Ne referim aici chiar la noţiunea de
„fericire”, care a fost şi a rămas, alături de „înţelepciune”, în
centrul preocupărilor etico-filosofice.
Fericirea poate fi studiată din mai multe perspective. Cea mai simplă este perspectiva psihologică, fericirea, ca şi bucuria, fiind legată de plăcere, mai precis, de o stare generală benefică. Sinergetic, de
o cumulare a plăcerilor fizice şi intelectuale, spre deosebire de
„bucuriile simple”, despre care vorbise filosoful Constantin Noica, un
fost coleg de liceu al lui Steinhardt, într-o lucrare de tinereţe, pe
care i-o cunoştea de bună seamă.
Tot despre fericire a vorbit şi Petre
Andrei, din perspectivă însă mai mult sociologică, despre fericirea în
societate şi pentru societate, care poate să meargă până la jerfta de
sine. Vorbise şi Mircea Vulcănescu, din perspectivă etică, respectiv
comportamentală, şi Petre Ţuţea, care îi adaugă şi dimensiunea
religioasă.
Este remercabil faptul că toţi au
sfârşit-o năprasnic, ceea ce ilustrează cuvintele tragedianului antic:
să nu spui despre nimeni că a fost fericit până nu-i cunoşti sfârşitul.
Primul şi-a luat viaţa, al doilea a murit sacrificându-se în temniţa de
la Aiud, iar ultimul în chinuri groaznice.
Dar ce este fericirea? Grecii îi spuneau eudaimonia, un fel de indemonizare, căci, deşi era o activitate a sufletului, enérgeia tes psyches, ea se datorează şi intervenţiei divine, demonice sau dumnezeieşti. Fiind creştineşte o îndumnezeire (theosis). Dar nu este dată oricui, zice Aristotel, ci numai înţeleptului sau iubitorului de înţelepciune, filosofului, căci eudaimonia este legată de sophia.
Fiind o trăire specială, superioară, ariston, kálliston kai hédiston, cea mai nobilă, cea mai bună şi cea mai plăcută, zice Aristotel, este o purificare (chatharsis) a sufletului. Şi este legată de cele cinci componente ale acestuia: frica, mila, dragostea de oameni, plăcerea şi uimirea.
Se pare că Steinhardt cunoştea toate
acestea, căci vorbeşte despre fiecare, dar pe Aristotel îl menţionează
doar cu afirmaţia îndoielnică despre uleiul care nu îngheaţă iarna.
Oricum, însă, Steinhardt încearcă un fel de expunere genetică, cronologică, a fericirii, cu ceea ce o precede şi ceea ce îi succede. Aceasta este semnificaţia gândului său.
Ceea ce intrigă este faptul că datele nu
se prezintă cronologic, ci surprind clişee din 1924 până în 1971.
Explicaţia o dă singur, este bergsoniană. Evenimentele trec în timp, dar
rămân în durată pentru totdeauna. Nu contează când s-a petrecut ceva,
căci evenimentul se păstrează şi se acumulează oricum.
Etapele însă sunt clare, iar miezul întregului jurnal îl reprezintă detenţia şi botezul.
Abia spre sfârşitul jurnalului este
prima prevestire din 1924, pe care o reţine Steinhardt, de pe bancheta
din fundul maşinii între părinţii săi: „Pe şosea, deodată, dintre
stejari, apare o biserică şi o cruce în bătaia soarelui”. Aceasta este
prevestirea.
Ne interesează însă mecanismul
declanşării sentimentului de fericire, care nu s-ar fi produs fără
intervenţia detenţiei. Aceasta nu fiindcă detenţia ar fi neapărat
necesară, dar pentru superficialul şi fluşturaticul Steinhardt a fost
esenţială. L-a rupt, în termeni existenţialişti, de viaţa banală şi l-a pregătit pentru clipa trăirii autentice. Căci concepţia lui Steinhardt este evident existenţialistă, uneori şi declarată.
La început, autorul ia în glumă şi
arestarea. Procesul Noica-Pillat este redat, de către Constantin Noica,
după eliberare, în termeni evanghelici. „I-am tras după mine pe toţi în
bezna iadului”, va zice Noica, în opoziţie cu vorbele Mântuitorului:
„Când mă voi înălţa la cer, vă voi trage la mine pe toţi”.
Intrat în iadul detenţiei comuniste,
Steinhardt trăieşte frica, groază de neimaginat, tortura şi umilinţa,
decăderea fizică şi psihică. Scene greu de imaginat se tot repetă de la
începutul şi până la sfârşitul jurnalului.
Iată cum descrie Steinhardt iadul
comunist: „Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase
şi puterncie elemente de coşmar. E o hrubă, e un canal, e un maţ
subpământean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de
vulcan stins, este o imagine de iad decolorat”.
