Ereziile se vor raspandi peste tot si-i vor insela pe multi. Din profetiile Sfantului Anatolie de la Optina

Fiule, «să ştii că, în zilele din urmă, după cum spune Apostolul, vor veni vremuri grele» (2 Tim. 1-6). Şi iată drept urmare a scăderii blagocestiei, în Biserică se vor isca erezii şi dezbinări, şi nu vor fi atunci pe scaunele înalte (arhiereşti) şi călugăreşti oameni cunoscători şi iscusiţi în lupta duhovnicească. Din această cauză ereziile se vor răspândi peste tot şi-i vor înşela pe mulţi. Diavolul va lucra cu viclenie pentru a-i atrage în erezie chiar şi pe cei aleşi. El nu va începe prin a respinge direct dogmele Sfintei Treimi, despre Dumnezeirea lui Iisus Hristos, despre Maica Domnului, ci va începe prin deformarea învăţăturii Sfintei Biserici şi a Sfinţilor Părinţi date prin Duhul Sfânt. Aceste viclenii ale vrăjmaşului le vor observa puţini oameni, doar cei mai iscusiţi în viaţa duhovnicească. Ereticii vor lua în mâinile lor conducerea Bisericii şi peste tot îşi vor pune slujitorii săi; evlavia atunci va fi dispreţuită. Dar Domnul nu-i va lăsa fără de apărare şi în neştiinţă pe robii Săi. El a spus: «După roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei » (Mat. 7, 16). Deci şi tu după roadele lor, după acţiunile ereticilor străduie-te sa-i deosebeşti de adevăraţii păstori. Aceştia sunt tâlhari duhovniceşti, care fură turma duhovnicească. Ei vor intra în staulul oilor, adică în Biserică, intrând «prin fereastră», folosind forţa şi încălcând aşezămintele Dumnezeieşti. Hristos i-a numit tâlhari. (Ioan 10, 1). Într-adevar, prima lor sarcină va fi să-i prigonească pe adevăraţii păstori, întemniţându-i sau exilându-i, fiindcă fără de aceasta ei nu vor putea fura oile. De aceea, fiul meu, când vei vedea distrugerea aşezământului Dumnezeiesc al Bisericii, a tradiţiei patristice şi a rânduielii bisericeşti date de Dumnezeu să ştii, că ereticii deja au apărut, deşi ei, din când în când îşi vor ascunde nelegiuirea şi vor schimonosi credinţa pe neobservate, pentru a reuşi să-i momească în plasa lor pe cei neiscusiţi. Prigoana va fi îndreptată nu doar împotriva păstorilor, dar şi împotriva tuturor robilor lui Dumnezeu, fiindcă diavolul care conduce erezia, nu poate suporta evavia. Recunoaşte-i pe aceşti lupi în piei de oi după năravul lor mândru, aplecat spre desfătări şi iubitor de putere: aceştia vor fi bârfitori şi trădători, semănători de vrajbă şi ură. Adevăraţii robi ai lui Dumnezeu sunt smeriţi, iubitori de aproapele şi ascultători faţă de Biserică. Şi călugării vor fi supuşi unei mari strâmtorări de la eretici şi viaţa călugărească va fi dispreţuită. Mănăstirile (adevărate – n. trad.) vor deveni sărace, numărul călugărilor se va micşora, iar cei rămaşi vor îndura prigoană. Urâtorii vieţii monahale, care vor avea doar masca evlaviei, se vor strădui să-i atragă pe călugări de partea lor promiţându-le protecţia lor şi bunurile lumeşti, iar pe cei ce se vor împotrivi îi vor ameninţa cu izgonirea. Aceste ameninţări vor cauza celor slabi de fire disperare şi frică, dar tu, fiul meu, dacă vei ajunge să trăieşti în acele vremuri, să te bucuri, fiindcă credincioşii care n-au arătat vreo altă virtute vor primi cununi doar pentru că au stat în credinţă, după cuvântul lui Dumnezeu: pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri (Matei 10, 32). Teme-te de Dumnezeu, fiul meu, teme-te să nu-ţi pierzi cununa care-ţi este pregătită, teme-te să nu fii lepădat de Hristos în întunericul dinafară şi în chinul veşnic. Stai neclintit în Credinţa Ortodoxă şi dacă-i nevoie, îndură cu bucurie prigoana şi alte necazuri pentru că Dumnezeu va fi cu tine şi Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori vor privi cu bucurie la nevoinţa ta. Dar vai de călugării acelor zile care şi-au adunat averi şi bogăţii, pentru iubirea de linişte aceştia se vor supune ereticilor. Ei îşi vor adormi conştiinţa spunând: “noi apărăm şi păstrăm mănăstirile şi Dumnezeu ne va ierta”. Aceşti nefericiţi şi orbiţi nu vor pricepe că prin erezie diavolul va intra în mănăstire şi ea nu va mai fi o sfântă mănăstire, ci doar nişte pereţi de unde harul se va îndepărta. Dar Dumnezeu este mai puternic decât vrăjmaşul şi niciodată nu-i va părăsi pe slujitorii Săi. Şi adevăratele mănăstiri vor rămâne până la sfârşitul veacului, doar că pentru ele se vor alege locuri pustii şi retrase. Nu te teme de necazuri, ci teme-te de erezia pierzătoare, pentru că ea îl goleşte pe om de har şi îl desparte de Hristos. De aceea Dumnezeu ne-a poruncit să-l considerăm pe eretic ca păgân şi vameş. Aşadar întareşte-te, fiul meu, în harul lui Iisus Hristos, grăbeşte-te cu bucurie spre nevoinţele mărturisirii şi rabdă suferin-ţele ca un bun ostaş al lui Hristos (II Timotei 2, 13), Care a zis: «fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii» (Apoc. 2, 10). Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt i se cuvine cinstea, slava şi stăpânirea în veci. Amin.

