Părintele Mina Dobzeu, botezatorul Părintelui Nicolae Steinhardt: Când a greşit mitropolitul Vladimir?

La 18 ianuarie 1999, de la Huşi, părintele arhimandrit Mina Dobzeu, botezătorul lui Nicolae Steinhardt, îi trimitea mitropolitului Vladimir Cantarean o scrisoare, ca urmare a unei întâlniri anterioare. Preacuviosul părinte Mina ne-a lăsat un exemplar al acelei scrisori, pe care, împlinind dorinţa sa, o facem publică acum.

Înalt Prea Sfinţite Mitropolit,

În adâncă smerenie îmi exprim durerea şi necazul pentru acest popor obidit.

Va lăudaţi că sunteţi mai român, că sunteţi originar din părţile Bucovinei, însă trădarea poporului băştinaş în aşteptările lui spune altceva. Când a greşit mitropolitul Vladimir?

Când era sub statul sovietic, mai puţin a greşit pentru că Basarabia era înglobată în Statul Sovietic. Iar Sfinţia Sa şi-a făcut studiile în seminarul şi academia Teologică rusă. Dar nu trebuia să-şi uite neamul său. Trebuia să înveţe de la ruşi, că ei sunt naţionalişti chiar şi atunci când propagau internaţionalismul.

Aici aţi greşit, Prea Sfinţia Voastră, când v-aţi lăsat format cu spiritul patriotic sovietic-rus, din expresia: Şiroca [strana] maia rodnaia. ot Moscvî… Şi aşa aţi rămas.

Acum vă încântă farmecul Ortodoxiei ruseşti, cu catedrale măreţe şi slujbe fastuoase, dar nu în aceasta stă sfinţenia şi dreptatea divină, ci sfinţenia se desăvârşeşte în a servi pe cel obidit, cu atât mai mult pe fratele tău şi casa ta în care să faci ordine.

Aţi greşit, Prea Sfinţia Voastră, atunci că n-aţi avut spiritul patriotic al băştinaşilor, când nu v-aţi gândit la suferinţele lor prin care au trecut, că i-au prădat în ce-i mai scump: credinţa, cultura şi limba. Credinţa i-a interzis-o. Biserica i-a închis-o. Vetrele de cultură – mănăstirile desfiinţate sau transformate în grajduri.

Momentul crucial. Trebuia să aveţi suflet pentru sufletul poporului basarabean şi să gândiţi de moment la aceea ce-i serveşte şi-l favorizează, printr-un act de curaj, de bărbăţie. Dar să fiţi alături de poporul băştinaş. Să serviţi mai întâi pe aproapele cel mai apropiat. Vecinul îşi pune el singur în traistă. Ruşii în statul sovietic şi-au pus bine în traistă. Oare acum trebuie să le mai puneţi şi Prea Sfinţia Voastră?

Da, era momentul crucial când cei trei v-aţi întâlnit în faţa guvernatorului. Era momentul să vă orientaţi bine, având în vedere slujirea la care v-a chemat Domnul pentru acest popor obidit. Că furtuna vă împingea mai mult către răsărit. Acest moment era salvator pentru populaţia Basarabiei. Trebuia să rezistaţi. N-aţi făcut-o. V-aţi dovedit slab, slugarnic.

Motivaţi: Da, eu am făcut studiile şi pregătirea mea duhovnicească în Rusia. Eu nu ştiu cine-i poporul român. Da! Dar trebuie să ştiţi să serviţi poporul basarabean, dacă nu ştiaţi mai mult, că e popor român.

După consfătuirea ce aţi avut-o în prezenţa guvernatorului, şi unul şi altul aţi luat-o, unul la răsărit şi unul la apus. Dar până la numirea Mitropolitului Petru al Basarabiei de către Sinodul de la Bucureşti, v-a aşteptat un an de zile să vă decideţi, ca să rămâneţi singurul mitropolit al Basarabiei.

După multe greşeli n-o mai faceţi şi pe aceasta de a prigoni pe fratele tău de treaptă şi de sjujire în Casa Domnului în dauna acestui popor cuminte şi credincios.

Încetaţi cu prigoana de inchizitor şi terorist! E o ruşine pentru secolul nostru.

Iertaţi-mă că nu zic altceva decât ceea ce am zis mereu, şi când m-aţi primit în audienţă, recent.