Aşa se nasc frica, groaza de nestăpânit, dar şi mila pentru fiinţele umane care trăiesc aici în propriile lor mizerii.
Cea mai zguduitoare scenă care îl
doboară pe Steinhardt este întâlnirea cu Noica la interogatoriu. „Ceea
ce mă îngrozeşte şi mă deprimă dincolo de orice putinţă de a mă exprima
este înfăţişarea lui Noica: slab, gălbejit, neras, cu ţoale ponosite
care atârnă pe el, cu ochelarii negrii, ca de fantomă, speriat şi umil,
turnându-şi toţi prietenii şi cunoscuţii”. El, Noica, cel mai mare
filosof român! Mila şi groaza ating aici culmea disperării.
Poate că nimeni n-a mai descris aceste sentimente reunite mai bine ca Steinhardt.
Dar frica cea mai mare care este şi începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu, căci oricând poate să fie şi mai rău. Arche sophias phobos Theou.
Cutremurat de frică şi de milă, cu dragoste neţărmurită pentru semenii în suferinţă (philanthropon,
cum îi zicea Aristotel), Steinhardt cere botezul creştin, trecerea la
credinţa milei şi a dragostei de oameni, tocmai în opoziţie cu iadul în
care trăia, el visează la raiul creştin.
După încreştinarea făcută în astfel de
condiţii, dar cu toată gândirea şi simţirea, Steinhardt trăieşte clipa
existenţialistă a fericirii. Într-o noapte, sub forma unui vis. Vede o
lumină uriaşă, care îl cuprinde din toate părţile şi înţelege că este
lumina Taborului. Îl cuprind o plăcere nemărginită şi uimirea (taumaston) unei minuni de nedescris. Aceasta este fericirea, cu toată măreţia ei. Şi o zice Steinhardt: sunt fericit, fericit, fericit!
Nimic nu se compară cu fericirea, doar atâta că, tot în spirit existenţialist, oricât de măreaţă ar fi clipa, ea trece.
Trece şi vremea detenţiei, vine
eliberarea, dar clipa fericirii nu mai revine, decât jurnalistic, prin
reamintirea ei permanentă.
Steinhardt nu renunţă însă la calea pe
care a pornit. Îşi desăvârşeşte Botezul şi îşi măreşte credinţa până
spre sihăstria creştină, isihia, cum îi zice el, adică
liniştirea, purificarea totală faţă de nimicnicia lumii, pregătirea
pentru fericirea cea adevărată şi veşnică.
Se spune că fiecare om are o poartă a
lui, poarta destinului său, pe care o aminteşte şi Steinhardt. Poarta pe
care unii o caută toată viaţa. Câte unul o şi găseşte, dar ea poate să
fie închisă sau bine păzită, ca în povestea lui Kafka. A fost însă un
om, am putea să zicem ca într-un basm, pe care îl chema Nicolae Tare ca
piatra (Steinhardt) şi care după multe rătăciri ajunse la poarta unei
mănăstiri.
Bătu cu toiagul în poartă, hotărât să
lupte pentru a intra cu oricine l-ar opri. Dar în locul paznicului la
care se aştepta, în pragul porţii, cu cheile la brâu, se arată Sfântul
Petru. „Nicolae, Nicolae, pe unde ai rătăcit atâta vreme, căci tomai
venisem ca să încui poarta aceasta?” Am făcut un ocol, Preasfinte, şi am
intrat pe altă poată, de unde era să nu mai ies. Am tot căutat
înţelepciunea şi fericirea, pe care le-am şi trăit într-un vis de
lumină, cuprins de frică şi de milă. Dar visul a trecut, Preasfinte, şi
am venit aici pentru adevăratul botez şi pentru fericirea veşnică.
Dacă pentru o clipă de fericire, îi zise
Sfântul Petru, ai îndurat atâta frică, ce vei face în faţa fricii de
Dumnezeu, frica cea mare (mega fobia)? Nu ştiu, Părinte, ce voi face, dar merită să încerc, căci pe mine mă cheamă Tare ca piatra.
Şi omul nostru a intrat pe poarta care duce spre Împărăţia lui Dumnezeu. Pe poarta mânăstirii „Sfânta Ana” de la Rohia.
Până unde o fi ajuns oare nu vom şti
niciodată. Cert este însă că, cel puţin în ultimii săi ani, omul acesta a
încercat să meargă pe urmele lui Iisus Hristos, căci Acesta este calea,
adevărul şi viaţa (he hodos, he aletheia, he zoe), fără să uite însă, ca învăţătură de minte şi pentru noi, că începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu.
Acad. Alexandru SURDU
Sursa: revista Clipa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu