+ 27 aprilie - 26 de ani de la naşterea în Ceruri a mărturisitorului Traian Trifan, îndrumătorul cohortei de sfinţi de la Aiud. Mărturia ucenicului Nicolae Purcărea.

Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

Nicolae Purcarea
Sursa: Veghea

Testament aghiologic. Despre Sfinţii Români din temniţele comuniste. Mărturisire sau mistificare.

„Cu adevărat bogat eşti numai când ai ceea ce nu se poate fura”.
Pr. Gheorghe Calciu

Cu doar o generaţie în urmă, peisajul românesc era o pădure de lozinci în care nu credea nimeni şi o identitate naţională scârbită de valori uzurpate. Persoanele se „făureau” schizoid, jumătatea creştină pe ascuns, în societatea încă tradiţională, şi jumătatea anticreştină la vedere, în coşmarul comunist. Rezulta o ipostază sortită angoasei istorice şi metaistorice: copiii, cu simţul libertăţii încă neadormit, nu puteau pricepe, nici accepta nuanţa resemnării adulţilor, soluţia supravieţuirii prin abstragere din real; nici adulţii nu puteau pricepe drama bătrânilor, smulşi deodată dintr-o existenţă sacră milenară şi cuceriţi de păgâni.

Aceste trei feluri de strigăt lăuntric care sunt cum nu se poate mai reale – şi pe cât s-a putut de realizabile prin dizidenţe de o mare nobleţe – sunt complet ignorate de noua breaslă de istorici aghiografi caricaturişti ai Sfinţilor Români, care omit, printr-un malpraxis de maieutică, cel mai important aspect hermeneutic: lumina. Lumina taborică din sufletele Sfinţilor şi lumina sufletească din realitatea unui popor. Subliniind exclusiv ororile temniţelor, dar bagatelizând isihasmul lor, ei insinuează o prihănire asupra Sfinţilor. În timp ce-şi clădesc cariera pe cel mai sensibil tabu (lor accesibil!), lasă asupra generaţiilor ce vin sămânţa perfidei lor contra-mistificări, cu care se ajunge la aceeaşi concluzie cu cea dorită de mistificatori.

Diferenţa este că aceştia din urmă, prin vehemenţa negaţiei lor, confirmă sfinţenia, pe când ceilalţi, prin varietatea erorii, o stabilesc sub semnul îndoielii, exact cum străşnicia cu care iudaismul neagă Întruparea lui Hristos nu poate clătina convingerea creştinilor, dar amploarea propagandei catolice a ateizat până astăzi multe popoare creştinate. Propovăduitorii care nu văd decât delaţiuni, torturi, disperare, abjecţie şi interminabile convoluţii ale suspiciunii nu pot gândi altfel decât în parametrii prin care fără să vrea fac dovada cea mai clară a filiaţiei, formării şi rostului lor, cu totul altul decât cel evanghelic.

L-am întrebat de mai multe ori pe Părintele Justin dacă e de datoria Bisericii să recenzeze necruţător asemenea false aghiografii şi „activităţi martirologice”. Prima dată a răspuns: „nu e nevoie de pierdere de energie; cărţile lor vor arde cândva la fel cum au ars cărţile lui Ceauşescu, în piaţa publică”. Iar altă dată a răspuns: „poate se va găsi din când în când cineva să-i smerească…”. Şi ultima dată a zis: „cum se odihneşte conştiinţa, aşa trebuie făcut”.

De bună seamă, cuceritorii scriu istoriile oficiale, iar istoriile adevărate se păstrează în folclor. Din ce în ce mai mult după 1989, desprinşi cu migală din însemnările lor pe cătuşe, adevăraţii viteji soleau o tihnă luptătoare, o rezonanţă definitoriu românească. Aşa se ajunge la a înţelege cu inima „starea de religie”, prin oameni care o întruchipează, nu prin oameni care şi-o închipuie.

