Strigat-am către Tine: Doamne! Nu mă lăsa! O minune petrecută în închisoarea Miercurea Ciuc, relatată de doamna Aspazia Oţel Petrescu

Pivniţa colcăia de şobolani. Deci pe aceasta a mizat adjunctul. Atunci când voi realiza că mă aflu într-o groapă plină cu jivine, voi bate cu disperare în uşă şi voi cere de bună voie anchetă. Ei, n-am să-i fac pe plac! Dar orele au început să se scurgă şi nu venea nimeni să mă scoată de acolo. Ce voi face la noapte? îmi imaginam şobolani urcându-se pe mine, începând să mă ronţăie, nici nu mă puteam apăra cu mâinile, deoarece le aveam imobilizate la spate. Am băgat de seamă că şobolanii aceştia erau obişnuiţi cu oamenii. Nu le era frică de mine. Unul s-a apropiat şi m-a privit cu nişte ochi rotunzi, fără expresie dar n-a urcat până sus.

M-a cuprins o spaimă de moarte. Frica m-a paralizat cu totul, nu mai simţeam nici frig, nici durerea pricinuită de cătuşe, simţeam de pe acum turma de şobolani urcată pe mine.

Să mă sinucid, mi-a străfulgerat un gând. Mă arunc cu putere, cu capul în jos şi gata, termin toată teroarea care mă mai aşteaptă de acum înainte.

Mi-am revenit repede, dându-mi seama că era cel mai stupid lucru pe care-l puteam face. Pe lângă faptul că-mi pierdeam mântuirea sufletului nici nu era sigur că înălţimea era suficientă ca să-mi garanteze moartea. Şi atunci, rănită, printre şobolani, era lucrul cel mai rău ce mi se putea întâmpla.

Să bat în uşă? Mi-am dat seama că eram o pradă prea uşoară pentru anchetator aşa cum eram cu mintea tulburată de spaime şi apoi cu ce să bat în uşă ca să fiu auzită din catacomba aceasta? Eram încălţată cu papuci de cârpă care înăbuşeau bătăile, iar cătuşele erau puse de aşa manieră că nu puteam bate sonor cu ele, chiar dacă aş fi suportat durerile acerbe la fiece mişcare.

Să mă resemnez? Dar cum? Cu fiecare clipă spaima mea creştea uriaş, se transforma în panică, îmi pierdusem controlul de sine.

Şi, într-un moment de exasperare, m-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă:

“- Doamne! Nu mă lăsa!”

Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură.

Este greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşă.

Într-un târziu a venit E. să mă scoată pentru ca să mănânc mâncarea de seară. Mi-a scos cătuşele şi s-a uitat cu groază la mâinile mele. Aveau culoarea prunelor coapte. Se uita lung la mine, cred că arătam ciudat, eram în aceeaşi stare de vibraţie mistuitoare şi, totuşi, un calm desăvârşit acoperea clocotul interior greu de suportat.

“- Greu vă înţeleg pe voi, – mi-a spus E. – te-a pedepsit, noi vă pândim şi vă pedepsim că aşa sunt ordinele şi asta e pâinea noastră şi voi, în loc să ne urâţi, suportaţi chinuri ca să ne scăpaţi de necazuri. O, nici nu s-a terminat încă! Securitatea a cerut procuror de la Bucureşti. Va fi o anchetă grea.”

“- Nu va fi – i-am răspuns – Sunt sigură că fetele se roagă pentru noi şi va fi bine pentru L. şi pentru Antonia.”

- fragment din cartea doamnei Aspazia Oţel Petrescu - STRIGAT-AM CĂTRE TINE, DOAMNE...

Cuvânt cu putere de la Avva Dorotei: Pentru frica de Dumnezeu. Să fim cu evlavie, să ne temem de stricăciunea noastră ca şi de a fraţilor noştri!