Sursa: Blogul Annei Casian

Jurnalistul Victor Roncea: Batranul si steagul. 21 Decembrie 1989

„În lutul greu din care am plecat / Am frãmântat simţire. / Din urã am clãdit iubire. / Între seninul din Înalt / Şi jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câştigat. / Mi-e barba albã, încâlcitã, roasã. / Pãrinte, o sã vin curând acasã”. (21 Decembrie 1989)


Era acum 21 de ani, pe 21 decembrie. Luasem bataie deja, pe bulevardul Magheru, de la primii scutieri pe care-i vedeam pe viu in viata mea. Fugisem spre centru impreuna cu prietenii mei tonitzisti, ingramaditi vreo sapte intr-o Dacie, la risc. Lucram la un mozaic la Combinatul Fondului Plastic. Impropriu spus lucram. Ne invarteam in cerc, frematand in jurul unui aparat de radio din centrul unei hale imense. In momentul in care s-a intrerupt transmisia, am zbughit-o ca din pusca. L-am imbrancit pe portarul care, deja avizat, incerca sa ne impiedice si, cu artistul plastic care ne coordona la volan, am gonit-o pe strazile pustii, din zona Casei Scanteii, pana la prima baricada.

Pe drum, nici picior de militian. Normal, cu totii erau acum in fata noastra, intre Romana si Universitate. Ajunsi si noi in prima linie, ne-am bucurat sa ne regasim alti prieteni si colegi, inclusiv pe frate-miu cel mare, George, care-l tinea in spate, pentru a face poze mai bune, cand pe Pascal Ilie Virgil cand pe Titi Calistru, deveniti apoi fotografi la “Romania libera”. Era ca o intrunire de gasca, extinsa apoi la Universitate cu toate cunostintele mele din Bucuresti, toti artistii, nebunii si rebelii Capitalei, de la “Tonitza” si Institutul “Nicolae Grigorescu” pana la rockerii din “Lido” si “Cina”.

