Parintele Arsenie Boca si Parintele Ilie Cleopa - predici la Praznicul Inaltarii Sfintei Cruci

Predica Părintelui Arsenie Boca

O! Într-una din cântările Bisericii, alcătuită după Psalmii lui David, preamărim pe Dumnezeu în cuvintele: “Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru; înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este”. O altă cântare bisericească, preamărind crucea zice: “Acum vedem aşternutul unde au stătut picioarele Tale Stăpâne…” Astăzi cu adevărat cuvântul cel de Dumnezeu grăitor al lui David a luat sfârşit, că iată arătat ne închinăm şi aşternutului preacuratelor Tale picioare.

Deci până la răstignirea Domnului pe cruce, crucea era lemnul morţii celei mai de ocară. Prin Sfintele Sale patimi, Iisus a schimbat ocara în slavă, încât Apostolul Pavel nu găsea alt cuvânt în care să se laude decât în Crucea Domnului, mustrând pe cei ce sunt vrăjmaşii crucii.

Deci lemnul crucii a fost prevestit prin prooroci, prin Moise şi prin David. Prin proorocul David ne porunceşte să ne închinăm Crucii, aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este.

Oare de ce zice despre Cruce că e aşternut numai al picioarelor Lui? – Fiindcă Iisus S-a răstignit pe Cruce nu cu fiinţa Sa dumnezeiască, ci cu firea omenească, Adam cel nou, ceea ce în graiul profetului e tot una cu picioarele Lui Dumnezeu.

Să lămurim ceva şi din înţelesul crucii ca suferinţă.

Suferinţa, necazurile, încercările sunt cea mai necunoscută cruce, deşi fiecare are de dus câte una. Mai toţi se roagă lui Dumnezeu să-i scape de cruce. Nu e bine aşa. E semn că oamenii nu-i cunosc rostul şi nu-i cunosc pe sfinţi. Iată de pildă ce spune Marcu Ascetul, că prin aceasta se cunoaşte dacă o are cineva, dacă primeşte cu bucurie necazurile. Tot acest sfânt ne spune despre crucea încercărilor, că pentru trei pricini vin asupra noastră:

1. ca pedeapsă pentru păcatele făcute (“pedeapsă” în graiul bătrânilor înseamnă învăţare de minte);
2. pentru ferirea de cele ce altfel le-am face; şi
3. pentru întărirea virtuţii. “Să nu spui că se poate câştiga virtutea fără necazuri: căci virtutea necercată în necazuri nu e întărită!” (Filocalia I, p. 236.66).

Cea mai grea încercare a vieţii e necazul morţii. Cum stăm faţă de o asemenea încercare? Ar trebui să stăm şi mai liniştiţi ca faţă de cruce; fiindcă Mântuitorul prin moartea Sa, a schimbat nu numai rostul crucii din ocară în slavă, ci a schimbat şi rostul morţii şi l-a făcut bun. Până la Iisus moartea era o pedeapsă dată firii omeneşti, plată a păcatului. De la înfrângerea morţii, prin învierea Omului nou, moartea cea mai grea încercare a vieţii acesteia, s-a schimbat în moarte a păcatului şi a izbăvirii firii omeneşti. Aşa ne învaţă Sf. Maxim Mărturisitorul.

Iată de ce prăznuind Crucea vorbim de înviere şi a morţii omorâre.

Acestea sunt cunoştinţe duhovniceşti care dau curaj vieţii acesteia, îi dau înţeles şi o linişte cu atât mai mare cu cât e mai învolburată marea societăţii omeneşti.

Iată pe ce temelie stăm, în praznicul Înălţării, când zicem: “Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!”...

Sâmbăta, 14 septembrie 1949, Prislop, Ziua Crucii

Predica Părintelui Ilie Cleopa

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iubiţi credincioşi, pentru a vorbi mai desluşit despre acest prea sfânt praznic al Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este nevoie să începem cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc nişte mărturii mult mai de demult, ca să ne putem da seama când a început şi cum a ajuns până la noi praznicul acesta.

Aţi văzut dumneavoastră grâul, când de-abia îl bate vântul, sau când e de o palmă numai şi când e aproape să dea în spic? Dacă vei căuta într-însul şi îl vei desface când e aproape să dea în spic, sau cu vreo lună mai înainte, vei vedea acolo o taină mare. Acolo, în paiul acela, în firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grâului foarte amănunţit, foarte mic se arată înăuntru şi spicul, şi boabele lui, şi toate celelalte. Aţi văzut păpuşoiul când de-abia îi dă spicul şi de-abia are păpuşi? Păpuşa aceea care nici mătase nu are, în care se vede ceva foarte mic, e porumbul, care mai târziu se va face mare, va face şi grăunţe şi toată frumuseţea lui lăsată de Dumnezeu.

Iată, aşa sunt cele ale dumnezeieştii Scripturi. Prea luminatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica darului, n-au ajuns la noi deodată aşa de desăvârşite şi prea sfinte cum le vedem astăzi; nu, ci ele au fost mai întâi de-abia în faşă şi încolţite în umbră. Şi de aceea este nevoie să vorbim despre umbre, despre faşe şi despre clipa când ele de-abia se plămădeau şi se urzeau înainte de legea nouă, şi chiar de legea veche.

Mai înainte de a fi Moisi şi de a primi legea veche, Patriarhul Iacov, închipuind Sfânta Cruce, a blagoslovit pe fiii lui Iosif, pe Manasi şi pe Efraim, în chipul crucii, a pus mâna stângă pe unul şi mâna dreaptă pe celălalt în chipul crucii (Facerea 48, 13-19). Şi mai înainte de a muri el, aceia s-au închinat la vârful toiagului său, adică la lemn, simbolizând crucea încă dinainte de venirea legii vechi.

În legea veche, simbolul crucii, adică cel ce umbros o arăta pe dânsa, îl vedem mai întâi atunci când împăratul Aradului a omorât pe israeliţi şi a omorât pe mulţi, încât aproape toţi încăpuseră pe mâna lui. Şi Moisi, neştiind ce să facă, a început a-i îndemna pe dânşii să asculte de Dumnezeu, iar ei mai tare cârteau, zicând: De ce ne-ai adus pe noi în pustie, de ce ne-ai adus pe noi aici? Nu era mai bine în Egipt?

Şi a auzit Dumnezeu cârtirea poporului – spune dumnezeiasca Scriptură – şi a trimis şerpi care muşcau cu muşcătură de foc, şi au omorât mulţime nenumărată de oameni. Iar Moisi, văzând că moare atâta popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. Şi atunci a spus Dumnezeu lui Moisi: Fă-le un şarpe de aramă, turnat întreg, desăvârşit, şi să-l răstigneşti, să-l spânzuri pe el pe un stâlp înalt. Şi toţi cei ce vor fi muşcaţi de şerpi să privească la şarpele cel de aramă şi se vor vindeca (Numerii 21, 1, 5-9). Acesta era simbolul crucii întru totul adevărat, cu mult înainte de veacul Mântuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe cruce. Şi a zis Dumnezeu lui Moisi: Vezi, spune-le ca toţi cei muşcaţi, care vor privi la şarpele înălţat, să-şi închipuie că viaţa lor este acolo şi vor trăi. Şi le-a spus Moisi atunci: Vezi, Israile, viaţa ta răstignită pe lemn; şi toţi care priveau la şarpe se vindecau. Şi că această asemănare simbolică şi tainică a Sfintei Scripturi a închipuit cu adevărat pe Hristos, Însuşi Mântuitorul a adeverit-o când a spus: „Şi precum Moisi a înălţat şarpele de aramă în pustiu, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului” (Ioan 3, 14-15).

Dar unde mai vedem taina lemnului crucii şi puterea lui? La Mera. După ce a tăbărât poporul lui Israil lângă Marea Roşie, cale ca la trei zile, au ajuns la o apă mare care se chema Mera. Şi poporul şi dobitoacele toate erau însetate, şi a strigat poporul, cârtind, către Moisi: Ce să bem? Şi când au vrut să bea din Mera, nu puteau, căci – arată dumnezeiasca Scriptură – apa Merei era amară şi otrăvitoare, şi poporul nu putea să bea, cu toată setea lui. Şi atunci Moisi a strigat către Dumnezeu: Doamne, ce să fac? Şi a zis Dumnezeu: Ia un lemn şi-l aruncă în apă şi ea se va îndulci. Şi Moisi a făcut întocmai, băgând lemnul în apă, şi s-a îndulcit apa şi a băut poporul şi dobitoacele cele însetate şi s-au răcorit (Ieşirea 4, 22-25).

