o săptămână chiar, dacă ar fi fost nevoie. Deodată însă îşi aminti că mai are o întrunire. Trebuia să sfârşească. Post-scriptumul i se înşiră în minte… Tocmai, semnul buletinelor noastre de vot e Crucea. Ăsta era şi sfârşitul; avea să încheie în chip măreţ. Conul Tase se umplu bine în haină:

— Astfel, iubiţii noştri prieteni, voi încheia arătându-vă că semnul buletinelor noastre de vot, semnul cu care pornim la luptă, e Crucea; cu ea vom merge la izbândă. Căci, domnilor, crucea e semnul credinţei noastre strămoşeşti; crucea e cel dintâi semn pe care mama noastră ne-a învăţat să-l facem în faţa sfântului iconostas; pentru strălucirea crucii, sfinţii mucenici au murit în chinuri; pentru cruce, domnii noştri viteji au luptat în şirul veacurilor; şi, în sfârşit, pe cruce, Domnul nostru Isus Hristos şi-a jertfit viaţa pentru mântuirea păcatelor omeneşti! Aşadar, Crucea e semnul care vă va călăuzi, credeţi în ea şi mergeţi la izbândă. Şi mai judecaţi, iubiţi alegători, că-n vreme ce noi pornim la luptă creştineşte, potrivnicii noştri, ca nişte păgâni, şi-au ales Steaua, doar ca toţi să le poată spune: Vai de steaua lor! Şi-au ales steaua, care-i tot aşa depărtată de noi ca şi ei de inimile noastre, ale tuturora; şi-au ales steaua rece, rece ca şi sufletele lor neîndurătoare; şi-au ales steaua, steaua căzătoare, care nu lasă în urma ei decât lumina mincinoasă a unei clipe; şi-au ales steaua, iubiţi alegători, pentru că ocârmuirea lor de astăzi e steaua rea a acestei biete ţări!… Făcându-vă dar cruce şi lepădându-vă de cei care zboară printre stele, ca duhurile rele, mergeţi cu noi, înainte, iubiţi şi stimaţi alegători…

Suflând, cu şurloaie de sudoare pe frunte, ca şi când ar fi ieşit dintr-o baie cu aburi, conul Tase de-abia răzbi să se coboare de la tribună. Toţi căutau să-i strângă mâna, să-i spuie un cuvânt, în vreme ce, de partea ceealaltă, sala duruia de tropote, ca şi când năvălise în ea o herghelie speriată. În sfârşit, cu mare greutate, conul Tase izbuti să se îndrepte spre uşă. Alegătorii din cealaltă despărţire vor fi pierdut răbdarea. Trebuia să se grăbească. Dar, drept în uşă, un om, suflând de fugă, îi întinse o scrisoare. Conul Tase Puricareanu o luă, se apropie de lampa din peretele sălii şi citi:

Tase,

Scriu de pe scara vagonului. Un gând mă munceşte că, grăbit cum eram, ţi-am scris greşit; aşa sau nu, vreau să plec liniştit: să ştii că semnul buletinelor noastre de vot e Steaua, nu Crucea, cum mi se pare că ţi-am spus. Ţine bine minte.

Jean Georgescu

Conul Tase rămase împietrit. Arătă scrisoarea lui Năstrate.

— Ce e de făcut?

Nasul borcănos al lui Năstrate se aprinse deodată ca o lampă. Se scărpină după ceafă. Apoi, ca omul care nu dă de la nimic înapoi, răspunse:

— Să îndrepţi greşeala dincolo, coane Tase.

Conul Tase simţea că i se coborâse tot sângele la inimă. Fireşte, atâta-i mai rămase: să dreagă dincolo ce, fără voia lui, stricase aici. Se sui repede în trăsură şi, peste un sfert de ceas, se oprea în faţa sălii Apolon din despărţirea a IV-a.

Sala, plină; în ea, un frământ cumplit de nerăbdare. În despărţirea aceasta erau foarte mulţi cârciumari, care ştiuseră cum să vie la întrunire. De la cele dintâi vorbe ale conului Tase, urletele ridicau acoperământul. În mijlocul tuturor, un sfrijit, cu mustaţa lungă de părea înnodată pe după urechi, îşi şuiera mereu cuvintele: Şuuş cu Taşe! Şuuş cu conul Taaşe! Dar Năstrate ridica braţul: Tăcere, şi gurile se închideau câteva clipe. Cu alte vorbe, cu alte întorsături, conul Tase ajunse tot acolo: tot ei, nimic ceilalţi. Şi iarăşi simţi de la o vreme că poate cuvânta aşa un ceas, două, o zi, o săptămână chiar, şi gândul mergea domol alături… Trebuia să încheie. Dar ăsta era greul: ce spusese dincolo trebuia să întoarcă aici. La urma urmei, vorbele, gândea conul Tase, sunt ca şi mănuşile: le poţi întrebuinţa şi pe dos dacă nu ţi-e de ce-or zice alţii.

Se potrivi bine în redingotă:

— Aşadar, iubiţii mei prieteni, un lucru mai am să vă spun, şi anume: drept semn al buletinelor noastre de vot, drept semn al biruinţei noastre am ales Steaua. Cu ea să ţineţi, cu steaua cea bună, care veghează mereu, strălucitoare, deasupra partidului nostru; cu Steaua să ţineţi, căci fiecare dintre noi, o ştiţi, avem câte o stea, care ne adumbreşte din înalt cu raza ei cea norocoasă; cu Steaua să ţineţi, căci atunci când dânsa apare, cerul rămâne senin, norii se duc. De steaua noastră să vă călăuziţi, dar, fraţilor, cum magii s-au călăuzit de steaua tainică ce i-a dus la ieslele în care se născuse Mântuitorul! Şi nu uitaţi că, pe câtă vreme noi păşim pe urma unei raze de lumină, potrivnicii noştri şi-au luat ca semn al lor Crucea! Crucea, semnul ce se pune pe casele de vânzare, de vânzare, ca şi sufletul lor. Crucea, semnul cu care se înfierează spatele celor nemernici. Crucea, crucea roşie, care acoperă pe cei istoviţi şi răniţi în lupte; crucea, semnul care aminteşte de tăcerea, de muţenia cimitirelor! Puneţi-le dar cruce şi lăsaţi-i.

Cu mâna întinsă, cu privirea grozavă, conul Tase Puricareanu încheie cu glas răsunător:

— Morţii cu morţii, domnilor, viii cu viii!

Oratorul – de Emil Garleanu

Publicata si sub titlul – Cameleonul


Sursa: Roncea.ro/