Pe moment ne blocasem pe Magheru, in dreptul terasei “Gradinita” – acum McDonald’s, pentru cei mai tineri – si cantam, din rarunchi si in genunchi, “Desteapta-te, romane!”. Din cand in cand incercam sa vorbim cu pustanii in uniforma din fata noastra, cu ochii de sub vizeta castii dilatati. Eram de-o varsta. In spatele lor, se vedeau barosanii din Militie, civili si, mai departe, restul trupelor, inarmate si sprijinite de mijloacele speciale de interventie. Armata, ca sa fie foarte clar. Noi, turbulentii linistii publice, incercam sa ne unim cu cei de la Universitate. Dupa un du-te–vino intre grupul de nebuni din mijlocul strazii – vreo 50-70 de oameni – si scutierii, care pareau mai inspaimantati ca noi, a urmat brusc, atacul.

Langa mine, chiar in primul rand, era un tatic cu un copilas de trei anisori pe umeri, care strigase incontinuu “Libertate te iubim, ori invingem ori murim!”. Fiul meu cel mare e generatia 1989; avea aproape un an in decembrie. Era acasa, dar, cand ma uitam la camaradul meu de revolta, parca il vedeam pe el, cam ingrozit la gandul a ce va urma. Dupa ce-am luat primele “bulane” in cap m-am repezit la copil si l-am prins inainte de a cadea si a se izbi si el, ca tatal lui, de asfaltul de-acum stropit cu sange. In timp ce taica-sau si prietenii mei erau cam calcati in picioare, eu, cu copilul la piept, am reusit sa fug pe straduta care duce spre Piata Amzei, acum “Take Ionescu”, si-am intrat, pe bajbaite, in primul magazin intalnit. Zdrang, s-a auzit zavorul dupa intrarea mea. Era un “Vanatorul si Pescarul” si vanzatoarele ma stiau, fiind cam amator de efecte militare. Mi-am lipit fata de geamul rece de la intrare in timp ce doamnele au inceput sa-l mangaie pe copilas. Ca printr-o minune a trecut si tatal, in goana. L-am tras in magazin, refugiindu-ne apoi cu totii, pe podea, dupa tejghea.

L-am reintalnit zilele si lunile urmatoare pe iubitorul de libertate, in CC, pe 22 decembrie, cu arma in mana, apoi prin structurile de conducere ale “Frontului”. Ajunsese mare. Mereu ma imbratisa si-mi multumea c-un evluviu de recunostinta pentru ca i-am protejat, atunci, copilasul. La cateva luni, ne-am intalnit intamplator pe strada. M-a tras deoparte si, rotindu-si ochii in toate partile, mi-a spus, soptit: “Victor, plec ‘afara’. Si nu ma mai intorc. E de rau. Am vazut prea multe…”. Si s-a dus. Sper c-o fi bine acum…
Dupa ce a trecut primul val de scutieri, ne-am refacut grupul de golani strangandu-ne de pe stradute – ca izvoarele care se varsa intr-un lac – in Piata Romana, unde, mi-aduc aminte, trona un cilindru mare de ciment, pe care Ceausescu vroia sa inalte un monument. Cu forte proaspete si nervi cu carul ne-am asmutit noi asupra pifanilor. De data asta au luat-o ei la fuga. Incet, incet, strigand, scandand si cantand, am castigat metru cu metru pana la “Scala” si, apoi, am “cucerit” si intersectia. Deja puteam sa ne-auzim fratii de la Universitate.
Dar pan-aici ne-a fost.

Dincolo de trupeti duduiau TAB-urile, se invarteau turelele cu mitraliere si straluceau baionetele pe deasupra castilor de razboi ale militarilor insirati de-a latul bulevardului. Mai multi oameni pe trotuare: curiosii si fricosii. In plina strada, aceeasi mana de nebuni de la Romana. In fruntea noastra, parca de nicaieri, aparuse un batran. Cu parul si barba alba. Avea o figura de dac liber. Ochii ii straluceau in seara care se lasa. Se vedea ca astepta momentul asta de vreo 45 de ani. Schiopata, sau cel putin asa imi aduc eu aminte. Intr-o mana avea un baston. In cealalta un steag: Tricolorul. Flutura deasupra noastra, curat, fara stema si fara gaura. Cand au inceput sa se indrepte spre noi militarii cu baionetele la arma si TAB-urile dupa ei, trei sferturi dintre noi am tulit-o automat inapoi, in pas grabit, chiar alergand.