Duhovnic, consilier misionar,

Cel mai mic între muritori,

Arhim. Mina Dobzeu

M-rea Sf. Ap. Petru şi Pavel – Huşi

18-I-1999

Înalt Prea Sfinţiei sale, Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Vladimir

Chişinău

Scrisoare ce am trimis-o Î.P.S. Vladimir în urma unei discuţii ce am avut la reşedinţa P.S. Sale din Chişinău.

http://cubreacov.wordpress.com/

Ecumenism la nivel inalt intre Patriarhia Moscovei si Vatican. Slujba comuna cu Papa Francisc si un concert sustinut de Corul Sinodal al Patriarhiei de Moscova sub deviza “Ut Unum Sint” – “Ca una sa fie”. VIDEO/ AUDIO/ FOTO

1.07.2014, Vatican (Catholica) – Sâmbătă, 28 iunie, a avut loc în Capela Sixtină concertul cu titlul “Ut unum sint. Tradiţia muzicală a celor doi plămâni ai Bisericii”, cu participarea Corului Sinodal al Patriarhiei de Moscova şi a corului Capela Muzicală Pontificală Sixtină, informează un material al Radio Vatican. Cele două coruri au interpretat, sub conducerea alternată a propriilor dirijori, piese de repertoriu emblematice pentru cele două Biserici.

La final, Cardinalul Pietro Parolin, secretar de stat, a adresat un cuvânt celor prezenţi, subliniind importanţa momentului, definit ca “de elevare spirituală şi de întâlnire dintre catolici şi ortodocşi, astfel încât cultura şi arta să poată constitui o cale privilegiată pentru trăirea experienţei unei comuniuni autentice, chiar dacă este imperfectă, deocamdată”. Prin discursul său, Cardinalul Pietro Parolin şi-a îndreptat privirea către Moscova pentru a-l saluta pe Patriarhul Kiril şi întreaga Biserică Ortodoxă Rusă şi pentru a sublinia că pasiunea pentru muzica sacră a două tradiţii, atât de îndepărtate în aparenţă, permite contemplarea unei raze de frumuseţe care derivă din întâlnirea cu Mântuitorul.

Şi prin intermediul artei “creştinismul poate şi trebuie să respire prin cei doi plămâni, cu tradiţiile Orientului şi ale Occidentului”, a mai spus Cardinalul, adăugând că “muzica sacră ne face să ne simţim înfăşuraţi în acelaşi mister de har şi ne face să percepem în mod deosebit nostalgia unităţii”. Cele două coruri au însufleţit şi Sfânta Liturghie prezidată de Papa Francisc în Bazilica vaticană, duminică, 29 iunie, în solemnitatea “Sfinţii Apostoli Petru şi Paul” (video mai jos). “Uniunea dintre cele două coruri doreşte să fie semnul tangibil al voinţei de a păşi împreună şi de a colabora pentru binele oamenilor din timpul nostru, invocând de la Domnul darul deplinei comuniuni dintre toţi cei care cred în Cristos”, a spus în încheiere Cardinalul Secretar de Stat.

Sursa: Catholica.ro / Audio la Radio Vatican

Nota: “Ut Unum Sint” – “Ca una sa fie” – este titlul ales de Papa Ioan Paul al II-lea pentru enciclica sa de “Angajament fata de Ecumenism“, din 25 mai 1995. Corul Capelei Sixtine a efectuat la randul sau o vizita ecomenica la Moscova, in mai 2014. Vedeti si stirea in engleza despre concertul ecumenic al Moscovei sustinut la Vatican. Sectiunea “moldoveneasca” a site-ului Patriarhiei Bisericii Ortod0xe Ruse (patriarchia.ru/md) publica o stire in care doar titlul este in “moldoveneste”: Corul Sinodal din Moscova a dat o serie de concerte la Roma.

Si anul trecut au avut loc intruniri ecumenice fratesti intre Roma si “A Treia Roma”: “În exortaţia sa apostolică Evangelii gaudium, papa Francisc dă un exemplu concret al darurilor pe care catolicii le pot primi de la ortodocşi: “În dialogul cu fraţii ortodocşi, noi, catolicii, avem posibilitatea de a învăţa mai mult despre semnificaţia colegialităţii episcopale şi despre experienţa sinodalităţii pe care o au ei” (nr. 246). Sinodalitatea a fost tocmai una din temele întâlnirii pe care cardinalul Kurt Koch a avut-o cu Patriarhul de Moscova şi al întregii Rusii, Kiril, în timpul celei de-a doua călătorii pe care a făcut-o în Rusia ca preşedinte al Consiliului Pontifical, de la 14 la 19 decembrie. În cursul acestei vizite cardinalul, însoţit de subsemnatul, a mers înainte de toate şi pentru prima dată la Sankt Petersburg, unde a vizita Lavra Sfântului Alexander Nevskij, care anul acesta celebrează al trei sutelea aniversar al său, primit de superiorul său, episcopul Nazarij (Lavrinenko). În afară de asta, cardinalul a mers la Academia de teologie ortodoxă, unde a fost primit de rector, episcopul Amvrosij (Ermakov), şi a ţinut o conferinţă despre dialogul catolic-ortodox în prezenţa profesorilor şi a studenţilor academiei. La invitaţia arhiepiscopului de la “Maica lui Dumnezeu” de la Moscova, Paolo Pezzi, Koch a întâlnit clerul catolic în cadrul colocviilor pastorale dedicate Conciliului al II-lea din Vatican şi dialogului ecumenic.”, informeaza Episcopia Romano-Catolica de Iasi.