Clericii colaboraţionişti de atunci şi de acum, cu sufocanta lor prezenţă în prim-plan în timp ce-i ostracizează pe veritabili, erau şi sunt neînstare să predea, nici să realizeze vreo religie, alta decât cea dictată lor de la Partid. (Partid = unitate de gândire, limbaj, simţire, voinţă şi acţiune între persoane posedate de acelaşi duh, unitate observabilă în orice domeniu social din secolul XXI). Refuzând Ideea devin înşişi refuzaţi de ea; având singura reuşită că creează atei militanţi prevăzuţi cu pedanterii scolastice şi limbă de lemn. Se aşteptase toată lumea ca după Revoluţie iudele să se retragă din impostura Spiritului şi din activitatea de năpârci de profesie. Însă, profitând de faptul că singurul liant al românimii e credinţa, şi deci atacul la slujitorii credinţei, indiferent că sunt autentici sau mimi, siluieşte cumva şi integritatea naţională, au rămas aşadar ca mai nainte, ba s-au mai înmulţit cu tehnici noi, subiect care continuă a fi tabu (nu de pătruns, ci de articulat) pentru oricine are perspectivă. (Sigur, pe câte un zelot locvace şi vituperant mai călăreşte travestit vreun arhicon; dar cine mai ia seama, în vacarmul alienării?…) Delicateţea cu care la noi trebuie să se amâne momentul unei penitenţe publice ca-n soborul elen e speculată cu abitir de grobianismul caracteristic lingăilor de Partid, care caută şi Sfinţilor bube-n cap, mai ales când acestea izvorăsc mir.

Oricum, în general de lucrurile esenţiale nu se face tapaj, cum explica şi părintele Steinhardt despre diferenţa între credinţă autentică şi exaltare, sau între bunul simţ patriotic şi şovinismul paranoic uşor de remarcat (sau de stârnit) la cei care n-au încă trăiri identitare – fiindcă autenticul, atât în raport cu Divinul (credinţa), cât şi în raport cu Societatea (identitatea naţională) vine dintr-un firesc în care sublinierile sunt de prisos.

În zorii unei ere masonice în care dreptul de moştenire asupra Patriei şi Patrimoniului e din ce în ce mai disputat, zestrea pe care ne-au lăsat-o Sfinţii închisorilor, în calitatea lor de deţinuţi aruncaţi iar şi iar la groapa comună a revizionismelor, este inexpugnabilă: libertatea de conştiinţă, cuvintele lui Dumnezeu şi oasele lor sfinte.

Felul în care ei iubesc ne revelează stringenţa ascendentă a sensului de a fi român. O iubire care desfide lipsa de sens impusă ca dogmă modernă e o moştenire care ne salvează de sinucidere. Când obosim murind, ei pun înaintea minţii noastre strălucirile smereniei lor, acurateţea discernământului lor. Ei dau setei noastre cea mai temeinică alinare: nu modelul (peri)patetic al supravieţuirii, ci modelul de a exista creator prin categoriile Binelui. Precauţi şi discreţi, ni s-au arătat cu toată neputinţa lor omenească, făcând imposibilă idolatrizarea, pentru ca atunci când se vor arăta (şi s-au arătat deja!) în mesianica lor putere să zdrobească orice îndoială asupra sfinţeniei lor.

Deci ce poate să facă un cetăţean „de bine”, raţional şi cumpătat, asaltat şi în Stat, şi în Biserică, de imposturi şi ateo-uzurpisme?

Poate să înceapă prin a respinge în imanent şi în absolut factorul ce animă şi uneşte ambele tipuri de extremism manifest (nu cel acum pretextat de alogeni), şi anume materialismul dialectic de tip marxist, acest pseudo-filosofic sistem de anti-gândire care neagă existenţa gândirii, în timp ce o foloseşte diabolic pentru a o destructura. Se extaziază de forţa materiei, dar neagă puterea sufletească de a se extazia. O ideologie care urâțește, abrutizează şi întunecă tot ce atinge, lăsând pe omul care i se supune într-o stare de maximă trufie. Dacă e inteligent, urăşte calm, total, cu o cruzime atât de glacială că nu-şi permite savurarea nici faţă de sine; dacă e tâmp, urăşte maniacal, pe îndelete, tensionat. Apologetica modernă ar avea datoria unei analize lingvistice despre atare categorii, dacă n-ar fi rămasă atât de în urmă la capitolul eresuri noi, sau „derapaje” (ca să cităm trademarkul de condei al dlui Pleşu). Materialistul marxist, cel mai înverşunat dogmatist ateu, vrea ca toţi să-l slujească pe el sau să dispară, să moară, să agonizeze. Dovada – Statul Universal: o devălmăşie de noţiuni şi elemente (culturi, naţiuni, persoane, organe, toate devenite din „întreguri”, „părţi”) şi un şir de plăpânzi ciberantropi a-culturaţi şi a-cosmologizaţi. În medicină, anarhia şi nediferenţierea celulară sunt cele două clase de maladii tumorale.

