La 14 iunie 1985, Germania, Franta, Luxemburg, Olanda şi Belgia au semnat, in mare secret, în orasul Schengen din Luxemburg acordul cu acelasi nume. Până în 1996 la acest acord au aderat incă 8 tări: Italia(1990), Spania şi Portugalia(1991), Grecia şi Austria(1992), Danemarca,Suedia şi Finlanda(1996). Obiectivele acestui acord sunt cuprinse in cele 142 de articole ale Convenţiei Schengen prin care se doreşte instaurarea unui spaţiu comun extrem de securizat. Atingerea acestui obiectiv insă presupune crearea unei infrastructuri informatice capabile sa stocheze un volum uriaş de informatii foarte detaliate despre fiecare cetăţean al tărilor semnatare. Mai mult trebuie creată posibilitatea urmăririi şi actualizării in timp real afiecărui om astfelt incât să fie absolut imposibilă organizarea vreunui atentat la securitatea uniunii. Aceste lucruri presupun insă urmărirea permanentă a fiecărui cetăţean aceasta ducând la suprimarea dreptului la intimitate şi a principiului prezumţiei de nevinovăţie, fiecare cetăţean fiind considerat un posibil terorist. Inseamnă îngrădirea absolută a libertăţii umane şi transformarea UE intr-un lagăr continental. Iată motivul pentru care acest acord a fost construit in secret si abia ulterior (1988) si fractionar a fost făcut public.
Convenţia prevede detaliat modul in care această urmărire poate fi făcută, astfel în art. 99, § 2, scrie: ”O asemenea înregistrare se poate realiza (…) şi cu scopul prevenirii amenintărilor la adresa sigurantei nationale: a) In cazurile în care există indicii reale care creează bănuieli că o anumită persoană are intentia să comită, sau comite, mai multe fapte şi deosebit de grave pedepsite de lege; b) în cazurile în care aprecierea generală a unui anumit individ, şi în special pe baza faptelor pe care deja le-a comis până la un anumit moment, permite să se presupună că persoana avută în vedere va comite şi în viitor fapte deosebit de grave pedepsite de lege.” In acelasi art. § 6: ”Dacă nu este permis controlul special în conformitate cu legislatia unei tări participante, atunci controlul special se transformă automat în aceasta tara-membru în urmărire discretă”.
In art. 96, § 2: ”Hotărârile se pot baza pe amenintarea ordinii publice sau a sigurantei statului, amenintare pe care e posibil să o constituie prezenta unui străin pe teritoriul national. Acesta poate fi în mod special cazul: (…) 2) Unui străin împotriva căruia există bănuieli întemeiate că a comis fapte grave pedepsite de lege (…) sau împotriva căruia există indicii reale că are intentia să execute asemenea fapte care încalcă legea pe teritoriul unui stat membru”.
Reacţia popoarelor, aşa cum se aştepta, a fost de revoltă împotriva acestui sistem şi de aceea s-a trecut la implementarea lui prin politica paşilor mărunţi. In 1997 când a început implementarea lui în Grecia, a generat reacţii dure ale cetăţenilor acestei ţări, care având in frunte Biserica Ortodoxă, au organizat manifestaţii împotriva legilor ce urmăreau aderarea la Convenţia Schengen, dar conducătorii acestei ţări nu au ţinut cont de ele, continuând, într-un ritm mai incet, dar sustinut implementarea recomandărilor europene.
Acum, în Romania, când sunt atât de aprinse disputele privind actele de identitate biometrice, ministrul Administratiei si Internelor, Liviu Dragnea declară clar şi fără echivoc: Aderarea României la spaţiul Schenghen este obiectiv naţional. Altfel spus, poporul întreg doreşte cu ardoare intrarea in sistemul concentraşionar european! Se ignoră cu bună ştiinţă petiţiile on-line contra legilor care restrâng libertarea, campaniile de strângeri de semnături – care au depăşit în mai puţin de 10 zile numărul de 30 000 de semnături – ce indică clar guvernanţilor care este obiectivul poporului român: refuzul oricărui demers legislativ care ne privează de libertate şi ne răneşte conştiinţa creştină. După cum lesne se poate observa, tehnologia microcipului Verichip, este foarte potrivită pentru atingerea obiectivului convenţiei Schengen de supraveghere totala şi permanentă a tuturor.