Cititi si despre Biserica Ortodoxa Rusa (“Biserica KGB”): Capitolul “Ecumenismul şi serviciul de spionaj” din cartea “Biserica spionilor”, scrisă de fostul locotenent-colonel KGB Konstantin Preobrajensky

Video de la slujba comuna sustinuta de Papa Francisc pe acordurile Corului Sinodal al Patriarhiei de Moscova:

Sursa: Roncea.ro

 

Acad. Alexandru Surdu: Nicolae Steinhardt. Despre fericire

Discuţiile referitoare la istoria filosofiei româneşti au relevat faptul că, cel puţin între cele două războaie mondiale, datorită unor împrejurări speciale, alături de filosofii profesionişti, au existat şi numeroşi savanţi şi oameni de cultură care au avut contribuţii filosofice remarcabile, uneori chiar mai importante decât ale celor dintâi. Mulţi dintre ei n-au fost încă valorificaţi din perspectivă filosofică, cel mai important fiind chiar Mihai Eminescu. Centenarul Nicolae Steinhardt ne prilejuieşte ocazia încadrării acestuia, cel puţin prin lucrarea sa monumentală, Jurnalul fericirii, printre filosofii neprofesionişti cu rezultate admirabile.

Ne referim aici chiar la noţiunea de „fericire”, care a fost şi a rămas, alături de „înţelepciune”, în centrul preocupărilor etico-filosofice.

Fericirea poate fi studiată din mai multe perspective. Cea mai simplă este perspectiva psihologică, fericirea, ca şi bucuria, fiind legată de plăcere, mai precis, de o stare generală benefică. Sinergetic, de o cumulare a plăcerilor fizice şi intelectuale, spre deosebire de „bucuriile simple”, despre care vorbise filosoful Constantin Noica, un fost coleg de liceu al lui Steinhardt, într-o lucrare de tinereţe, pe care i-o cunoştea de bună seamă.

Tot despre fericire a vorbit şi Petre Andrei, din perspectivă însă mai mult sociologică, despre fericirea în societate şi pentru societate, care poate să meargă până la jerfta de sine. Vorbise şi Mircea Vulcănescu, din perspectivă etică, respectiv comportamentală, şi Petre Ţuţea, care îi adaugă şi dimensiunea religioasă.

Este remercabil faptul că toţi au sfârşit-o năprasnic, ceea ce ilustrează cuvintele tragedianului antic: să nu spui despre nimeni că a fost fericit până nu-i cunoşti sfârşitul. Primul şi-a luat viaţa, al doilea a murit sacrificându-se în temniţa de la Aiud, iar ultimul în chinuri groaznice.

Dar ce este fericirea? Grecii îi spuneau eudaimonia, un fel de indemonizare, căci, deşi era o activitate a sufletului, enérgeia tes psyches, ea se datorează şi intervenţiei divine, demonice sau dumnezeieşti. Fiind creştineşte o îndumnezeire (theosis). Dar nu este dată oricui, zice Aristotel, ci numai înţeleptului sau iubitorului de înţelepciune, filosofului, căci eudaimonia este legată de sophia.

Fiind o trăire specială, superioară, ariston, kálliston kai hédiston, cea mai nobilă, cea mai bună şi cea mai plăcută, zice Aristotel, este o purificare (chatharsis) a sufletului. Şi este legată de cele cinci componente ale acestuia: frica, mila, dragostea de oameni, plăcerea şi uimirea.

Se pare că Steinhardt cunoştea toate acestea, căci vorbeşte despre fiecare, dar pe Aristotel îl menţionează doar cu afirmaţia îndoielnică despre uleiul care nu îngheaţă iarna.

Oricum, însă, Steinhardt încearcă un fel de expunere genetică, cronologică, a fericirii, cu ceea ce o precede şi ceea ce îi succede. Aceasta este semnificaţia gândului său.

Ceea ce intrigă este faptul că datele nu se prezintă cronologic, ci surprind clişee din 1924 până în 1971. Explicaţia o dă singur, este bergsoniană. Evenimentele trec în timp, dar rămân în durată pentru totdeauna. Nu contează când s-a petrecut ceva, căci evenimentul se păstrează şi se acumulează oricum.

Etapele însă sunt clare, iar miezul întregului jurnal îl reprezintă detenţia şi botezul.

Abia spre sfârşitul jurnalului este prima prevestire din 1924, pe care o reţine Steinhardt, de pe bancheta din fundul maşinii între părinţii săi: „Pe şosea, deodată, dintre stejari, apare o biserică şi o cruce în bătaia soarelui”. Aceasta este prevestirea.