Sã luam aminte, dar, fratilor! sã fim cu evlavie, sã ne temem de stricãciunea noastrã ca si de a fratilor nostri; sã ne cinstim unul pe altul, sârguindu-ne sã nu cãutãm fãrã rusine unul în obrazul altuia. Cã si acesta (precum au zis din sfintii cei bãtrâni) este un chip al îndrãznirii. De se va întâmpla sã vezi pe fratele tãu pãcãtuind, nici sã nu-l treci cu vederea tãcând si lãsându-l sã se piardã, dar nici sã nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare si cu fricã de Dumnezeu sã o spui celui ce poate sã-l îndrepteze, sau însusi cu dragoste si cu smerenie sã-i zici: iartã-mã frate, precum vãd nu umblãm cu bunã rânduialã si cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui cãtre care stii, cã fratele are evlavie; bãtrânului sãu sau egumenului, ca dupã gresealã sã-l îndrepteze. Însã cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – sã faci aceasta – si nu cu ponosire, nu cu grãire de rãu, nu spre necinste, nu ca sã-l rusinezi, nu ca sã-l osândesti. Nu cumva cu pricinã de îndreptare sã ai în inimã vreuna din cele de mai sus; cã în adevãr îti spun, chiar si duhovnicului tãu de vei spune o gresealã a fratelui, însa nu cu gând de îndreptare, ci cu defãimare si înfruntare, mozavirie faci si este pãcat. Cerceteazã-ti, de aceea, bine inima. Şi de vezi într-însa vreo miscare de patima, mai bine sã taci si sã nu zici nimic. Iar dacã nu ai nici o meteahna asupra fratelui, ci pentru folos vrei sã-i spui (te supãrã adicã cugetul înlãuntru) spune cu smerenie egumenului atât cugetul tãu cât si greseala fratelui zicând: stiinta mea mãrturiseste cã pentru îndreptarea fratelui vreau sã-ti spun, dar simt înlãuntru un gând amestecat, poate pentru cã am avut odatã mânie asupra lui, sau este de la vrãjmasul sã mã opreascã, sã nu se facã îndreptare, nu stiu. Iar egumenul îi va spune cã este de trebuintã sã-i spunã sau sã nu-i spunã. Sã stii însa si aceasta. Se întâmplã uneori de greseste cineva, nu pentru folosul fratelui si nici pentru stricãciune sau vreo pizmã, ci numai din simplã vorbã. Iar fratele aflând cã a fost defãimat se scandalizeazã, din aceasta se face scârbã si se adaugã si altã stricãciune. Asadar, la ce foloseste bârfirea? Cãci când va grai cineva pentru folosul fratelui, nu lasã Dumnezeu sã se atâte tulburare sau smintealã, sau sã se pricinuiascã vreo stricãciune.

(…) De aceea, sã ne sârguim fratilor, a ne pãzi limba sã nu grãiascã ceva rãu despre fratele nostru, nici sã-l smintim cu cuvântul, cu chipul sau prin altceva, nici sã nu fim lesne porniti la orice; ba chiar si când se va întâmpla sã auzim pe cineva grãind de rãu pe fratele nostru, sã nu ne însotim si noi la cuvântul lui, nici sã nu ne unim la grãirea de rãu, si nici sã nu ne pornim asupra fratelui cu mânie sau cu urâciune. Acestea nu sunt urmãri ale celor ce vor sã se mântuiascã, nici ale celor ce se sârguiesc sã-si câstige frica de Dumnezeu. Ci mai vârtos sã ne întâmpinãm unii pe altii cu evlavie si smerenie, plecându-ne capetele unul altuia, atât pentru închinãciune cât si pentru smerenie. Cã ni se cuvine nu numai înaintea lui Dumnezeu sã ne smerim, ci si fatã de fratele nostru, ceea ce cu lesnire putem face când nu vom fi supusi voii noastre.

(…) Cu acest cuvânt de pricinã, nu veti face nici o ascultare, nici nu veti putea împlini vreo poruncã a lui Dumnezeu; ci mai vârtos sã va sârguiti si sã depuneti toatã silinta ca sã faceti orice ascultare, îngrãdindu-vã între voi cu dragoste, plecându-vã unul altuia, cinstind si smerindu-vã unul altuia, cã nimic nu este mai tare ca smerenia. Iar de va vedea cineva pe fratele sãu mâhnit, sau însusi se va simti tulburat, atunci sã rãmânã jos acea slujbã care aduce poticnire. De asemenea, vã zic sã va smeriti unul altuia, nelãsând sã ajungã lucrul la mai mare vãtãmare, cã mai bine este, precum am zis de mai multe ori, sã nu se facã slujba precum voiti, ci dupã întâmplarea trebuintei, decât sã vã tulburati pe voi ti pe fratele vostru, unul pe altul sã vã smintiti si sã vã pãgubiti mult pentru putin, din neîntelegere de cuvinte. Cãci, cu gâlcevirea se pãgubeste omul dintr-amândouã pãrtile si nimic nu câstigã. Toate lucrurile sã le facem ca sã ne folosim. Dar ce folos putem câstiga de nu ne vom smeri unul altuia, ba dimpotrivã ne vom si tulbura si sminti unul pe altul? Nu stiti ce zic bãtrânii cã de la vecin este si viata si moartea?

(…) Acestea se cuvine, fratilor sã le socotiti pururi între voi si sã vã aduceti aminte de cuvintele sfintilor bãtrâni. Sã vã nevoiti cu dragoste si cu fricã de Dumnezeu, ca sã urmati folosul si al vostru si al fratilor vostri. Astfel vã veti putea folosi de toate câte vi se vor întâmpla si veti spori cu ajutorul iubitorului de oameni Dumnezeu, care sã vã dãruiascã frica Lui, cãci zice: de Dumnezeu sã-ti fie fricã si poruncile Lui sã le pãzesti, pe care, amândouã, tot omul dator este sã le facã; cãrui Dumnezeu milostiv se cuvine toatã slava si închinãciunea în veci. Amin!

Fragmente din Avva Dorotei: ÎNVÃŢÃTURI ŞI SCRISORI de suflet folositoare, Pentru frica de Dumnezeu