Pe de altă parte, similitudinea dintre această tehnologie şi profetiile Apocalipsei nu poate fi o coincidenţă şi de aceea creştinii au datoria de a lupta prin toate mijloacele pentru intârzierea aplicării ei – pt că oricum nimic din cele scrise nu vor rămânea neîmplinite! În acest sens, fără a neglija mijloacele legale şi externe, ce-a mai importantă – şi totodată şi mai grea – luptă este cea cu noi inşine. Stim că venirea lui Antihrist este grăbită de păcat şi de aceea fiecare creştin neglijent cu viaţa sa duhovnicească, care ignoră Evanghelia şi săvârşeşte păcatul grăbeşte venirea lui Antihrist. Înainte de a purcede la manifestaţii stradale şi alte acţiuni juridice, să ne acordăm viaţa după cerinţele Lui Hristos, aplicând cu acrivie in viaţa noastră poruncile Lui. Sf. Apostol Pavel ne avertizează că taina fărădelegii se şi lucrează, ea implinindu-se abia când cel care o impiedică va fi dat la o parte (II Tes. 2, 7). Aceasta înseamnă că cea mai puternică piedică pentru instaurarea lui Antihrist este trăirea adevărată a Lui Hristos. Antihrist va fi omul fărădelegii dar nu se va putea impune printr-un regim exterior dacă nu va cuceri mai intâi inima omului. Trăim însă vremea în care iubirea multora s-a răcit fiind inlocuită cu erotismul cel mai sălbatic, e vremea in care antihristul a luat deja locul lui Hristos în inima celor mai multi din cei care se declară creştini şi de aceea semnele vremii se implinesc. Apelul profetic al părintelui Iustin Pârvu este astăzi mai actual ca oricând. El ne indeamnă la luptă, la mucenicie, chemându-ne de fapt la trăirea unei vieţi in Hristos, căci daca nu arzi de iubire pentru Hristos, cum vei putea să-ţi dai trupul ca să fie ars?(2 Cor. 13, 3). Pe temelia aceastei vieţuiri creştine trebuie să ne aşternem protestele pentru ca ele să fie credibile, aceasta dându-ne şi tăria să suportăm consecinţele acestor proteste publice, căci ele nu vor fi fără urmări. Odată ce Antihristul se simte destul de stăpân pe sufletele oamenilor încât să prezinte pe faţă dorinţa de stăpânire absolută, înseamnă ca nu va renunţa uşor şi-şi va pune in mişcare inchinătorii aflati in funcţii ale statului sau ale Bisericii care să discrediteze şi chiar să persecute pe cei ce au curajul să i se opună (apropo de campania mediatică de discreditare a părintelui Iustin). Datoria celor ce ne mărturisim robi ai Lui Hristos este de a lupta pe arena publică contra pecetluirii dar după ce am biruit pe satana in arena inimii noastre, aşa cum a făcut şi tânărul Nestor – luând tărie de la Sf. Dimitrie – înainte de a-l chema la luptă pe antihristul Lie.
Sursa: http://preugen.wordpress.com/2009/01/29/microcipul-si-spatiul-schengen/
26.8.09
Continua dezbaterea despre proiectul Aiud. Au cuvantul Emilia Corbu si Gheorghe Fedorovici
De la comunicate la comunitate,
Am citit un comunicat de care, ca simplu ortodox, m-am ruşinat. Era nefericit întocmit, deşi purta antetul unei serioase organizaţii a foştilor deţinuţi politic. Semnătura părintelui arhimandrit Iustin Pârvu era sub aceea a regizorului Dan Puric. Imi veţi zice că e un document emis de o autoritate laică, lucru ce reiese şi din text şi prin urmare nu impunea respectarea uzanţelor ortodoxe. Foarte bine! Atunci nu se adresează nouă.
Însă altceva aşteptam noi, poporul de rând, de la bărbaţii care s-au implicat activ în proiectul Aiud din 27 aprilie 2009, de când s-a pus piatra fundamentală, până azi. Aşteptam ca această mănăstire să fie tratată ca toate ctitoriile istorice, adică să i se precizeze ctitorul, proiectul şi jertfa. Acestea sunt aspectele fundamentale ale oricărui edificiu. Adică să ştim cine ridică mănăstirea, cum va arăta, cine se va implica şi în ce fel. Şi asta pentru că aşa se procedează în Biserica Ortodoxă. Dintotdeauna. Erau ctitorii domneşti, boiereşti, patriarhale, eparhiale, ale comunităţilor săteşti, etc.
Ctitorul este, conform DEX, acea ,,persoană care suportă total sau în parte cheltuielile pentru ridicarea şi înzestrarea unei biserici sau a unei mănăstiri,,. Deci el nu poate fi confundat cu persoana care iniţiază, binecuvintează sau susţine public un proiect. In cazul de faţă, dacă părintelui Iustin i se lasă doar rolul de iniţiator atunci se pare că va fi un ctitor colectiv care este poporul drepcredincios român şi care îşi deleagă autoritatea prin duhovnicii şi reprezentanţii săi. Dar să nu confundăm delegarea cu autonumirea.
Acest ctitor este îndreptăţit să stabilească proiectul ctitoriei sale. Il aşteptăm cu interes. De mult!
Cât priveşte jertfa, încă nu vedem nimic. Era cazul ca organizarea colectării de fonduri să fie deja făcută. Fiecare trebuie să ştie ce are de făcut, dacă nu şi-a ales deja doar susţinerea morală, cum se precizează în comunicatul cu pricina.