Ne interesează însă mecanismul declanşării sentimentului de fericire, care nu s-ar fi produs fără intervenţia detenţiei. Aceasta nu fiindcă detenţia ar fi neapărat necesară, dar pentru superficialul şi fluşturaticul Steinhardt a fost esenţială. L-a rupt, în termeni existenţialişti, de viaţa banală şi l-a pregătit pentru clipa trăirii autentice. Căci concepţia lui Steinhardt este evident existenţialistă, uneori şi declarată.

La început, autorul ia în glumă şi arestarea. Procesul Noica-Pillat este redat, de către Constantin Noica, după eliberare, în termeni evanghelici. „I-am tras după mine pe toţi în bezna iadului”, va zice Noica, în opoziţie cu vorbele Mântuitorului: „Când mă voi înălţa la cer, vă voi trage la mine pe toţi”.

Intrat în iadul detenţiei comuniste, Steinhardt trăieşte frica, groază de neimaginat, tortura şi umilinţa, decăderea fizică şi psihică. Scene greu de imaginat se tot repetă de la începutul şi până la sfârşitul jurnalului.

Iată cum descrie Steinhardt iadul comunist: „Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puterncie elemente de coşmar. E o hrubă, e un canal, e un maţ subpământean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, este o imagine de iad decolorat”.

Aşa se nasc frica, groaza de nestăpânit, dar şi mila pentru fiinţele umane care trăiesc aici în propriile lor mizerii.

Cea mai zguduitoare scenă care îl doboară pe Steinhardt este întâlnirea cu Noica la interogatoriu. „Ceea ce mă îngrozeşte şi mă deprimă dincolo de orice putinţă de a mă exprima este înfăţişarea lui Noica: slab, gălbejit, neras, cu ţoale ponosite care atârnă pe el, cu ochelarii negrii, ca de fantomă, speriat şi umil, turnându-şi toţi prietenii şi cunoscuţii”. El, Noica, cel mai mare filosof român! Mila şi groaza ating aici culmea disperării.

Poate că nimeni n-a mai descris aceste sentimente reunite mai bine ca Steinhardt.

Dar frica cea mai mare care este şi începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu, căci oricând poate să fie şi mai rău. Arche sophias phobos Theou.

Cutremurat de frică şi de milă, cu dragoste neţărmurită pentru semenii în suferinţă (philanthropon, cum îi zicea Aristotel), Steinhardt cere botezul creştin, trecerea la credinţa milei şi a dragostei de oameni, tocmai în opoziţie cu iadul în care trăia, el visează la raiul creştin.

După încreştinarea făcută în astfel de condiţii, dar cu toată gândirea şi simţirea, Steinhardt trăieşte clipa existenţialistă a fericirii. Într-o noapte, sub forma unui vis. Vede o lumină uriaşă, care îl cuprinde din toate părţile şi înţelege că este lumina Taborului. Îl cuprind o plăcere nemărginită şi uimirea (taumaston) unei minuni de nedescris. Aceasta este fericirea, cu toată măreţia ei. Şi o zice Steinhardt: sunt fericit, fericit, fericit!

Nimic nu se compară cu fericirea, doar atâta că, tot în spirit existenţialist, oricât de măreaţă ar fi clipa, ea trece.

Trece şi vremea detenţiei, vine eliberarea, dar clipa fericirii nu mai revine, decât jurnalistic, prin reamintirea ei permanentă.

Steinhardt nu renunţă însă la calea pe care a pornit. Îşi desăvârşeşte Botezul şi îşi măreşte credinţa până spre sihăstria creştină, isihia, cum îi zice el, adică liniştirea, purificarea totală faţă de nimicnicia lumii, pregătirea pentru fericirea cea adevărată şi veşnică.

Se spune că fiecare om are o poartă a lui, poarta destinului său, pe care o aminteşte şi Steinhardt. Poarta pe care unii o caută toată viaţa. Câte unul o şi găseşte, dar ea poate să fie închisă sau bine păzită, ca în povestea lui Kafka. A fost însă un om, am putea să zicem ca într-un basm, pe care îl chema Nicolae Tare ca piatra (Steinhardt) şi care după multe rătăciri ajunse la poarta unei mănăstiri.

Bătu cu toiagul în poartă, hotărât să lupte pentru a intra cu oricine l-ar opri. Dar în locul paznicului la care se aştepta, în pragul porţii, cu cheile la brâu, se arată Sfântul Petru. „Nicolae, Nicolae, pe unde ai rătăcit atâta vreme, căci tomai venisem ca să încui poarta aceasta?” Am făcut un ocol, Preasfinte, şi am intrat pe altă poată, de unde era să nu mai ies. Am tot căutat înţelepciunea şi fericirea, pe care le-am şi trăit într-un vis de lumină, cuprins de frică şi de milă. Dar visul a trecut, Preasfinte, şi am venit aici pentru adevăratul botez şi pentru fericirea veşnică.

Dacă pentru o clipă de fericire, îi zise Sfântul Petru, ai îndurat atâta frică, ce vei face în faţa fricii de Dumnezeu, frica cea mare (mega fobia)? Nu ştiu, Părinte, ce voi face, dar merită să încerc, căci pe mine mă cheamă Tare ca piatra.