Din nefericire, mai precis din lene, această „religie” le-a părut multora mai interesantă şi mai demnă de urmat decît religia pocăinţei şi jertfei de sine, propovăduită de Moisi şi de Iisus Hristos, Mesia şi Domnul. Nu e cazul românului (dacul hristic), altfel n-ar fi putut striga ca dintr-un singur piept: „Vom muri şi vom fi liberi!” Cu toate pârghiile spirituale, informaţionale şi tehnologice care se folosesc împotriva lui, el stăruie în nemurire.

Cum reuşeşte? Prin axiomaticul său anti-materialism: conştiinţa este liberă şi nu poate fi determinată de materie. Nu e o teorie. E o experienţă pe care Sfinţii Români din temniţe au demonstrat-o faptic, dar au şi explicat-o: chiar dacă se sting puterile sufleteşti şi puterile minţii, chiar dacă se stinge puterea voinţei, credinţa este o putere a conştiinţei care leagă existenţa umană de Creatorul ei cu o legătură indestructibilă.

Spun Noii Mărturisitori (pr. Felea, pr. Calciu, m. Marcu, Trifan, Ianolide, Bordeianu, B. Stănescu, ş.a.) că spre deosebire de credinţa imaginată, care se surpă şi la nivel de discurs, puterea reală de a crede nu este nici a voinţei, nici a raţiunii, nici a părerii sau a afectului; e o lucrare a energiei dumnezeieşti. Faptul că este dăruită dinafara Lumii, de la Dumnezeu, o ocroteşte de a putea fi stinsă dinăuntrul Lumii, oricâte presiuni informaţionale, spirituale sau fizice s-ar încerca asupra ei, inclusiv moartea. Impulsul cel mai lăuntric al fiinţei umane, din partea cea mai inviolabilă a inimii spirituale, cognoscibilă numai de către Dumnezeu, şi nici măcar de către om însuşi, face ca simpla năzuinţă de a crede Lui să fie imediat şi pentru totdeauna, dincolo de orice accidente existenţiale, adumbrit de o Putere de neînfrânt. Acesta e testamentul antropologic, gnoseologic şi soteriologic al Sfinţilor Români din secolul al XX-lea. El confirmă prin trăirea unor zeci de mii de oameni cea mai tainică învăţătură scripturistică, printr-o experienţa prorocită pentru vremurile dinaintea sfârşitului lumii.

Corolar 1: Taina Persoanei este simbolizată prin nume. De aceea este de importanţă esenţială dedicarea (afierosirea, închinarea) identităţii personale prin nume. Numele creştin asigură legătura de Har (descrisă mai sus) şi prin urmare, mântuirea. Numele „fiarei” (omul văzut ca obiect/animal), adică identitatea numerică taie legătura de Har – fiindcă este o dedicare a persoanei către non-persoană (prin urmare e o asumare liber aleasă, peste care Dumnezeu nu trece). De acolo începe imovabilitatea voinţei inimii, care face imposibilă mântuirea. De aceea Sfinţii închisorilor au subliniat monstruozitatea identităţii numerice şi faptul că acceptarea ei este ireversibilă, fiindcă implică participarea la toate anti-tainele. Dimpotrivă, oamenii care vor fi ales harul, nu-l vor mai pierde. Rugăciunea lucrează simţul harului, simţ fără de care raţiunea nu poate pricepe spectrul sau efectul nici unei decizii sub auspiciile absolutului.