Ce este lemnul băgat în apa Merei? Cum poate un lemn să îndulcească o apă amară? Iată cum: în viaţa aceasta, fraţi creştini, pururea suntem amărâţi de scârbă, şi de necazuri, şi de ispite, şi de boale, şi de pagube, şi de alte necazuri. Şi când vom privi la lemnul crucii lui Hristos, cum El a răbdat mai mult decât noi, atunci se îndulceşte necazul nostru şi nu mai este amar. Când ne aducem aminte câte sfinte patimi şi preaînfricoşate a răbdat Hristos pentru noi, se îndulceşte marea aceasta amară a vieţii noastre, pentru că ne gândim că noi nu am răbdat nimic pentru dragostea Lui (Sfântul Grigore de Nyssa, Comentariu la viaţa lui Moisi).

Dar care au mai fost simboalele crucii? Mai înainte încă de venirea lui David, Moisi se lupta în pustie cu madianiţii şi cu amaleciţii şi cu alte popoare care se aflau acolo. Şi amaleciţii biruiau pe Israil; atunci Moisi s-a făcut pe sine o cruce, ridicând braţele în sus şi închipuind semnul crucii. Şi ridicând Moisi mâinile în sus, Israil biruia pe Amalec, iar când le cobora, Amalec biruia pe Israil. Şi văzând preoţii Aaron şi Or că Moisi nu mai putea ţine mâinile în sus, în chipul crucii, atâta vreme, pentru ca nu cumva să biruiască Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui Moisi, să-l ridice mai sus, şi Aaron îi sprijinea o mână, iar Or îi ţinea mâna cealaltă, şi-l ţineau astfel pe el în semnul sfintei cruci, până când poporul lui Israil a biruit desăvârşit pe Amalec (Ieşirea 17, 8-13).
Deci toate acestea sunt simboale preavechi ale crucii.

Dar ce este crucea lui Hristos? Dacă o vor lua aşa simplu, sunt două lemne puse de-a curmeziş. Iar dacă vom căuta taina cea mare care este în ea şi taina mântuirii neamului omenesc care s-a ţesut în ea, vom vedea altceva. Crucea lui Hristos este mai întâi Altar. Pentru ce? Pentru că pe dânsa S-a jertfit Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Care cu preascumpul şi preasfântul Său Sânge o a sfinţit pe ea şi pe noi ne-a răscumpărat. Iată ce spune Apostolul Pavel în epistola sa cea către evrei: „El (Hristos) a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 12-14).

Ce mai este Crucea? Crucea este arma cu care Mântuitorul lumii, Dumnezeu, a biruit pe diavolul. Şi zic duşmanii Crucii că noi trebuie să cinstim numai pe Hristos, dar nu şi crucea, că – zic ei – crucea e o măciucă cu care a omorât pe Hristos. Blestemată este părerea aceasta. Scriptura ne arată că David a tăiat capul lui Goliat. Dar cu ce? Cu o sabie, şi sabia aceasta o socotea poporul sfântă, şi era ţinută în Sfânta Sfintelor, în cortul cel sfânt, învelită într-un veşmânt, lângă efod, pentru că cu dânsa biruise David pe Goliat (I Regi 21, 8-9). Aşa şi această biruitoare armă a lui Hristos, cu care s-a biruit satana şi puterile întunericului, trebuie păstrată în loc de cinste, cu toată sfinţenia. Pentru ce? Pentru că a fost arma cea puternică a lui Hristos, cu care a biruit pe Goliat cel nevăzut, pe satana (I Corinteni 1, 18).

Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos este pecetea Dumnezeului Celui Viu. Unde aflăm noi aceasta? Căutaţi în Scriptura veche şi vedeţi acolo pe Proorocul Iezechiel, ce spune că a venit mânia Domnului peste Ierusalim pentru fărădelegile şi răutăţile poporului. Şi Iezechiel a văzut o vedenie şi un înger al Domnului care striga cu glas mare: Alergaţi pe uliţele Ierusalimului şi însemnaţi pe frunte pe robii Dumnezeului Cel Viu cu litera Tau, adică T – care are forma crucii – şi când va veni sabia Domnului, va cruţa Dumnezeu pe toţi cei însemnaţi pe frunţile lor. Şi a fost că a venit sabia Domnului de la tânăr până la bătrân şi numai cei însemnaţi pe fruntea lor de îngerul Domnului erau scutiţi de primejdie şi de moartea sabiei (Iezechiel 9, 4-6). Dar aceasta e în legea veche.

Noaptea Sfintei Cruci a neamului românesc. Mărturie a lui Gavril Butcovan, singurul supravieţuitor al masacrului de la Ip.

"O viaţă întreagă am fost obsedat de sentimentul singurătăţii, dar acum sunt cu adevărat copleşit de acest sentiment. Am rămas singurul supravieţuitor al Odiosului Masacru de la Ip, a cărui inimă încă mai bate.

Pe retina minţii mele nu s-a şters niciodată culoarea sângelui ţâşnit în urma glonţului tras asupra unor oameni nevinovaţi. În urechi simt golul amar lăsat de bubuitul armelor în miez de noapte.. Încă mai trăiesc pentru că sunt în măsură să rostesc cuvântul Ip.

Vă iert pe toţi, pentru toate!"

Gavril Butcovan, singurul supravieţuitor al Masacrului de la Ip, 13-14 Septembrie 1940, Noaptea Inălţarii Sfintei Cruci

"Documentele importante pentru elucidarea dramaticelor evenimente care s-au petrecut in comuna Ip de Ziua Crucii, in sângeroasa noapte de 13 spre 14 septembrie 1940 au fost descoperite in ultimele decenii in Arhiva Ministerului Apărării Naţionale a Republicii Ungare. Conform acestora se urmărea instaurarea terorii şi legalizarea ei împotriva populatiei româneşti din teritoriile ocupate prin Diktatul de Viena. Conform Decretului 6440/1940, trupele de ocupatie au organizat un scenariu care să justifice masacrul comis in satul Ip şi în localităţile din jur. Stârneşte profundă consternare un asemenea ordin militar dat in timp de pace pe un teritoriu cedat şi ocupat pe baza unui "arbitraj", impotriva unei populatii civile neînarmate. Este evidentă tenta de a instaura teroarea si spaima, de a inhiba şi nimici orice împotrivire in teritoriile ocupate."

Masacrul de la IP a fost plănuit de catre Statul Ungar a avea loc special in Noaptea Inălţarii Sfintei Cruci, sărbătoarea sfântă a neamului românesc: "Romaniei Mari i s-a cantat odata, in public, Vesnica pomenire. In 1940, dupa absurdul diktat de la Viena, trenurile care intrau in Romania din Ungaria aduceau cu ele afise mari, lipite de vagoane, unde, intr-un chenar de doliu, sub o cruce semnificand decesul, stateau scrise urmatoarele:

"In memoria dureroasei nedreptati comise la Trianon, aducem la cunostinta ca, prin fermitatea lui Horthy, a raposat intru Domnul, fiica, sora si ruda ROMANIA MARE.

Dupa 22 de ani de asuprire provocata altora, Doctorul Stalin, la 27 iunie 1940, ora 12,00 i-a amputat un brat. Dupa indelungate suferinte si chinuri, duhovnicii Hitler si Mussolini i-au dat sfanta impartasanie de veci, dupa care si-a dat duhul.
Agonia acelei vorbarete a inceput la Munchen si s-a incheiat la Viena, iar inhumarea va avea loc la 14 septembrie 1940. Oficierea parastasului va avea loc in Parlamentul de la Budapeste. Discursurile funerare vor fi tinute de catre primul-ministru, contele Teleki si de ministrul de externe Csaky.