Dacă aceste lucruri n-au fost precizate, nu ne rămâne decât să bănuim, ca păcătoşi ce suntem, că nu a avut altă menire decât să spele un obraz cu mâna unui mare duhovnic.
E adevărat că o ctitorie se ridică cu rugăciune şi răbdare dar păstrând totuşi măcar ritmul marilor noştri strămoşi. Adică o mănăstire pe an.
Emilia Corbu
Fenomenul Aiud
La Aiud, ca în multe alte locuri din România, au fost chinuiţi şi lichidaţi nenumăraţi români care, pentru că erau creştini, nu puteau să nu reprezinte o ameninţare pentru regimul comunist. Pentru că erau creştini şi nu doar anticomunişti, aceşti mucenici continuă să reprezinte o ameninţare pentru toţi cei care se simt ameninţaţi de creştinism, adică de adevărul omului. În semn de recunoştinţă şi dragoste faţă de acest dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu, în perimetrul fostei gropi comune unde erau azvîrlite trupurile celor ucişi, în locul numit Rîpa Robilor a fost ridicată o biserică monument unde slujesc un ieromonah şi cîteva măicuţe.
Acum, se pare că există şanse mari ca această cinstire a mucenicilor să fie profanată printr-o proastă cinstire. De pildă, printr-una interesată. Nu vorbesc despre interesul material, care urmează inevitabil apariţiei oricărui loc de pelerinaj. Să lăsăm asta în seama ierarhiei. Las deoparte şi acele interese legate de nişte vanităţi atît de neomeneşti de meschine încît, dacă acestea ar ajunge să reprezinte principalul motor al întregului demers, atunci ar fi bine să ne rugăm ca acest centru să nu se mai facă vreodată. Mă gîndesc mai degrabă la unele fixaţii revanşarde, care ar urmări prin înfiinţarea acestui memorial o răfuială tardivă cu torţionarii de odinioară. Tocmai de aceea, cred că un centru de martirologie, subordonat viitoarei mănăstiri, s-ar putea dovedi mai util decît pare la prima vedere. Pentru că, afirmînd caracterul creştin al rezistenţei anticomuniste, rezultatele cercetărilor de aici ar demonstra implicit natura religioasă a comunismului. În definitiv, nu-i cinstim pe martirii primelor veacuri ca pe nişte luptători împotriva imperialismului roman, ci ca pe nişte mărturisitori ai adevărului creştin împotriva întunericului religiei păgîne. De-abia în felul acesta ar putea începe cu adevărat o condamnare a comunismului în România. Creştinismul nu are doar rolul de a aminti ce s-a întîmplat în istorie, ci şi pe acela de a arăta sensul celor întîmplate, de a arăta cum ar trebui istoria să fie. Întrucît are memoria veşniciei, doar creştinismul poate salva şi memoria istoriei.
Există temerea că prin înfiinţarea unui centru de martirologie în cadrul viitoarei mănăstiri de la Aiud ar putea fi deturnată semnificaţia jertfei mucenicilor creştini ucişi în România în timpul comunismului. Or, dacă rolul centrului de martirologie ar consta tocmai în sublinierea dimensiunii creştine a suferinţei celor prigoniţi, nu văd cum ar mai putea fi el deturnat. Într-adevăr, cum ar mai putea ţine acolo Tismăneanu o prelegere despre adevăratul anticomunism, sau Neamţu despre disidenţa lui Pleşu? Tocmai de aceea, contrar părerii exprimate de părintele Savatie, consider că ar fi mai bine să nu i se ceară statului român să îşi asume responsabilitatea pentru această întemeiere. Dacă vor exista la un moment dat în guvern politicieni creştini care vor dori să ajute financiar acest proiect, foarte bine. Dar dacă statul va prelua iniţiativa în realizarea Centrului martirologic de la Aiud, să fim siguri că vom avea noi directori de centru şi, deci, noi politici de studii cu fiecare nou guvern. Nu va fi decît un nou instrument de şantaj, pe lîngă cel reprezentat de CNSAS.
Este frecventă părerea, legată de organizarea viitorului complex de la Aiud, că simpla existenţă a unui centru cultural ar compromite întreaga lucrare. Dacă prin asta se înţelege un centru de tipul celui de la Sighet, obiecţia ar putea fi îndreptăţită. Dar dacă acest centru ar fi subordonat vieţii liturgice din mănăstire atît prin funcţionarea sa, cît şi prin obiectivele urmărite, nu cred că rezervele mai sînt justificate. În plus, forţa suplimentară dobîndită în felul acesta de apelul la canonizarea martirilor ucişi de comunişti l-ar face mai greu de ignorat atît de autoritatea civilă cît şi de cea bisericească.
Gheorghe Fedorovici
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