Corolar 2: Taina Persoanei este scrisă în Apocalipsă, şi se desfăşoară pe mai multe planuri, simultan, dar cu intensităţi diferite, până ce planul duhovnicesc cu cel istoric se aliniază într-un paradox parabolic perfect: materialismul cu spiritualismul, adevărul cu neadevărul, sfinţenia cu drăcovenia, toate la apexul realizării lor. Aprinderea totală a ipostasului omenesc cu lumina Duhului Sfânt nu se cuvine să aştepte, lax, clipa în care e inevitabil, ba şi teribil, ci este datoria epectazei. Nu e o abstracţiune plenitudinea Crucii şi a Învierii în Clipa care s-a oprit ca să poată fi.

Corolar 3: Când înţelegerile se inversează, martiriul nu mai e la vedere; când se adânceşte suferinţa nevăzută, în duh, materia nu o mai poate reflecta. Teorema e valabilă şi reciproc. Lucrul metafizic, confirmat şi în fizică (homo faber dei la Geneva, „Trinity” a la Los Alamos, sau principiul bombei cu neutron) arată, prin perihoreză, o perpetuă translaţie a creaţiei umane din alteritară în identitară. Astfel creaţiile omeneşti se esenţializează, se contrag luând realitate din ce în ce mai în miezul fiinţei, acolo unde se asamblează conştiinţa şi întipăreşte Fapta în viaţa inimii. De aceea eshatonul e „ca prin foc”. De aceea şi Legea Divină, în istoria ei, odată adusă în ochiul omenesc, trece din afară tot mai în lăuntru. De aceea Primul Mucenic – Hristos – suferă întreaga suferinţă posibilă, iar urmând Suişul Lui (planul mântuirii), Mucenicii au suferit în primele veacuri mai întâi cu trupul (prigoanele romane), apoi şi cu sufletul-afectul (monahismul), apoi şi cu mintea (confruntarea cu eresurile), apoi şi cu voinţa (prigoana comunistă), apoi şi cu duhul (acum) – bineînţeles e vorba de accentul suferinţei, iar nu de un aspect singular al ei! – prin urmare în acele zile Crucea, ca semn al martiriului lăuntric şi al biruinţei spirituale, nu va fi văzută lumii care-şi închide ochii dinspre ea, ci lumii nevăzute, a cărei prezenţă „tot trupul” va şti. Tot palimpsestul simbolistic al lumii moderne nu face decât să contrasteze, prin complexitatea sa aiuristă, evidenţa unei axiome pe care Eliade n-a dus-o până la capăt: homo religiosus este doar reflecţia exoterică a peceţii hristice la temelia omului.

Prin mărturiile lor teologice, filocalice, isihaste şi mistagogice, Sfinţii Români din temniţele comuniste se constituie într-un Sobor unit în cugetare ortodoxă şi trăire ortodoxă; cunoaşterea lor de Dumnezeu, unirea lor cu El, unitatea lor cu pleroma Bisericii Triumfătoare, superbia fineţii lor sufleteşti în cele mai crunte şi îndelungate suplicii îi arată purtători de Dumnezeu într-o măsură până la care semiotica universală n-a suit s-o poată descrie.

la pomenirea Prorocului Ilie, 2015
Neonila

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

Mănăstirea Petru Vodă: Scrisoare deschisă către Preşedintele României. "Dacă a-l cita pe părintele Dumitru Stăniloae va costa de la 3 luni la 3 ani de închisoare, dacă publicarea unui acatist către părintele Arsenie Boca va costa 5 ani de închisoare, atunci cum mai sunt pedepsiţi adevăraţii criminali de ieri şi de azi?"

"Fireşte că nimeni nu apără criminalii adevăraţi, şi e bine ca societatea să fie apărată de ei prin legi prohibitive, dar PL-x nr. 193/2014 nu face diferenţa între dictatorul Adolf Hitler şi Mircea Vulcănescu sau părintele Dumitru Stăniloae!"