Odihneste-te in pace!
Amintirea ta va ramane in istorie!
Regele Ferdinand, Regina Maria, sotie, si Carol al II-lea, parinti adoptivi
Cehoslovacia, Polonia, fosti decedati de aceeasi boala
Wilson, Benes, Chamberlain, unchi
Anglia, Franta, Turcia, Mica Atlanta si Liga Natiunilor de la Geneva, Indoliati"

Manifestul avea si o lozinca, evident, un text triumfalist: "Transilvanie! Chiar si pana acum ai fost a noastra si a noastra vei ramane pe veci!"" (Mihai UNGHEANU, Prefata la Complicitati sub paravanul "Revolutiei")


Românii din Transilvania - ucişi pentru vina de a fi "valahi"

(din mărturiile lui Gavril Butcovan, O pagină de istorie scrisă cu sânge. Mărturiile unui supravieţuitor al masacrului de la Ip, Ed. Silvana, Zalău, 2006):

" În vara anului 1940, când Basarabia şi Bucovina au fost ocupate de către Stalin, maghiarii locali au simţit o imensă bucurie, în timp ce noi, românii, ne-am dat seama că ne paşte un mare pericol. Într-o seară, tata s-a adresat mamei cu cuvintele: "Pentru români, a început dezastrul, mă tem că şi pe noi ne vor ocupa ungurii". Vremurile bune şi-au întors spatele pentru români"

Dupa cedarea Nordului Transilvaniei, prin odiosul Diktat de la Viena, din 30 August 1940, şi după retragerea Armatei Române, la 6 septembrie 1940, şovinismul maghiar - aprins de prevederile Tratatului de la Trianon şi întreţinut de ascensiunea lui Hitler si a lui Horthy - a izbucnit cu violenţă in satele ardelene. Nu numai cei cunoscuţi de multă vreme prin manifestările lor profund anti-româneşti, dar şi maghiari buni şi paşnici până atunci, mânaţi de ură, răzbunare, şovinism şi xenofobie s-au transformat in criminali şi torţionari odioşi ai vecinilor lor români.

Măcelul românilor din Ip a fost pus la cale de comandamentul militar maghiar, de comandamentul civil maghiar, de membrii Gărzii Zdrenţăroşilor (Rongyos Garda), de preotul reformat maghiar Kovacs Bela, de moşierul Farago Pişta, de învăţătorul Ujhelyi Adalbert şi de poştaşul satului - cel care, la 13 septembrie, a făcut un recensământ al tuturor românilor din sat. Conform scenariului, la miezul nopţii de 13 spre 14 Septembrie 1940, soldaţii şi civilii unguri au inceput să tragă cu pistoalele în aer strigând "valahii trag în maghiari", după care, 10 români consideraţi "vinovaţi" au fost aduşi la Comandamentul militar al companiei de honvezi unde, după schingiuri şi torturi bestiale, au fost împuşcaţi cu gloanţe dum-dum. A fost doar începutul: conducătorii maghiari ai comunei au hotărât ca toţi românii, fără exceptie, să fie executaţi prin împuşcare, in propriile locuinţe! Întreaga comună a fost încercuită de honvezi, apoi echipe mixte "compuse din 5-6 militari cu arme şi câte 2-3 civili purtând ochelari de motociclişti, pentru a nu fi recunoscuţi de către consătenii lor din Ip şi oamenii din satele vecine" s-au constituit în timp record; la orele 3 dimineaţa, in zorii praznicului Inălţarii Sfintei Cruci, a inceput masacrarea românilor; până dimineaţa, în râuri de sânge, 157 de români - născuţi sau incă nenăscuţi - au fost omorâţi cu o bestialitate ce depăşeşte limitele înţelegerii umane.


"Tată, ăştia îi împuşcă pe români!"

"In zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă ce răbufneau dinspre casele vecinilor noştri. Era intuneric, şi m-a cuprins o frică ce nu v-o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. In familie eram de toţi 10 suflete. Părinţii şi 8 copii. Locuinţa era compusă din două camere. Eu, părinţii şi alţi 5 fraţi dormeam într-o cameră, iar în camera mică, ceilalţi doi frăţiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan, şi i-am spus că sunt impuşcaţi românii. Tata nu putea vorbi de emoţie, pentru că bănuia ce ne aşteaptă. Mama o alăpta pe surioara Paulina de 11 luni, iar parcă focurile de arma se înteţeau cu fiecare minut ce trecea. Mama l-a rugat pe tata să se uite pe geam să vada ce se intamplă pe uliţă iar acesta i-a spus ca vede oameni care se plimbă agitaţi. Pentru o clipă mi-am aruncat şi eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari horthyşti şi consăteni maghiari, deveniţi părtaşi la masacru. Mama, dupa ce a aşezat-o pe fetiţă în leagan, i-a spus tatii să meargă să deschidă uşa, ca să nu bata soldaţii în poartă aşa cum au făcut la vecini. Pe când tata a vrut sa deschidă uşa, deja soldaţii erau în curtea noastră. Unul dintre criminalii horthyşti s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am ştiut ca l-au împuşcat pe tata. Imediat au năvălit în casă trei soldaţi, îndreptând puştile spre noi. S-au răstit şi la noi, bineînţeles în ungureşte, să ieşim afară. Mama i-a intrebat, arătând spre leagan, că ce va întampla cu fetiţa, la care soldaţii i-au raspuns că o s-o crească ei. Când am ieşit l-am văzut pe tata, care zăcea cu faţa în jos lângă peretele casei. M-am indreptat înspre el, moment în care asasinii horthyşti au tras în mine. Cuprins de groază m-am prăbuşit lângă corpul neînsufleţit al tatălui meu. Mi-am dat seama că sunt în viaţă, simţind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminalii i-au executat pe fraţii mei. În faţa casei, la câţiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost impuşcată în piept cu cartuşe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împuşcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 anişori, care, disperată, striga "Unde esti maică?!", a fost secerată de gloanţele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut sa fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împuşcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, "bravii" soldaţi unguri au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rănind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruţă. Cred şi astăzi că şansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata şi am stat culcat cu faţa la pământ, în timp ce călăii erau preocupaţi cu uciderea celorlalţi membri ai familiei. Pe lângă mine şi mama au mai scăpat cei doi fraţi ai mei, Ioan, de 12 ani, si Floarea, de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau ca au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane şi au străpuns-o cu baioneta pe surioara Paulina""


"Voi suprima pe fiecare valah ce-mi va ieşi în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trece prin sabie toată populaţia. Voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copiii din leagăn! In germene voi distruge acest neam de hoti si ticălosi! Nu va fi pentru nimeni nici o milă! Nici pentru copiii de leagăn, nici pentru mama care va naste copil…" "Nincs kegyelem" (Fără îndurare) - Ducso Csaba, Budapesta, 1939

Adrian Cioroianu si Stelian Tanase sustin teza ca regele Carol al II-lea trebuie reevaluat. Contraargumentele istoricului si jurnalistului George Damian

Adrian Cioroianu şi Stelian Tănase au susţinut ieri seară teza că regele Carol al II-lea trebuie reevaluat, nu a fost chiar aşa de rău pe cât se spune. Dar să luăm pe rând argumentele prezentate la dezbaterea „Controversatul rege Carol al II-lea”.

                                    

1. Cedarea Basarabiei s-a făcut în urma unui Consiliu Regal

Consiliul Regal era o instituţie marionetă, o faţadă destinată acoperirii deciziilor lui Carol al II-lea. Contraexemplul cu Consiliul Regal din 1914 unde regele Carol I a cerut să intrăm în război de partea Germaniei şi consilierii s-au opus, iar regele a cedat nu stă în picioare. Consiliul Regal nu a fost niciodată o instituţie formată în baza unei legi, cu atribuţii clare, dimpotrivă, erau adunări informale în cadrul cărora suveranul se consulta cu cei mai influenţi oameni ai ţării. Deosebirea dintre Consiliul Regal al lui Carol I şi Carol al II-lea: în primul caz membrii Consiliului chiar aveau influenţă, în al doilea caz era vorba de oameni care nu prea puteau influenţa societatea românească (al cărei mecanism tradiţional al partidelor fusese pulverizat de însuşi Carol al II-lea!).

Studiile Statului Major şi sintezele Serviciului Secret de Informaţii spuneau clar că din punct de vedere militar era imposibil de rezistat în vara anului 1940 – iar Carol al II-lea ştia foarte bine asta. Un mic exemplu: la începutul războiului România avea 35 de tancuri comparabile cu ce aveau sovieticii. Carol al II-lea a pus în scenă mascarada cu Consiliul Regal ca să se „acopere” în faţa istoriei, nimic mai mult.

