3.1.14
Cuviosul Seraphim Rose: Iuda a fost primul om modern. Sexualizarea omului
Cuviosul Seraphim Rose despre duhul crestinismului autentic
Am
vazut deja cum, inainte de convertirea sa, Eugene a avut indeajuns de suferit pana sa
afle ca implinirea deplina si fericirea nu sunt cu putinta de aflat in aceasta
viata; si cum, chiar dupa ce L-a primit pe Hristos, moartea lui pentru lume i-a
adus o adanca singuratate. El a inteles ca crestinismul era ascetic prin insasi
firea lui, privind dincolo de lumea aceasta si de finalul ei inevitabil. Atat
de straina era perspectiva lui nelumeasca fata de spiritul vremii sale, incat
pana si unii scriitori contemporani, pe care de altfel ii admira - cum ar fi
Buber, Berdiaev si Merton - isi exprimau speranta intr-un „guvern
mondial", „abolirea razboaielor" si „unirea finala a omenirii".
„Si astfel", scria Eugene, „numai insinguratii pot experia «sfarsitul»;
toti ceilalti au «interpretat» acest sfarsit astfel incat sa se potriveasca cu
dorintele lor. Numai insinguratii au cutezanta de a-l trai cu adevarat, in
deplina cunostinta de cauza (cat este cu putinta sa cunoasca un om) a ceea ce
este el".
Referindu-se la acesti „insingurati", care
„sufera intens de marele rau al epocii moderne", Eugene se numara,
fireste, si pe sine intre ei. El isi privea existenta in lume ca pe o forma de
rastignire. Iata cum suna un fragment semnificativ din jurnalul sau:
„Noi, cei ce voim a fi crestini, nu trebuie sa
asteptam din partea lui nimic altceva decat rastignirea. Pentru ca a fi crestin
este totuna cu a fi rastignit, in aceasta vreme si in orice vreme de cand
Hristos a venit pentru intaia data. Viata Lui este un exemplu - si un
avertisment - pentru noi toti. Trebuie sa ne rastignim personal, mistic; caci
singura cale spre inviere este rastignirea. Daca vrem sa inviem impreuna cu
Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El - chiar pana la smerenia
suprema, lasandu-ne devorati si apoi scuipati afara de lumea care nu intelege.
Si trebuie sa ne rastignim in afara, in ochii lumii; caci Imparatia lui Hristos
nu este din lumea aceasta, iar lumea nu poate sa suporte nici macar pe un
singur reprezentant al ei, nici macar o secunda. Lumea poate sa-l primeasca
doar pe Antihrist, acum si oricand.
Nu-i de mirare deci ca este greu sa fii crestin - nu
este greu, este cu neputinta. Nimeni nu poate sa primeasca in mod constient un fel
de viata care, cu cat se traieste mai sincer, cu atat conduce mai sigur spre
propria distrugere. Iata de ce ne revoltam mereu, cautam sa ne usuram viata,
incercam sa fim crestini doar pe jumatate, incercam sa impacam cumva cele doua
lumi. Insa pana la urma trebuie sa alegem, caci fericirea noastra se afla fie
intr-o lume, fie in cealalta, nu in amandoua.
Doamne, da-ne puterea de a urma calea rastignirii!
Nu exista nici o alta cale de a fi crestin".
Fiind crescut in ceea ce el considera a fi
„crestinismul confortabil", Eugene avea sa se umple de amaraciune si
deznadejde. In timpul unei vizite la Carmel, in vara lui 1961, Eugene isi
descarca simtamintele in jurnal:
„Sfarsitul unei alte coborari in Maelstrom, in
viata oamenilor obisnuiti. Este bine pentru mine, pentru ca aici vad campul
unde e cultivat Antihrist. Toate miscarile fanatic anticrestine din epoca
moderna devin mult mai usor de inteles dupa o vizita la «crestinii» din Carmel
- ei nu sunt nici macar caldicei, iar raul lor, desi real, este atat de
meschin, incat oricine altcineva, cu exceptia unui crestin rastignit, ar fi
cuprins de nebunie... Toata nebunia, ratacirea si raul tuturor veacurilor
dospesc in aceasta confortabila, respectabila si securizanta gura de iad".
Insa constiinta crestina a lui Eugene era
tulburata. Stia bine ca se impotriveste lui Dumnezeu cata vreme se lasa mistuit
de o astfel de ura fata de semenii sai. Incercand sa impace in sine simtirile
navalnice, scria: „Iata cum ma ispiteste diavolul: vrea sa ma faca sa vad ca
acest bland popor al iadului nu mai este nici macar uman - cum oare sa mai vezi
in ei chipul lui Dumnezeu?