Şi omul nostru a intrat pe poarta care duce spre Împărăţia lui Dumnezeu. Pe poarta mânăstirii „Sfânta Ana” de la Rohia.

Până unde o fi ajuns oare nu vom şti niciodată. Cert este însă că, cel puţin în ultimii săi ani, omul acesta a încercat să meargă pe urmele lui Iisus Hristos, căci Acesta este calea, adevărul şi viaţa (he hodos, he aletheia, he zoe), fără să uite însă, ca învăţătură de minte şi pentru noi, că începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu.

Acad. Alexandru SURDU

Sursa: revista Clipa

Mitropolitul Visarion Puiu, Șef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria

Mitropolitul Visarion Puiu a desfăşurat o fructuoasă activitate plină de realizări în funcţiile de director al Seminarului din Galaţi (1909 – 1918), director al Seminarului Teologic din Chişinău şi Exarh al mănăstirilor din Basarabia (1918 – 1921), Episcop al Argeşului (1921 – 1923) şi al Hotinului cu reşedinţa la Bălţi (1923 – 1935), Mitropolit al Bucovinei (1935 – 1940) şi Şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria (1942 – 1943).

      După eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța, în posesiunea administrației românești intră și teritoriul dintre Nistru și Bug, numit Transnistria. În august 1941, în teritoriile eliberate de sub stăpânirea sovietică au fost restabili te organele administraţiei publice româneşti.1/Administraţia Transnistriei era pusă sub conducerea şi supravegherea directă a Comandantului de Căpetenie al Armatei, care exercita măsurile şi dispoziţiile sale prin guvernatorul civil.

            Guvernator al Transnistriei a fost numit profesorul de drept Gheorghe Alexianu, în timp ce Basarabia şi Bubcovina de Nord erau guvernate de generalii C. Voiculescu şi C. Colotescu.2/ Dacă în Basarabia, sub regimul sovietic, într-o perioadă de un an, 1940 – 1941, au fost distruse 13 biserici, 27 transformate în cluburi, 48 de preoţi omorâţi sau deportaţi, în Transnistria situaţia religioasă era şi mai gravă, după un sfert de veac de prigoană şi propogandă ateistă, era numai un singur preot şi acela la Odesa.3/ Se păstra de către regimul comunist o singură biserică ce funcţiona la Odesa pentru a le arăta străinilor o dovadă de libertate religioasă în Uniunea Sovietică. Celelalte biserici din teritoriul dintre Nistru şi Bug fuseseră dărâmate sau transformate în cluburi şi magazine. Preoţii localnici au fost ucişi sau deportaţi.

          La 15 august 1941, pentru a reface viaţa creştină din Transnistria se înfiinţează o Misiune Ortodoxă. Conducător al acestei Misiuni a fost numit arhimandritul Iuliu Scriban, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar vicar, arhimandritul Antim Nica.

          Primii preoţi misionari veneau din eparhiile vecine, ale Basarabiei şi Bucovinei. Lor li s-au alăturat şi cei veniţi din alte eparhii, precum şi preoţii militari conduşi de episcopul armatei Partenie Ciopron.

După împărţirea administrativ-teritorială a Transnistriei în cele 13 judeţe înfiinţa- te, Misiunea Ortodoxă a întărit câte un protopop spre a conduce organizarea bisericească.

         Pentru bisericile reparate şi casele de rugăciuni construite erau aduse din ţară obiectele necesare de cult. La tipografia Mitropoliei Basarabiei au fost tipărite în 1941, 5000 exemplare cărţi de rugăciune cu text paralel românesc şi rusesc.

         La începutul anului 1942, Misiunea Ortodoxă dispunea de 285 clerici. Se cereau preoţi adecvaţi acestei misiuni, cu spirit de sacrificiu şi zel apostolic, iar, pe de altă parte, se simţea lipsă de preoţi cunoscători ai limbii ruse. Se desfăşura o muncă de cahetizare din partea preoţilor, se organizau lecţii de catehe ză şi conferinţe religioase. Munca misionară se desfăşura în biserici, şcoli şi în căminele culturale. Până la sfârşitul anului 1942, din îndemnul conducerii Misiunii, se înfiinţaseră 84 de cămine culturale care dispuneau de biblioteci.

        Se înfiinţează pentru localnici un Seminar Teologic la Dubăsari. Începe a se dezvolta monahizmul transnistrean, apare primul număr al revistei „Transnistria creştină”. După plecarea arhimandritului Iuliu Scriban de la Misiune, era nevoie de un conducător, care să ridice şi mai mult prestigiul Misiunii şi să contribuie la îmbunătăţirea unor lucrări. Prin decizia ministrului Cultelor de la 23 noiembrie 1942, mitropolitul Visarion Puiu era ataşat pe lângă Comandamentul de căpetenie al Armatei cu misiunea organizării bisericilor şi îndemnării spirituale a populaţiei de peste Nistru. După instalarea mitropolitului Visarion în funcţia de conducător al Misiunii, s-au întreprins mai multe măsuri de reorganizare. S-a ales Consiliul eparhial şi conducăto- rii secţiilor administrative, culturale şi economice. Întreaga provincie alcătuită din 13 judeţe a fost împărţită în trei eparhii: Odesa, Poltava şi Tulcin.