2. Corupţia lui Carol al II-lea este o bârfă inventată de legionari şi preluată de comunişti

Orice studiu al izvoarelor memorialistice lămureşte rapid chestiunea. Constantin Argetoianu, Armand Călinescu, Victor Slăvescu, Pamfil Şeicaru, Petre Pandrea – nici unul dintre aceştia nu pot fi consideraţi legionari, ba chiar dimpotrivă. Şi totuşi aceştia îl acuză pe Carol al II-lea că a patronat un gigantic sistem bazat pe corupţie. Este exclusă o înţelegere între aceşti memorialişti pentru întinarea memoriei suveranului – nici între ei nu se iubeau foarte tare. Într-adevăr, legionarii au promovat cel mai intens povestea corupţiei (aveau şi motive s-o facă) însă această corupţie este atestată din multe alte surse diverse, nu doar memorialistice. (Aici puteţi citi istoria unui caz de corupţie patronat de Carol al II-lea)

3. Carol al II-lea nu a fost un afemeiat

În formă extinsă, această teză zice aşa: Carol al II-lea i-a fost credincios Elenei Lupescu până la moarte, nu a fost un play-boy, aşa cum se spune. Din nou, sursele memorialistice spun altceva. Am scris mai pe larg aici despre viaţa intimă a regelui Carol al II-lea. Surse diverse şi extrem de bine informate (Armand Călinescu, Constantin Argetoianu, Gavrilă Marinescu) atestă faptul că regele frecventa prostituate.

Corolarul acestei teze: ce ne interesează pe noi viaţa intimă a regelui? Dacă era un virtuos, fără să o aibă drept amantă pe Elena Lupescu, ar fi fost mai bine? Răspunsul este că ne interesează viaţa intimă a suveranului. În primul rând, ataşamentul său faţă de Elena Lupescu a creat o mare problemă în relaţia cu Marea Britanie (unde un rege a renunţat la tron pentru o amantă în aceeaşi perioadă, iar la noi regele stătea cu amanta în palat). În al doilea rând Elena Lupescu s-a implicat în politică şi în lumea afacerilor – ceea ce a încurcat foarte multe iţe. În al treilea rând, viaţa personală complicată a lui Carol al II-lea crea situaţii tâmpite – primul ministru trebuia să fie de acord să stea la masă cu amanta regală ca o condiţie pentru accesul la putere. Şi mă opresc aici. Problema lui Carol al II-lea nu a fost că a avut o amantă (ca mulţi alţi regi de altfel), problema a fost că i-a permis să se amestece în politică şi să-i influenţeze deciziile. (Vezi aici o poveste cu Elena Lupescu şi prima amantă a regelui Mihai)

4. Carol al II-lea a fost voievodul culturii interbelice

Toate păcatele lui Carol al II-lea ar fi spălate prin aceea că a investit foarte mult în cultura română. În primul rând trebuie spus că toţi regii şi reginele României au făcut asta. Carol I şi Elisabeta i-au sponsorizat pe Eminescu, Caragiale, Enescu etc. Ferdinand a fost mai zgârcit, dar Maria arunca cu banii în toate părţile fără să se uite la sume. Nu e nimic nou că regele Carol al II-lea a sponsorizat cultura română – nou la el a fost cultul personalităţii (detalii aici).

Însă regii anteriori nu au distrus sistemul politic românesc, ei au creat şi consolidat acest sistem. Carol al II-lea a instaurat o dictatură (de catifea, într-adevăr) iar vina lui cea mare este că a pulverizat un sistem politic pus pe picioare cu greutate începând din 1866. Asta plus instaurarea corupţiei instituţionalizate, fărâmarea sistemului juridic şi aplicarea asasinatelor de stat – acestea sunt vinile lui Carol al II-lea.

Într-adevăr, Carol al II-lea a fost o victimă a geopoliticii şi după căderea Franţei şi începutul dominaţiei hitleriste asupra Europei România nu mai avea nici o şansă, indiferent de ce conducător ar fi avut. Însă asta nu îl scuză cu nimic pe Carol al II-lea care a lăsat în urma sa o Românie putredă, pregătită pentru sovietizare.

Sursa: Bellum omnium - Blog George Damian

Leon Zeldis, Suveran Mare Comandor al Supremului Consiliu al Statului Israel: Regele Carol al II-lea a fost iniţiat în masonerie în 1925.

1925: Isaac Grassiani, care în această perioadă era Mare Trezorier al Marii Loji Naţionale din România, a povestit – după ce a ajuns în Israel şi a devenit unul din liderii masoneriei din această ţară – că regele a fost iniţiat în 1925. Relatarea o avem în versiunea lui Leon Zeldis, Suveran Mare Comandor al Supremului Consiliu al Statului Israel. De menţionat că Isaac Grassiani după ce a fondat şi a fost primul Maestru Venerabil al Lojii de limbă română din Statul Israel, Hashachar [Aurora] (1951), a devenit Mare Ofiţer al Marii Loji a Statului Israel (Mare Capelan) şi ulterior, primul Suveran Mare Comandor al Supremului Consiliu al Statului Israel (1966). Iată relatarea lui Leon Zeldis: „În 1925, o încăpere a Palatului Regal a fost consacrată ca Templu Masonic, cu mobilier masonic în miniatură, iar Regele Carol al II-lea a fost iniţiat acolo de către şapte ofiţeri ai Marii Loji, unul dintre ei fiind fratele Grassiani. Regele s-a dovedit a fi un mason activ, el a participat la ţinute şi a deţinut funcţii masonice. Acest fapt i-a ajutat pe masoni să-şi extindă influenţa şi în cercurile înalte. Mai mulţi membri ai familiei regale şi alte oficialităţi guvernamentale au aderat la această Frăţie”.

-

- conform Horia Nestorescu – Bălceşti, Enciclopedia ilustrată a francmasoneriei din România – Editura Phobos, 2005

Astazi este ziua lui Corneliu Codreanu. O fotografie inedita cu Capitanul Miscarii Legionare si un cuvant al Profesorului Gh. Buzatu din lucrarea “Documente din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu”: “Un nume rostit cu teama”

“Numele lui Corneliu Codreanu a fost si inca este rostit cu teama”

13 Septembrie 1899 – 30 Noiembrie 1938

„Nici un istoric serios, care se va ocupa cu istoria secolului XX românesc, nu va putea ocoli sau ignora această extraordinară aventură spirituală pornită din străfundurile ethosului românesc”. – Vintila Horia, Intelectualii şi Mişcarea Legionară. Mari conştiinţe româneşti 

ARGUMENT

„ …Codreanu a făcut din mine

un fanatic român. Cât timp judec în istorie

– iar nu în absolut – nu pot gândi nimic

fără să ţin seama de neamul meu”.

(Mircea Eliade, Jurnalul portughez)

Personalitate marcantă a curentului naţional-creştin interbelic şi fondatorul Legiunii Arhanghelul Mihail, Corneliu Zelea Codreanu a fost şi, din păcate, rămâne încă un personaj defăimat, reprimat, ignorat în ultimii 80 de ani de istorici, şi nu numai.