Cand ne-am uitat in spate, intre noi si militari, in mijlocul drumului, acum pustiu de partea noastra, batranul. Singur. Nu se miscase nici un centimetru. Tinea steagul sus de tot, cu o singura mana, intinsa, si cu cealalta se sprijinea bine in baston, pregatit de infruntare, ce putea sa-i fie fatala. Unii dintre noi ne-am oprit, rusinati dar si speriati la ce putea sa i se intample batranului. Cativa ne-am intors si am fugit la batran. Cu forta, l-am tras deoparte, schiopatand si fugind apoi pe strazile adiacente pana ne-am regasit la Universitate. Cand a inceput sa se traga cu trasoarele, m-am retras, cu gandul la pustanul meu de acasa. Dar si la batran. Oare va reusi sa scape?, ma intrebam.

Zilele au trecut rapid, ca clipele: gloante si sange, flacari si intuneric. Apoi iar gloante si flacari si tot asa. Am intalnit alti nebuni frumosi, s-au legat prietenii de viata si de moarte. Traiam ca-ntr-un film in care totul se succede mult prea rapid, pe repede inainte. Pana cand am spus noi “stop”: atunci cand ne-am dat seama ca am fost pacaliti. Pe 28 decembrie am devenit, eu si prietenii mei, teroristi, conform “Frontului Salvarii” lui Iliescu si Televiziunii Romane ocupate. Pentru ca am organizat, dupa 21 decembrie, prima demonstratie anti-comunista, anti-FSN si anti-Iliescu. Era, deja, prea tarziu.

Din cand in cand imi revenea in minte imaginea batranului anonim, cu drapelul sau tricolor. Ma rugam sa nu fi murit, dupa cum il impingea spiritul lui de sacrificiu. Si asa a si fost. Ne-am reintalnit in Piata Universitatii, unde a stat aproape zi si noapte, printre zecile de mii de romani care au facut de garda pentru Romania in cele 53 de zile ale manifestatiei-maraton anti-comuniste. Apoi l-am revazut, din noi in fruntea demonstrantilor, la “marsul alb” al sutelor de mii de bucuresteni iesiti pe strazi pentru eliberarea studentilor inchisi in urma interventiei trupelor si minerilor lui Iliescu in 13-15 iunie. Batranul dac era neinfrant.

 

Un astfel de exemplu luminos am mai intalnit, apoi, la fratii nostri basarabeni, Alexandru Lesco, Tudor Popa si Andrei Ivantoc, care, la eliberarea din temnitele rusesti din Transnistria, dupa 12 si 15 ani de inchisoare nedreapta, pentru tara lor, au spus, cu o modestie supraomeneasca: “daca s-ar intoarce timpul inapoi, am face exact acelasi lucru”. La fel, veteranii anticomunisti si monahii soldati ai Romaniei, cu 10, 15 si 20 de ani de ocna sub regimul de ocupatie bolsevic, ca bunii si marii duhovnici ai Ortodoxiei Arsenie Papacioc si Justin Parvu. Daca-i intrebi iti spun fara sa pregete ca fiecare clipa de schingiuiala sau de chin, la munca de exterminare de la Canal sau din minele de plumb, a meritat: “iaca, am stat si noi acolo, pentru mantuirea neamului romanesc…” Acesti luptatori sunt caramizile vii ale Romaniei noastre, de pe pamant si din ceruri. Ei sunt cei ce fac sa dainuie aceasta natiune, dragostea de tara, patriotismul. Oricand va indoiti de puterile voastre, ganditi-va si voi la batranul ce tinea steagul sus, singur si darz, in fata unei Armate strambe, de bieti oameni sau chiar de neoameni. Atunci, in acea clipa lunga din 21 decembrie 1989, el era Romania.
Numele lui este Ernest Maftei. Badia. Badia era Romania si Romania era Badia.