A fost adusă în starea de locuinţă, aflată în ruină, vechea reşedinţă mitropolitană din Odesa. Cu ajutorul personalului selectat în conducerea Misiunii, au fost organizate servicii le cancelariei, s-a creat un buget pentru funcţionari şi s-a luat la evidenţă cheltuielile.

S-a înfiinţat un cămin cu cantină pentru funcţionari şi pentru găzduirea clerului venit în deplasare. S-a întocmit un plan de activitate misionară a clerului şi lista de cărţi, necesare pentru a fi editate. La 10 ianuarie 1943 a fost reînfiinţat Seminarul Teologic de la Odesa şi Şcoala de cântăreţi. Iar pentru a se dobândi cât mai curând un număr din preoţi necesari, pentru diaconii şi cântăreţii localnici, a fost înfiinţat un curs seminarial mai redus.4/ „După cursurile de 7 luni au fost hirotoniţi 28 de preoţi localnici, cu participarea a doi episcopi de la Nicolaev.”5/ Pentru a aduce la îndeplinire obiectivele înaintate de Misiune, de organizare bisericească a provinciei şi îndrumarea spirituală a populaţiei, mitropolitul Visarion avea să menţioneze într-un raport adresat Conducătorului Statului, că are nevoie de executanţi destoinici şi mijloacele materiale necesare, „deocamdată sunt în neplăcută situaţie de a arăta că amândouă ne lipsesc astăzi în mare măsură, elementele actuale din cler fiind slabe, iar pentru tipărirea cărţilor ce ar suplini mult asemenea lipsă nu avem hârtia necesară”.

           După câteva luni aflate la Odesa, mitropolitul Visarion avea să scrie despre locuitorii acestui oraş: „Populaţia din Odesa, foarte sărăcită şi tristă, abătută sufleteşte şi cu înfăţişarea îngrozită, s-ar putea împărţi în trei straturi: bătrânii rămaşi de înaintea revoluţiei din 1917, asistând la Sf. Slujbe cu lacrimi şi suspine; copii cu o sete explicabilă de a învăţa în şcoală româneşte, iar la biserică a vedea noutatea slujitorilor arhiereşti în năvăliri în adevăr mişcătoare, între care, al treilea strat e al figurilor „de apaşi” şi precum îmi spun preoţii – de părinţi cuceriţi de ideile propagandei bolşevice, care stau retraşi şi nelăsând copiii a merge la biserică … Din punct de vedere a ordinii publice până în prezent populaţia trăind în toată libertatea pe care Guvernământul civil şi cel militar le-o sprijină prin binefaceri şi înlesniri de lucru de toată lauda”.6/

          Pentru combaterea ideilor ateist-comuniste, din partea Misiunii se desfăşura o activitate prin două acţiuni: „destăvilirea bolşevizmului şi de reînviere a creştinizmului”. Se editau broşuri de învăţătură creştină şi de propagandă antibolşevi că. Se organizau conferinţe religioase pentru tineretul universitar, muncitorii din fabrici şi ceilalţi localnici explicându-le cuvântul Evangheliei şi a Puterii Divine.7/ Unul dintre cele mai importante momente a fost „blestemarea publică a bolşevizmului”. La 14 martie 1943, în Duminica Ortodoxiei. După Sf. Liturghie săvârşită în catedrala mitropolitană din Odesa, mitropolitul Visarion, împreună cu episcopii Efrem al Chişinăului şi Policarp al Izmailului, însoţiţi de un impresionant număr de credincioşi au pornit în procesiune religioasă până în „Piaţa 16 octombrie de lângă gară” pentru a săvârşi slujba Duminicii Ortodoxiei. La această manifestare religioasă au participat autorităţile locale, consilierii diplomatici străini şi o imensă mulţime de popor.8/ Începe slujba. Departe se aude ecoul megafoanelor: „Celor ce tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu şi susţin că lumea aceasta a luat fiinţă singură de la sine şi toate în ea se fac fără pronia lui Dumnezeu, după întâmplare – Anatema … Tuturor celor ce au persecutat şi vor persecuta credinţa creştină, clerul şi pe credincioşii săi prin porunci, schingiuiri şi moarte de martiri – Anatema …”.