Azi ca şi ieri o serie de auto-proclamaţi „specialişti”, lansaţi/acreditaţi directori ori prezidenţi ai unor institute ori „comitete şi comiţii” de „studiu şi investigare” prin oculte şi vinovate legături cu diverse Servicii şi Centre de putere, influenţează, cenzurează, deturnează şi, în consecinţă, schimonosesc Istoria însăşi. Aşa cum ieri curentul naţional-creştin era tratat în cheie marxistă, combătut vehement cu „mânie proletară”, tot aşa astăzi, în noul registru „democratic” post-comunist, acelaşi fenomen este fals interpretat, stigmatizat în maniera reducţionistă a „corectitudinii politice”, omniprezente şi omnipotente, din păcate, în societatea românească actuală.
Radiografia evoluţiei societăţii româneşti de la 1848 la 1948 ne indică faptul că instaurarea comunismului în România a reprezentat un moment de fractură care – în sensul teoretizărilor lui Vilfredo Pareto – a stopat procesul gradual al circulaţiei elitelor. Evoluţia firească a societăţii româneşti a fost în chip brutal întreruptă de comunism, care a lichidat vechea elită cultural-politică şi economică a ţării şi a impus o pseudo-elită ce s-a instaurat şi regenerat în temeiul unor criterii ale unui „nou” sistem de valori, pe care îl putem caracteriza drept antisistem de selecţie. Pe fondul trădării Occidentului faţă de ţările Europei Est-Centrale, după 1944-1945, în România acest proces s-a produs în condiţii mult mai dure decât în alte ţări rămase dincoace de Cortina de Fier a lui Stalin. “Execuţia celor 100 000 de oameni care, în pofida păcatelor lor, alcătuiseră fenomenul românesc”[1], după cum consemna Mircea Eliade în Jurnalul portughez, s-a făcut prin teroare şi abuz, iar cei care au iniţiat şi organizat acest sistem samavolnic împotriva semenilor poartă încă stigmatul „păcatului lui Cain”. Într-un sens mai larg, pseudo-elita de după 1944-1945, formată la şcoala violenţei, crimei şi trădării, a purtat cu sine, după cum s-a observat cu justificat temei de specialişti, în toată perioada totalitară, blestemul victimelor comunismului, al celor torturaţi şi asasinaţi în temniţele regimului din 1945-1989.
Oricând în „obsedantul deceniu”, numele lui Corneliu Z. Codreanu era rostit cu teamă, deoarece putea să determine automat aplicarea etichetei infamante de „legionar”, care atrăgea, totodată, ani grei de detenţie politică, izolarea, epurarea sau chiar moartea. După 1990, istoricii, sociologii, analiştii politici interesaţi, sub aspect ştiinţific, de C. Z. Codreanu şi Mişcarea Legionară, sunt catalogaţi invariabil drept fascişti, retrograzi, revizionişti. Obsedaţi de „pericolul legionar”, actualii „comisari” ai „politicii corecte” (precum Michael Shafir, Liviu Rotman, Radu Ioanid, Andrei Cornea, Alexandru Florian ş. a.) menţin gratuit angoasele remanente ale Stângii internaţionaliste şi atee. Totodată, noii „îndrumători” continuă operaţiunea de ocultare, trunchiere, masacrare a adevărului istoric în buna „tradiţie” cominternistă instituită în anii ´50 şi după de către Iosif Chişinevschi, Mihail Roller, Valter Roman, Leonte Răutu, Moses Rosen, I. Ludo, Alexandru şi Sorin Toma, Oscar Lemnaru, Ov. S. Crohmălniceanu, I. Vitner ş. a. Istoricii par timoraţi şi ocolesc discret temele care pot atrage dizgraţia noilor directori de opinie şi conştiinţă istorică „românească”. Excepţiile sunt rare şi, în consecinţă, onorează cu atât mai mult pe cei care s-au aplecat cu acribie, curaj şi calm asupra personalităţii lui Corneliu Codreanu, pe cât de „controversată” pe atât de fascinantă, dar şi asupra originilor, manifestărilor şi evoluţiei Mişcării Legionare[2], definită de marele nostru istoric al religiilor, drept „singura care poate să se revendice ca mistică şi creştină, ca revoluţie spirituală ascetică, bărbătească aşa cum încă n-a cunoscut istoria Europei”[3].
Prefata integrala a Profesorului Univ Dr Gheorghe Buzatu si a Prof Dr Corneliu Ciucanu la Ziaristi Online – Exclusiv

Cititi si: Roncea.ro: O dezbatere necesara: Parintele Justin, Petru Voda, Miscarea Legionara si Romania. Ziaristi la Portile Raiului

                  Republicare Roncea.Ro:

FOTO absolut inedita: Capitanul Miscarii Legionare, tatal lui si Ion Mota. Exclusiv Ziaristi Online. “Numele lui Corneliu Codreanu a fost si inca este rostit cu teama”. Argumentul Prof Univ Dr Gh Buzatu si al Prof Dr Corneliu Ciucanu la Vol IV – DOCUMENTE DIN ARHIVA CORNELIU ZELEA CODREANU

Vedeti si:

Ziaristi Online: 85 de ani de la infiintarea Legiunii Arhanghelului Mihail. Noi Documente Inedite din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu – Vol VI. Profesorul Gh Buzatu despre Barbaria Anti-Legionara. EXCLUSIV FOTO/DOC 

MLĂDIŢELE ALESE ALE Sf. Mucenic CORNELIU. Istoricul Gheorghe Nistoroiu reconstituie portretul lui Corneliu Codreanu, pe baza mărturiilor unor personalităţi

Chornelus, Cornelius, -vechi nume thrac, folosit de ierarhia Castei militare, cu atributul de conducător, tribun, comandant, având însuşirile de încrezător, dârz, strateg, organizator, ales, cucernic, predestinat pentru o misiune nobilă.

Corneliu era un tânăr bărbat, chipeş, din Cezareea thracă, comandant-sutaş, din cohorta Italica, cucernic şi temător de Dumnezeu cu toată casa sa. Om fin, drept, rugător fervent, postitor şi milostiv cu semenii săi, aducea slavă şi mulţumiri permanent Creatorului său. Pentru credinţa şi bunătatea sa primeşte binecuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos, puterea Duhului Sfânt şi Sfântul Botez direct de la Apostolul Petru. 

  Corneliu sutaşul devine astfel cel dintâi Ucenic chemat, care deschide calea Neamurilor spre încreştinare. Ulterior, râvna sa pentru Via lui Hristos şi faptele sale alese îl aduc pe înalta treaptă de Episcop al Cezareei Palestinei. 

   Lumea creştină trebuie reaşezată degrabă, axial (crucial), pe fundamentul adevărului şi al dreptei credinţe, pe strălucirea puterii dreptăţii, printr-o Elită naţional-creştină, ce presupune o conştiinţă şi o trăire deplină în Duhul Sfânt, aşa cum au fost Eroii, Martirii, Sfinţii şi Mărturisitorii veacului XX, care s-au apropiat de Hristos până la unirea cu El. În Iisus Hristos se contemplă creaţia, sensul şi finalitatea ei. De aceea rostul Bisericii luptătoare este de a se asuma responsabil pentru tot ce se întâmplă în societate, promovându-şi puterea istorică. Pasivitatea Ierarhiei, ignoranţa, lenea, indiferenţa, ipocrizia, ori laşitatea, împlinirea şi împăcarea cu “duhul vremii”, conduc nemijlocit la criza de putere a creştinătăţii şi implicit la ascesiunea puterii antihristice (ateismul, comunismul şi sionismul). Lumea creştină trebuie gândită numai prin Mântuitorul Hristos, nu invers, pe Hristos, prin lumea care şi-a dezvoltat treptat propriul ei sfârşit (prin anarhie, ezoterism, tiranie, senzualism, ură, tiranie, poluarea naturii, epuizarea resurselor naturii, tot felul de conflicte, depresia, degradarea şi alienarea oamenilor. Mântuirea lumii este aşadar, dependentă şi de credinţa oamenilor, a Naţiilor, care sunt conlucrarea dintre Elita spirituală şi Dumnezeu. Elita spirituală nu înseamnă şi Ierarhie. Sensul istoriei trebuie să fie Hristic, altfel devine un sens apocaliptic, instituţionalizat, prin false ideologii, prin orânduiri rele (tiranii locale şi universale), prin nedrepte legiuiri, prin crimele politice, prin abuzuri criminale, prin, prin decăderea morală şi viaţa degradantă a oamenilor, prin cultul satanic, prin continua prigonire şi ucidere a creştinilor. Sunt nesfârşite mijloace cu care se organizează răul în lume pentru a se instaura apocaliptic. De aceea se cere imperios şi responsabil rolul Elitei Naţional-Creştine, care să instituie sensul istoric al creştinismului în lume, înnoindu-l şi desăvârşindu-l, atât sub aspect spiritual cât şi material, vizând opera de mântuire, care este o problemă integrală a lumii. Dacă Biserica este luptătoare şi creştinătatea trebuie să fie luptătoare, care antrenează şi lucrează prin toţi factorii de cultură, prin om, familie, popor, neam, omenire. Ordinea moral-creştină va crea o ordine naturală a lumii, spiritualizând-o. Poporul, Neamul, Omenirea, prin Elita spiritual conducătoare, trebuie să concretizeze rolul istoric al creştinismului. Elita nu slujeşte sieşi ci creştinismului, lumii, prin factorul politico-social şi fenomenul cultural-ştiinţific. Slujirea Ei se concretizează în faptă, lucrare, trăire, viaţă, istorie, biserică. Prin absenţa istorică, creştinătatea se destramă religios, prin destrămarea politică. Astăzi omenirea aflată între supravieţuire şi dezastru, trăieşte apogeul crizei mondiale, sub toate aspectele: religios, spiritual, politic, economic, moral, social, militar, etc. Creştinătatea, lumea, aşadar, trece de sub influenţa religioasă sub influenţa ocultei antihristice. De aceea se cere imperios o reîncreştinare a creştinătăţii! Acest nou început de creştinătate la Naţiunea daco-română s-a asumat responsabil imediat după reînfăptuirea României Mari prin Elita Naţional-Creştină, care a polarizat Generaţia de aur de la `22. Ţelul permanent şi final al Elitei Naţional-Creştine constă în înfăptuirea unei revoluţii moral-creştine, pentru a transforma individul (indiferent la soarta sa sau a altora) într-o persoană responsabilă, care îşi asumă întreit dragostea sa faţă de Dumnezu, faţă de Naţiunea sa, faţă de comunitatea prezentă, creştină şi universală, dându-şi prinosul de Jertfă al Eroilor, Martirilor, Sfinţilor şi Mărturisitorilor întru Hristos.