Arhitect Nicolae Tulban: Despre o (im)posibilă tradiție a arhitecturii bisericești din Transilvania

O discuţie despre bisericile ortodoxe din Ardeal Şi despre cum au fost ele construite este binevenită. Chiar dacă nu poate fi decât un început, cu unică dorinţă de a lansa unele idei care pot fi roditoare, mă simt dator a face abordarea ei aici, din mai multe motive. Primul dintre ele este apartenenţa mea la spaţiul transilvan. Al doilea ar fi preocuparea mea pentru spaţiul liturgic ortodox. Ar mai fi şi al treilea, profesia... Din toate acestea se naşte şi această particularitate a problemei spaţiului liturgic, anume relaţia lui cu un anumit spaţiu, izolat geografic, în care viaţa liturgică a ortodocşilor a fost greu încercată.

Acesta este unul din firele pe care este începută această discuţie, şi anume în ce fel se poate ţese o tradiţie în  arhitectură acolo unde presiunile din cele mai variate direcţii în viaţa de zi cu zi sunt mari, pentru ca o formă de expresie atât de costisitoare ca arta construirii să fie grav afectată. Relaţia între românii ardeleni și Dumnezeu și relaţia dintre aceiași și Împăratul de la Viena au fost vreme de câteva sute de ani tensionate la maxim. Această tensiune a dus pe de o parte la acţiuni disperate ale împărăţiei, dacă e să ne gândim doar la armatele feldmareșalului von Buccow. Nu putem da de o parte faptul că în 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Buccow și ai lui au distrus cu tunurile în Ardeal – trimiși fiind de împărăteasa Maria Tereza – peste 140 mănăstiri și biserici ortodoxe românești care refuzau sa se convertească la catolicism. Înaintea acestui eveniment, starea materială precară a românilor transilvani a avut și ea un cuvânt de spus și este vizibilă și în modul acestora de a-și construi bisericile. 

Din aceeași tensiune a rezultat ruptura de la 1700 și formarea confesiunii greco-catolice de limbă română – care de fapt poate fi definită ca mulţimea românilor care nu au mai rezistat presiunilor catolicismului. Iar acest lucru nu poate fi desprins nici el de reacţia împărătesei de a distruge bisericile românilor ortodocși, ea considerând că odată cu trecerea unei părţi dintre aceștia la uniatism, această opţiune confesională trebuie să rămână unica opţiune a ortodocșilor – iar bisericile celor care încă nu au făcut pasul spre uniatism să fie distruse.

Și aș putea aminti aici și o întreagă pleiadă de Sfinţi Mucenici care au luat cununa mărturisirii.

În aceste condiţii, orice dezvoltare a unui mod de expresie arhitecturală a credinţei ortodoxe a fost supus unor greutăţi care l-au determinat la simplitate și austeritate. Iar aceasta s-a manifestat atât la nivelul elementelor de compoziţie arhitecturale – conformarea planului, a volumului, a spaţialităţii interioare -, cât și la cel al materialului de construcţie utilizat sau al detaliilor puse în operă. 

O a doua problemă, la fel de mare, pentru o expresie liturgică în arhitectură, este problema expresiei liturgice în viaţa de zi cu zi a oamenilor și a comunităţilor. Este bineștiut că nu ne putem pune problema înţelegerii unei perioade istorice dintr-o anumită zonă geografică fără a ne “scufunda” în înţelegerea modului în care oamenii vremii aceleia își duceau viaţa. Modul în care românii transilvani din ultimele secole își duceau viaţa este determinant pentru reușita încercărilor de a descrie modul lor de a-și construi lăcașele de cult. Înţelegerea vieţii lor zilnice – care și ea este o expresie a relaţiei lor cu Dumnezeu – este determinantă pentru înţelegerea arhitecturii bisericii pe care ei o construiau – care este una din expresiile relaţiei comunităţii cu Dumnezeu. Apropierea foarte mare chiar doar geografic vorbind între ei și confesiunile catolică și cele protestante de toate neamurile a făcut ca și modul în care au văzut arhitectura bisericilor să fie alterat de la cel pur ortodox, de care erau indiscutabil mai apropiaţi românii de peste munţi, sârbii sau grecii, chiar dacă erau sub presiunea ocupaţiei otomane – ocupaţie a cărei relaţie cu ortodoxia, în aceeași perioadă (sec. XVII-XIX, de exemplu) a fost mult mai puţin agresivă decât cea a catolicismului iezuit susţinut de Viena.