Aceste anateme rostite de mitropolitul Visarion şi cântate de cor, îi infiora pe ascultători. S-au rostit cereri pentru cei „care pentru credinţă ortodoxă şi pentru patrie şi neam au suferit şi au fost ucişi în războaie”, pentru cei „care s-au săvârşit în adevărată credinţă şi cu blagocestie şi cu nădejdea Învierii, Veşnică pomenire!”9

            Altă manifestare publică împotriva ideilor ateist-comuniste a fost săvârşită la 22 aprilie, când s-a sfinţit şi s-a redeschis biserica Universităţii din Odesa. Despre aceste manifestaţii mitropolitul Visarion avea să scrie într-un raport, la 28 aprilie 1943: „Biserica din cuprinsul Universităţii, restaurată din îndemnul meu, cu multă bunăvoinţă a Rectorului Dr. P. Ceasovnicov, sprijinită material de Guvernământ şi de însuşi profesori şi o parte din studenţime, aceasta fiind a doua manifestaţie publică antibolşevică făcută de astădată prin cea mai înaltă instituţie culturală din Odesa, cu deosebit răsunet în populaţia acestui oraş”.10/ Se simţea o lipsă acută de preoţi. De aceea, Şeful Misiunii nu înceta a face demersuri către Sf. Sinod, Ministerul Cultelor, Guvernatorul Civil şi Conducătorul Statului pentru completarea localităţilor cu preoţi. Arată, că sub conducerea Misiunii sunt 461 preoţi, iar „în întreaga provincie sunt 1292 comune cu 2468 sate, ceea ce înseamnă că avem numai un sfert din numărul preoţi- lor pe care populaţia îi cere atât de stăruitor şi care ar alcătui cele mai bune eleme nte de învăţătură sufletească a populaţiei locale”.11/

           În scrisorile adresate Mareşalului Ion Antonescu, în iunie 1943, mitropolitul Visarion scria: „Rugându-vă din nou să binevoiţi a decreta mobilizarea preoţilor din Moldova şi Basarabia dintre care să se aleagă apoi elementele destoinice a veni şi a lucra misionarizm în Transnistria”. Într-un alt demers se menţiona: „Vă supunem propunerea să aprobaţi mobilizarea, pe vreme de un an a 330 preoţi, 165 pot fi din eparhiile Moldovei, deci cunoscători numai a limbii române, iar restul 165 preoţi din eparhiile Basarabiei care să cunoască şi limba slavonă”.12/

           Sub conducerea mitropolitului Visarion, Misiunea Bisericească din Transnistria şi-a extins activitatea şi asupra operelor de binefacere contribuind la ajutorarea azilelor de copii, de bătrâni şi de orbi, şi a cantinelor pentru săraci. Se acorda sprijin consolidării ajutorului pe care parohiile îl dădeau gratuit imensei mulţimi de săraci. Cu prilejul Sf. Sărbători a Naşterii Domnului şi a Învierii, mitropolitul Visarion îl ruga pe Mareşalul Ion Antonescu, ca din partea autorităţilor să se acorde amnistie pentru unii deţinuţi. A mijlocit cu un ajutor material în bani şi alimente pentru cele „51 familii cu 108 suflete, îngrămădite de bolşevici în 3 blocuri lângă mitropolie, aflate în cea mai cumplită sărăcie”.13/

         Pentru bunul mers al dezvoltării Bisericii din Transnistria, din iniţiativa Şefului Misiunii s-au înfiinţat câteva ateliere în care se lucrau obiecte necesare cultului religios: iconiţe, cruciuliţe ş.a. În tipografia Misiunii s-au tipărit nenumărate cărţi cu caracter religios, cărţi de rugăciune, calendare care au fost împărţite gratuit populaţiei din Transnistria.14/

          În spaţiul dintre Nistru şi Bug situaţia monahizmului era următoarea: mănăstirea Sf. Panteleimon de lângă Odesa; mănăstirea Sf. Adormiri de la Bolşoi Fontan; mănăstirea Sf. Treime din Balta. În judeţul Râbniţa existau: schitul Lipeţcoe, ai cărei slujitori duceau o luptă împotriva inochentizmului; mănăstirea Berşad, din iniţiativa stareţului acestei mănăstiri, ieromonahul Varlaam Chiriţă, se edita foaia religioasă „Duminica” şi schitul Păsăţele. În judeţul Dubăsari se înfiinţase mănăstirea Sf. Antonie, existau încă două mănăstiri de maici la Odesa; Sf. Arhanghel Mihail şi Sf. Maria Magdalena.12/

În ultimele luni ale anului 1943, în oraşul Odesa activau 28 biserici, Misiunea avea sub îndrumarea sa „617 preoţi din cei 2000 necesari pentru Transnistria”.15/

            Într-o cuvântare rostită la Odesa, în octombrie 1943, în faţa unor refugiaţi de pe Don şi din Kuban, mitropolitul Visarion arăta scopul urmărit de Misiunea pe care o condu- cea: „Nu ştiu cum vor fi împrejurările următoare, adică vom rămâne noi românii, pe aici sau va reveni stăpânirea rusească şi nici nu ne-am călăuzit de această idee. Gândul nostru a fost purtat spre ţelul urmărit de Misiune, să restabilim stările bisericeşti şi să redeschidem un drum mai bun pentru viitor credinţei şi bisericii ortodoxe de aici”.16/