“Ţelul final nu este viaţa, ci Învierea. Învierea

Neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos.

Creaţia, cultura, nu-i decât un mijloc pentru a obţine

această înviere.” (Corneliu Zelea Codreanu)

   Pornind de la evocările unor personalităţi contemporane, străine şi româneşti vom alcătui aproape fidel chipul lui Corneliu Zelea Codreanu, iniţiatorul Măşcării de reîncreştinare a românilor.

   Nicholas Nagy-Talavera, istoric evreu-american: “…Deodată s-a produs o rumoare prin mulţime. Un bărbat chipeş, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte călărind un cal alb. S-a oprit aproape de mine. N-am putut vedea nimic monstros sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilăros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi totodată în mod misterios, departe de ea. Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur şi simplu pădurilor, munţilor, furtunilor de pe culmile Carpaţilor acoperite cu zăpadă, sau lacurilor şi vânturilor. Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în tăcere. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească.” (Nagy- Talavera, Nicholas, O istorie a fascismului în Ungaria şi România. Ed. Hasefer, Bucureşti, 1996; ed. orig. 1971, în engl.).

   Walter Hagen, istoric evreu-austriac: “Codreanu avea mai mult profilul unui profet religios decât acela al unui şef de partid. Cei care-l urmau îl venerau ca pe un sfânt”. (Die geheime Front. Nibelungem Verlag, Linz und Wien, 1940).

   Andreas Hillgruber, istoric evreu-german: “Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. Antisemitismul Mişcării era de natură religioasă şi naţională, nu rasistă. Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării izvorau, fără îndoială, dintr-un profund patriotism authentic”. (Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Ed. Franz Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1954).

   Zigu Ornea, istoric evreu: “Toate aceste elogii (şi celelalte, multe, necitate) despre Codreanu, ce întreţineau în jurul lui o atmosferă de cult, uimesc şi fascinează. Mai ales că unele (anume alese) sunt datorate unor oameni de cultură notorii, unor strălucite inteligenţe. Dincolo de fanatismul unui credo de atunci, e dincolo de îndoială charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Dârzenia, intransigenţa, tăria convingerilor, integritatea morală, traiul modest, aproape în sărăcie, fanatismul credinţei ortodoxe erau, indiscutabil, calităţi care se distingeau într-o lume sceptică şi aranjoare, cu moravuri laxe şi mereu coruptibile. Aceste trăsături morale impresionau, convingeau, trezând admiraţie şi respect. Charisma lui Codreanu era o realitate incontestabilă.” (Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundaţia Culturală Română, 1995, p.386). 

    David Şafran, Rabin, dr. :”Ca student, auzisem de la legionari lucruri fantastice despre Căpitan. Eram dornic să-l cunosc personal. Ba am apelat şi la foştii mei profesori de la Universitatea bucureşteană: Mircea Vulcănescu şi Traian Herseni, ca să fiu primit de Căpitan …la Casa Verde…Sub ochii lui de jar, se ascundea o privire vulturească. Încredere, ambiţie, verbaj gândit şi cântărit ab initio…Codreanu mă ascultă cu atenţie. Apoi, subit, parcă-l văd cum cade în transă. Cu o voce puternică, îl aud cum proclamă cu patos:

-Eu i-am văzut pe sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Eu cred în Sfânta Cruce. Biserica e pentru mine un simbol sublim, etern. O, Doamne, iartă-mi greşelile!

Îl vedeam că suferă…

-În ce cred evreii, ca să supravieţuiască vremurilor grele prin care trece omenirea?!

-Noi credem în adevăr. Politica nu e adevăr, dreptatea e o iluzie, banul e o minciună. Acestea sunt realităţi…În credinţă, toate neamurile sunt egale în drepturi ca şi în datorii. Pentru Domnul nu există un popor mai mic sau mai mare. (Deci, nici “ales”, nici antisemitism.)

   Între credinţă şi antisemitism este un non sens. Credinţa îi învaţă pe oameni despre frăţia universală. Intrasem la Casa Verde la ora 1 şi 20 (11 Ianuarie 1937). Vorbeam de acum de peste două ceasuri. Eram decis să mai rămân pentru a pleca limpezit. Nu era o discuţie de cabinet, ci s-au amestecat aici durerile lumii… Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gând şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi ca prieteni. Venisem la el cu sinceritate. Îl văd cum se ridică, îmi întinde mâna şi-mi spune:

-Am avut mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărâme din taina infinită a credinţei. Eu n-am venit să provoc ură sau răbufnire. Sufletul mi-e curat…Nu pe omul superior noi cercăm să-l şlefuim, ci pe omul-om.

Am plecat. Am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică.

Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, în 1937.” ( David Şafran, “Karl Marx, antisemit”, Ierusalim, 1979, p. 106-115, cap. Casa Verde). 

   Richard Wurmbrandt, pastor evreu, misionar şi scriitor: “ –Ştii că Însemnări de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la încreştinarea mea? Jurnalul conţinea elemente curente, impresii, amintiri, dar mai ales o profundă cugetare creştină, prilejuită de recitirea, în temniţă a celor patru Evanghelii şi a Epistolelor Sf. Apostol Pavel. (Mărturie Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 161). 

   Francisco Veiga, istoric şi scriitor spaniol: “La 21 de ani, trăsăturile esenţiale ale personalităţii sale (ale lui CZC) erau deja definite. Aspectul său fizic extrem de atrăgător era o bună scrisoare de recomandare: de statură înaltă, atletic şi cu o figură de o rară frumuseţe clasică, străină de timp. Un om tenace, bun organizator, planuri simple, flexibile şi idei clare.” (Istoria Gărzii de Fier, (1919-1941), Mistica ultranaţionalismului, Madrid, 1989, p. 51).

   Tudor V. Cucu, prof. ing: “Înfăţişarea sa harică, un bărbat frumos, înalt, drept, construit armonios, cu părul ondulat, cu ochii verzi, pătrunzători, din care radiau raze puternice şi strălucitoare de nobleţe sufletească. Un Făt Frumos cu adevărat…Natural, supranaturalul se oglindea în întreaga lui fiinţă-om şi împărat.” (Tudor V. Cucu, Totul pentru ţară, nimic pentru noi, Ed. Transilvania Expres, 1999, p. 53).

   Ilie Tudor, scriitor şi poet oltean (distin cu Crucea patriarhală de către patriarhul Teoctist): “Ochii Căpitanului nu erau nici verzi, nici albaştri, ci aşa cum îi ştiam; cu reflexe de oţel când se încrunta, calzi şi blânzi când vorbea cu noi…Luciditatea Căpitanului n-a fost un dat primordial, un privilegiu, n-a fost nevoie s-o găsească pentru a aspira la ea. I-a fost predestinată. Era în el acea fulgerare de clarviziune ce l-a definit total. El nu s-a împleticit printre “păreri”, printre semi-adevăruri, asfixiante, printre jumătăţi de măsură. La Căpitan ce era da era da, şi ce era nu era nu. Loviturile de afară le-a aşteptat, le cunoştea sursa. Căpitanul a fost gata de jertfă din clipa în care a ridicat steagul redeşteptării naţionale. Convingerea sa izvora din credinţa nezdruncinată că “fără cruce nu se concepe mântuirea, fără Golgota nu este Înviere” A ales senin “calea cea strâmtă” care l-a dus la jertfa supremă şi prin ea la Hristos şi la învierea neamului.” (Ilie Tudor, Un an lângă Căpitan, Ed. Sânziana, Bucureşti, 2007, p. 95).