Lumea intreaga este data in stapanirea celui rau.
Fie ca Dumnezeu sa ne dea, celor ce vrem sa fim
crestini, sa suferim rastignirea in mijlocul acestor oameni si chiar de
dragul lor. O, suntem slabi, cei ce uram cand avem motiv sa uram.
Doamne, da-ne smerenia de a-i iubi pe cei pe care,
dupa randuielile lumii, ar trebui sa-i uram. A iubi pe cel ce il uraste este
poate cea dintai indatorire a sfantului".
Eugene si-a dat seama ca nici macar aici nu
mersese destul de departe. Isi spunea mereu ca trebuie sa-i iubeasca pe cei ce
il urasc, insa nu renuntase inca la convingerea sa - despre care stia bine ca
este gresita - si anume ca oamenii din jur merita sa fie urati. Astfel a ajuns
la singura concluzie ce putea fi cu adevarat placuta lui Dumnezeu, Cel ce
primeste jertfa unui .duh zdrobit. „Dar", scrie el pana la urma, „sa
privim lucrurile mai in profunzime: oare nu sunt eu insumi cel mai vrednic de
ura?".
Asa se nevoia Eugene sa-si smereasca duhul mandru
si razvratit, ce trebuia strunit si preschimbat in focul iubirii lui Dumnezeu.
Atunci cand chema o lume apostata la pocainta si la smerenie, stia bine ca
primul care trebuie sa se nevoiasca intru dobandirea acestor virtuti este el
insusi. Se temea ca, simtindu-se deasupra „oamenilor de rand", sa nu
devina incapabil de a mai recunoaste propria lui participare la „pacatele lor
de rand" si ca, repudiind pe de-a intregul lumea toata care intru cel
viclean zace (1 In. 5, 19), sa nu se mai poata bucura de ceea ce Dumnezeu
ii daruise in aceasta viata. Iata o rugaciune scrisa in jurnal:
„Dumnezeule, nu ne parasi, pe cei ce incercam sa
ne pastram credinciosia fata de Tine in aceste zile de pe urma cand intunericul
vrea sa ne copleseasca, cand insasi lumea pe care ai zidit-o buna foarte ne
apasa cu greutatea pacatului si a raului adunate in
veacuri intregi de neascultare si urmare a voilor noastre. Cu greu mai putem
afla astazi bucurie in lumea aceasta pe care Tu ai facut-o spre desfatarea
noastra. O, numai din pricina pacatelor noastre, pe care ni le stim, lumea s-a
ingreuiat astfel; si pana si noi, cei ce am vrea sa ne pastram credinciosia
fata de Tine, ne lasam cu totul prinsi in plasa pacatului si a raului ce
trage lumea in prapastia fara de fund.
Ci inca strigam catre Tine, Doamne, atunci cand
toti s-au lepadat de Tine. Pana cand, pana cand, Doamne, ne vei lasa in
intuneric?
Credinta noastra este putina; o, de ne-ai da un
semn! Iata ca noi, cei prea-neputinciosi, indraznim a mustra lumea la ale carei
pacate ne facem pe deplin partasi. O, Doamne, miluieste! Vino degraba, Doamne,
caci noaptea este aproape si toata nadejdea piere de pe fata acestui vechi
pamant".
- text cules de Dan Fagarasanu
+2 ianuarie - 19 ani de la trecerea la Domnul a mărturisitorului închisorilor comuniste Virgil Mateiaş. Crez de generaţie: "Voiam s-aducem Cerul mai aproape şi pe Carpaţi să-i facem un altar".
Noi ne-am născut sub semnul pătimirei
Ca mărul ce-nflorise în brumar,
Voiam s-aducem Cerul mai aproape
Şi pe Carpaţi să-i facem un altar.
I-am dăruit bucate pentru gloată,
În dragoste ne-a pus pelin de mai,
Ne-a mai cerut un stol de călăuze
Pe drumul care duce către Rai.
Am mai păstrat victorii şi înfrângeri
Purtate sus, ori în ţărână, jos,
Cu pita lor divină şi amară
Să crească-un neam înalt şi luminos.
De-o coborî şi neamurile toate
Veni-vor să se-nchine printre voi,
Aduceţi-vă aminte de Golgota
Şi-aprindeţi lumânare pentru noi.
Virgil MATEIAŞ
15 mai 1958, Uranus, celula 94 şi 4 decembrie 1962, Aiud, izolare
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