În raportul adresat Mareşalului Ion Antonescu, la 7 decembrie 1943, mitropolitul Visarion ruga ca mandatul său în Transnistria să fie socotit împlinit şi să-i aprobe întoarcerea în ţară, urmând să plece în străinătate pentru căutarea sănătăţii, iar conducerea Misiunii să fie încredinţată unui alt ierarh. Arătând neajunsurile cu care s-a confruntat conducerea Misiunii în activitatea sa, menţiona că este departe cu gândul unei părăsiri voite a postului ce i s-a încredinţat, dar este nevoit s-o facă. Răspunsul l-a primit la 15 decembrie 1943, de la Secretarul general al preşidenţiei Consiliului de Miniştri în care se scria: „D. Mareşal a aprobat întoarcerea Dvs. în ţară … de la 14 decembrie a. c. prea cuviosul Arhimandrit dr. Antim Nica se ataşează pe lângă Comandamentul de căpetenie al armatei în calitatea de Şef al Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în locul Prea Sf. Voastre, demisionat”.17/

           Respectul deosebit pe care îl câştigase în scurt timp de la credincioşii din Odesa, l-a făcut pe monahul Filaret Buliga, membru al Misiunii, să-i scrie mitropolitului ce se afla la Bucureşti, la 15 februarie 1944: „Poate dă bunul Dumnezeu să veniţi iarăşi Î.P.S. Voastră la Odesa, aţi fi binevenit. Poporul rus cel blând, credincios, vă doreşte, vă aşteaptă, regretă cu lacrimi plecarea Î.P.S. Voastre de la Odesa”.18/

          Datorită ultimii sale misiuni din timpul războiului şi evenimentele ce au urmat, a fost nevoit să se retragă în Europa Occidentală. Iar aşa-zisele tribunale ale poporului, instituite în România de către comunişti, îl condamnă în 1946 la moarte, în contumacie. Sub presiunea autorităţilor comuniste, a fost caterisit de către Sinodul Bisericii în 1950 şi reabilitat de acelaşi Sinod după patru decenii.

Aflându-se în exil, din iniţiativa mitropolitului Visarion Puiu, în 1949 se înfiinţea- ză pentru românii din diasporă Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală pe care o conduce până în 1958. Şi-a petrecut restul vieţii, până la 10 august 1964, în localitatea Viels Maison-Aisne, la 96 km de Paris.

 

Bibliografie:

1. Anton Moraru, Istoria Românilor, Basarabia şi Transnistria, Chişinău, 1995, p. 367 – 368.

2.Anatol Petrencu, România şi Basarabia în anii celui de-al Doilea Război Mondial, Epigraf, Chişinău, 1999, p. 142.

3.Pr. prof. dr., M. Păcurariu, Basarabia, Aspecte din istoria Bisericii, p. 121 – 122.

4.Apud: Basarabia desrobită, Bucureşti, 1944, p. 99 – 126.

5.ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1049, f. 2 – 3.

6.Nina Negru, Misiunea Ortodoxă Română de peste Nistru,Rev. Destin românesc, nr. 1, 2001 p. 131.

7.ANRM,F 706,inv.1,d 1049, f. 5.

8.ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, p. 3, f. 454, 536.

9.Ibidem, f. 491.

10.Adrian Nicolae Petcu, Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria, Rev. Dosarele Istoriei, nr. 11, 2002, p. 24.

11.ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, p.3, f. 491.

12.Ibidem, d. 1049, f. 7.

13.Ibidem, d. 1054, p. 3, f. 454, 459.

14.ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1049, f. 2; d. 1054, p. 2, f. 112.

15. ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, p. 2, f. 111.

16.Adrian Nicolae Petcu, Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria, p. 21.

17.ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, p.2, f. 92, f. 127.

18.Colonel (r) Dumitru Stavarache, Elena Istrăţescu, Mitropolit Visarion Puiu la sfârşit de mandat în Transnistria, Revista de Istorie Militară, Bucureşti, nr. 6, 1999,p.22

Apud: Arhivele Naţionale Române, fond. Puiu Visarion, d. 14, f. 95.

19.ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, p. 2, f. 81, 91

20.Colonel (r) Dumitru Stavarache, Elena Istrăţescu, op. cit., p. 27.

Sursa: Studii de istorie a românilor, In honorem Ion Șișcanu, Ed. AȘM, Institutul de Istorie, Stat și Drept, Universitatea de Stat P.B. Hașdeu, Cahul, 2011, p. 239-244

Autor: Protoiereu Dr.Ioan Lisnic

 

Integral la:

http://protioanlisnic.blogspot.ro/2014/07/mitropolitul-visarion-puiu-sef-al.html