   Iuliu Maniu, om politic ţărănist: “Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în slujba şi salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară şi anume: a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual. Să creeze mai întâi o elită conducătoare şi apoi un partid”. (Declaraţie făcută la Snagov, în vara lui 1943).

   Traian Trifan, Dr. în Drept internaţional: “Căpitanul Corneliu Codreanu a deschis drumul bătăliei spre Învierea Neamului, implantând în conştiinţe, prin exemplul vieţii sale, responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu pentru actele săvârşite pe pământ şi pecetluind cu sângele său acest crez pentru neamul nostru”. (Traian Trifan, Mărturisesc… Robul 1036, Ed. Scara, 1998, p. 119).

    Valeriu Negulescu, avocat: “Era 6 Octombrie 1937 şi în faţa Consumului legionar- Obor îl aşteptam pe Căpitan. Lumea era veselă, cu tot felul de glume. Era o zi frumoasă cu multă lumină şi cer senin. Deodată porni un val de linişte dinspre capătul străzii şi se propaga cuprinzând toată adunarea noastră. Ca electrizaţi, toţi întorsesem capetele în aceeaşi direcţie, tăcând. Venea Căpitanul cu pasul lui mare şi rar, cu fruntea încărcată de gânduri şi ochii lui luminoşi, care ne fascinau ca privirea unui fachir. Prezenţa lui radia atâta forţă, declanşând un tumult nemăsurat sufletesc, de parcă ar fi fost o îmbrăţişare colectivă a celui apărut. Erau efluvii de dragoste, care se revărsau peste mulţime şi reverberau apoi asupra lui, o scenă statică, în care toţi împietriserăm în nemişcare, numai el se mişca apropiindu-se fără să spună niciun cuvânt, dar tăcerea lui era parcă mai grăitoare decât orice discurs. “ (Gh. Jijie, Vică Negulescu, monografie, 2009, p. 39).

    Nicolae Roşca, scriitor: “Sufletul poetic al Căpitanului, care se deschidea ca o floare în faţa tinerilor şi îi îmbărbăta cu o aromă pură, a aprins în propriile lor suflete un foc sacru care nu s-a mai stins niciodată în ei”. (Nicolae Roşca, Ce este Frăţia de Cruce, Ed. Gordian Timişoara,1996, p. 27).

    Ion Negură, jurnalist (scena se petrecea într-un tren, unde un grup de copii de şcoală, evrei şi români, plecau în vacanţa de Crăciun şi un grup de legionari): “În mijlocul lor era un bărbat înalt şi drept ca un brad din codrii Ceahlăului…M-am apropiat de el (era unul din elevi), atras parcă de un magnet. Era un bărbat atât de impunător şi frumos, cum nu văzusem niciodată…Din ochii albaştri un fluid magnetic, încărcat de o forţă extraordinară şi o bunătate adâncă…Unul din colegii ovrei m-a tras deoparte şi mi-a spus speriat cine sunt aceştia şi cine-i bărbatul ce-I conduce. Trenul se oprise în câmpie înzăpezit. Era noapte şi a început să ne cuprindă frica…Ne-am uitat la grupul de legionari, căutându-l din ochi pe Corneliu Codreanu. L-am văzut ridicându-se şi spunând: împărţirea pe echipe, una va căuta să răzbească crângul din vale…să aducă lemne pentru locomotivă, să nu îngheţe lumea în tren, alta spre satul… să cumpere alimente: pâine şi slănină pentru creştini, pâine şi brânză pentru evrei…Am văzut atunci bucuria cuprinzând pe toată lumea, creştină şi evrei. Şi aşa au făcut legionarii la porunca lui Corneliu Codreanu.” (Amintire plăcută de Crăciun, în ziarul “Carpaţii”, 1983).

   Filon Verca, profesor, scriitor, jurnalist: “Corneliu Codreanu era profund uman, profund creştin. El nu era anti: omul corect, omul cinstit, omul loial. El se găsea în faţa unei forţe “dominatoare”, după cum a definit-o cu atâta luciditate generalul Charles de Gaulle- care a Declanşat războiul subteran, contra ţării româneşti, cu scopul de a o supune, a o aservi. Reflexul de autoapărare a justificat această rezistenţă, până la moarte, împotriva primejdiei de dispariţie ca neam.” (Filon Verca, Pe meleaguri străine, Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 250).

    Dimitrie Bejan, preot, istoric: “Corneliu Codreanu, de loc de la Huşi, era un bărbat frumos, evlavios, cu ochi albaştri”. (Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriiile Suferinţei, Hârlău-Iaşi, 2002, p. 16).

    Victor Corbuţ: “Cred că Dumnezeu l-a înzestrat cu harul bunătăţii, al înţelegerii, al dragostei şi bunului simţ.” (Victor Corbuţ, Civitas Diaboli, Editura “Elisavaros”, Bucureşti, 2005, p.563),

  Şerban Milcoveanu, medic: “Incoruptibilitatea generală şi cinstea unanimă în România n-aveau şansă decât cu continuarea în viaţă şi cu prezenţa la conducere a omului providenţial Corneliu Z. Codreanu.” (Dr. Şerban Milcoveanu, Atentatul din 21 sept.1939 contra lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950, Bucureşti 2004, p. 274). 

    Nicolae Grebenea, preot: “Corneliu Zelea Codreanu era un erou, robul unei cause: salvarea României, salvarea sufletului românesc. Forţa lui morală uimea. Un aer mistic împresura actele lui. Bărbat frumos ca un prinţ de legendă, bine legat, îmbrăca costumul naţional, cu suman, avea o privire pătrunzătoare care te sfredelea până în adâncul sufletului. Era un om uimitor! Eroismul lui în atitudini, demnitatea lui înaltă, toate actele lui stârneau interes şi entuziasm. Vorbea puţin. Geniul lui a fost organizarea. “ (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric, Ed. Scara, Bucureşti, 2000, p. 40).

    Mircea Nicolau, filosof, scriitor macedonean: “Socotesc că era o îmbinare a unei acţiuni de teren concrete, cu o viziune de ordin religios şi filosofic. În Corneliu Codreanu nu a existat această disociere între gând şi faptă. Între gândul lui şi faptă era o relaţie directă. Niciodată nu şi-a trădat gândul, sau nu şi l-a falsificat în fapta lui. Socotesc că dintre toţi oamenii care au militat pentru valorile româneşti, pentru interesele societăţii şi neamului românesc, nici unul nu a găsit cea mai fericită cale de aşi realiza obiectivele, aşa cum a găsit Corneliu Codreanu. “ (Gabriel Stănescu, Convorbiri cu Mircea Nicolau, Ed. Criterion, Bucureşti, 2007, p.32).

    Gheorghe Racoveanu, teolog, jurnalist: “Corneliu Codreanu a transformat oameni: le-a îmbrăcat sufletul în haină de nuntă. A aşezat pe soclu onoarea ca virtute de sine stătătoare, a făcut din corectitudine şi din cinste sufletească condiţia primordială a vieţuirii împreună, iar din austeritatea moravurilor-blazonul luptătorilor lui. Iată cununa acestor virtuţi era credinţa în Iisus Hristos.

Aceste virtuţi el nu le-a predicat. Le-a dat trup.

Iată de ce Neamul Românilor vede în el călăuza, capul, căpetenia, căpitanul său…, pricinitorul celei mai adânci revoluţii morale pe care a cunoascut-o poporul daco-român, de la creştinarea lui încoace.

Între Mişcarea lui Corneliu Codreanu şi Biserica lui Hristos nu există cale deschisă conflictelor. Nu numai în ţara românească, ci nicăieri pe tot pământul străjuit de umbra Crucii, sămânţa Evangheliei n-a rodit atât de drept, atât de curat şi de falnic, precum în Casa la a cărui temelie s-a îngropat însuşi Căpitanul, creatorul ei. Mişcarea Legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu este cea mai profoundă revoluţie spirituală de la încreştinare încoace. Prin adâncimea, capacitatea de mulare pe realitate şi perenitatea ei, revoluţia lui Corneliu Codreanu este valabilă pentru toate naţiunile care vor să pornească pe calea încreştinării efective.

Cinstind ziua în care acest mare “pedagog spre Hristos” s-a născut, cinstim Naţia care l-a dat”. (Mişcarea Legionară şi Biserica, Pe cine au omorât, Ed. Armatoli, Roma, 1973, p. 21, 40).

    Emil Cioran, scriitor şi filosof: “În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tăcerea blandă a existenţei noastre şi ne-a obligat să fim. Virtuţiile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţă se îndreaptă spre putere. Prezenţa lui era tulburătoare şi n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era “deştept”, Căpitanul era profund. Cuvintele Căpitanului, grele şi rare, răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe…Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respirau natura şi cerul. Şi când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a ţării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane…El a pus problema în termini ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă absolutul în respiraţia zilnică a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai să creeze România, dar să-i şi răscumpere trecutul, să insufle absenţa seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată şi unică, imensul timp pierdut. Căpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adică un material uman alcătuit din aţipiri şi umilinţi…Acel ce a dat ţării altă direcţie şi altă structură, unea în sine pasiunea elementară cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în veşnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinită pe un suflet de sfânt…Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scăpa fiecăruia. Depăşise limitele României. Însăşi Mişcării i-a propus un mod de viaţă care întrece rezistenţa românească. A fost prea mare. Înclin uneori a crede că el a căzut din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuşi mai puţin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui…În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduţ. Peste ţară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemării…Credinţa unui om a dat naştere unei lumi…Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii…Acest mort a răspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastră umană şi-a readus cerul deasupra României.” (“Glasul strămoşesc”, Sibiu, anul VI, nr.10/25 Decembrie 1940).

    CONSTANTIN PAPANACE, scriitor, istoric, om politic aromân: “Corneliu Zelea Codreanu a afirmat cu tărie credinţa în Dumnezeu şi în primatul spiritului asupra materiei, într-un moment când egocentrismul cel mai feroce, ateismul cel mai destrăbălat şi materialismul cel mai grosolan, pustiau straturile noastre conducătoare. A propăvăduit ca forţă propulsoare a societăţii, principiul dragostei creştine. A preconizat toleranţa cea mai desăvârşită faţă de credinţa altora. A făcut şcoala omului de caracter, omului de onoare, omului care nu minte niciodată, omului demn, corect, drept, voios, muncitor şi cu curajul răspunderii. A luptat pentru înfrăţirea între toţi fiii neamului, a tuturor claselor sociale. A indicat linia loialităţii desăvârşite. A crezut cu tărie în neegalata armă a jertfei. A creat “omul nou”, tot ce rasa noastră poate să dea mai mândru, mai înalt, mai drept, mai înţelept, mai curat, mai eroic.” (Constantin Papanace, Evocări, Ed. Fund. “Buna Vestire”, 1997, p. 54-56).

   Petru C. Baciu, poet şi scriitor creştin: “Corneliu Codreanu era un bărbat frumos, înalt, drept, construit armonios, cu părul castaniu şi ondulat care-i cădea câteodată pe frunte. Avea ochii albaştrii-verzui, pătrunzători, din care iradiau raze puternice şi strălucitoare de nobleţe sufletească.

Fără îndoială că era un om bun, corect, cinstit, uman şi plin de dragoste pentru toţi din jurul său. Era de o credinţă şi convingere nestrămutată în misiunea pe care o avea de îndeplinit. Corectitudinea lui mergea atât de departe că se împletea cu virtutea onoarei pe care o aplica cu atâta severitate faţă de el şi de ai lui, dar şi faţă de duşmani: “mai bine să cazi pe drumul onoarei decât să învingi prin mişelie”

Era de o mare şi înaltă judecată. Împreuna judecata cu strategia unui mare conducător de armată pe câmpul de bătălie şi cu mare abilitate de execuţie. Era frumos şi atrăgător. Pasul îi era greoi, gesturile stăpânite şi vorba cumpătată. Avea în el un magnetism din orbita căruia nu te puteai elibera. Judeca cu o repeziciune uimitoare. Analiza orice situaţie până în cele mai mici amănunte. Voia să ştie tot ce se petrece. Îi plăcea să fie bine informat. Era pe pământ şi parcă nu era. Întreaga lui fiinţă ardea ca o flacără ce mistuie din interior probleme şi gânduri greu de descifrat, dar aşa de naturale pentru cel ce înţelegea misiunea lui pe pământ. Naturalul şi supranaturalul se oglindeau în întreaga lui fiinţă. Era om şi împărat. Flăcările mistice din privirea lui se înălţau până la devotement şi sacrificiu. Era un realist. Ştia că drumul regenerării morale a unei generaţii nu se poate parcurge peste noapte. O biruinţă nu se poate câştiga din victorii ieftine, ci numai din răbdare, educaţie şi sacrificii de indivizi, de neam şi de durată. Postea miercurea şi vinerea, câteodată post negru. Era sărac şi trăia în lipsuri franciscane. Costumul naţional l-a purtat ani de-a rândul. În biserică ţinuta lui dădea maiestate şi umplea de slavă serviciul divin.” (Petru C Baciu, Răstigniri ascunse vol. II, Ed. Fund. Culturale “Buna Vestire”, Bucureşti, 2004, P. 288).

    Puiu Victor Gârniceanu, avocat, scriitor, publicist: “Acest om, Căpitanul este un cerebral şi sentimental totodată. Este raţional şi mistic, e bun şi dur, blând şi implacabil, voluntar şi suav, orgolios şi modest, tenace fără să fie rigid, idealist fără să fie utopic, vizionar al potenţelor latente ale poporului daco-român. De înaltă energie spirituală şi de extraordinară forţă fizică, pedagog şi conducător, răbdător şi prudent. Era un organizator obsedant de imperative spirituale, în marea lui putere de dragoste pentru ceilalţi oameni, pentru toate făpturile lui Dumnezeu, pentru animale şi insecte, pentru culorile câmpului, pentru florile şi păsările lui Dumnezeu. Nesfârşita lui bunătate faţă de copii şi umili, cum credem că nimic mare nu s-a făcut în lume fără dragoste, fără îndoială că el era cel chemat la redeşteptarea neamului daco-român.” (Din lumea legionară, Salzburg, 1951, Col. “Omul nou”, I).

    Iordache Nicoară, asistent universitar, scriitor: “Şi şi-a realizat omul acela coborât din munte, viaţa lui românească adânc, cu o frumuseţe şi cu o autenticitate care a pus pecetea pe veacul lui. Şi a izbutit, zugrăvind pe Sfântul Arhanghel, după îngenuncheri prelungi pe lespezile bisericilor şi ale temniţelor, după jertfe şi schingiuiri. A reuşit să strângă, cu braţele şi ochii lui, durerea tânără a neamului, să-I sape albie adâncă şi s-o lase să curgă clocotind prin veacuri până astăzi.”(“Gazeta de Vest”), p. 31).

    Vasile Posteucă: “N-a revenit Căpitanul, aşa cum îl doreau toţi, cu chipeşa lui înfăţişare, dar nici n-a zăbovit la Jilava. S-a ridicat din mormânt şi a străbătut capitala, plâns de toată ţara. A fost tot o înviere. Nu învierea trupească, pe care n-a cunoscut-o decât un singur om, Fiul lui Dumnezeu, ca o garanţie a învierii noastre a tuturora, ci Învierea Adevărului contra puterilor întunericului…Cine ar fi cutezat să spună în 1938-1939, şi chiar în 1940, că va învia Căpitanul? Cine l-ar fi crezut sănătos la minte pe acela care ar fi afirmat atunci că Corneliu Codreanu va da într-o bună zi, lespedea de două vagoane de ciment la o parte şi că va mai mărşălui odată biruitor prin mijlocul neamului, regăsit şi cutremurat de aşa măreţie, prin faţa duşmanilor, a călăilor înnebuniţi de groază şi aruncaţi la pământ, călcând peste propria sa moarte? Cine ar fi crezut, cine ar fi putut afirma? Şi totuşi minunea s-a împlinit. Căpitanul şi martirii lui au înviat. Au înviat! Scriu acest cuvânt cu toată îndrăzneala. Căci ridicarea lor din morminte n-are nimic pământean. Face parte din voia lui Dumnezeu şi din veşnicia celeilalte învieri, întâmplată acum aproape 2000 de ani. A fost adevărat : Înviere.” (Desgroparea Căpitanului, Ed. Mişcării Legionare, Madrid, 1977).