"Dacă a-l cita pe părintele Dumitru Stăniloae va costa de la 3 luni la 3 ani de închisoare, dacă publicarea unui acatist către părintele Arsenie Boca va costa 5 ani de închisoare, atunci cum mai sunt pedepsiţi adevăraţii criminali de ieri şi de azi?"

"Acest proiect de lege, prin lipsa de distincţie între crime reale şi crime atribuite, aruncă din nou în temniţe şi la gropile comune victimele unui holocaust negat de revizionismul ocultant al unei realităţi istorice al cărei martor ocular sunt popoarele care au răbdat comunismul mai bine de trei generaţii".

Textul scrisorii, integral:

Stimate Domnule Preşedinte Klaus Iohannis,

Vă scriem în calitate de slujitori ai lui Dumnezeu – Adevărul şi de rugători pentru acest popor. Înţelegem, ca popor aflat sub ocupaţie neocomunistă, şi care şi-a pierdut prin metode „diplomatice” nu numai suzeranitatea, dar şi cele mai elementare drepturi, precum dreptul de a fi stăpân pe propriul corp biologic (drept eradicat prin Ordinul M.S. nr. 1170 din 22 octombrie 2014), sau dreptul de a fi judecat pentru fapte personale, iar nu pentru situaţii generale (drept eradicat prin revizuirea OUG 31 / 2002), înţelegem cu tristeţe că e naiv şi tardiv a mai face menţiune de Drepturile Omului, Constituţie, sau alte asemenea foruri pe cale de a deveni anacronice.

Cu toate acestea, pentru ca viitorii cetăţeni ai acestor meleaguri să nu aibă impresia că ne bucurăm de aceste stări de mare tragism, le semnalăm refuzându-le. Amintim că PL-x nr. 193/2014 (votată ca în vremurile de glorie ale P.C.R. în 24 iunie 2015) prin formularea ei generalizantă, ambiguizantă şi inversatoare de realităţi, reuşeşte, dintr-o trăsătură de condei să calomnieze:

– EROII ANTICOMUNIŞTI, adică cei 2.500.000 de români care au suferit detenţie, chinuri, genocidare şi oprobriu permanent, chiar şi post-mortem, doar pentru că au refuzat să accepte sinuciderea morală, intelectuală şi fizică, şi nu pentru că ar fi săvârşit vreo crimă (de orice fel);

– CULTURA – generaţia interbelică a fost una de elită culturală, aproape integral legionară, iar reprezentanţii ei au suferit şi au fost ucişi pentru că preţuiau libertatea de gândire; prin urmare se opuneau totalitarismului ideologic, atât celui bolşevic, cât şi celui fascist, şi nu pentru că ar fi săvârşit vreo crimă ca autori ideologici, efectivi sau terţi;

– SFINŢII mărturisitori şi mucenici, adică miile de clerici şi mireni care au pătimit şi au fost ucişi pentru că credeau în Dumnezeu, iar nu pentru că ar fi săvârşit vreo crimă; sunt documentate până astăzi mai mult de 500.000 de morţi în temniţele comuniste!

– POPORUL ca întreg, deoarece nu există familie în România care să nu fi suferit cel puţin o pierdere de viaţă, de avere sau de demnitate în perioada respectivă.

Fireşte că nimeni nu apără criminalii adevăraţi, şi e bine ca societatea să fie apărată de ei prin legi prohibitive, dar PL-x nr. 193/2014 nu face diferenţa între dictatorul Adolf Hitler şi Mircea Vulcănescu sau părintele Dumitru Stăniloae!

Cu foarte puţine excepţii, toţi condamnaţii au îndurat ani grei de temniţă, torturi inimaginabile, ani la rând, moarte violentă sau prigonire pe viaţă pentru fapte precum o discuţie întâmplătoare cu vreun vecin (numită „complot la crimă împotriva ordinii de stat”) sau o farfurie de mâncare dată de pomană (numită „ajutor legionar contra-revoluţionar”) şi alte asemenea „crime”.

Dacă a-l cita pe părintele Dumitru Stăniloae va costa de la 3 luni la 3 ani de închisoare, dacă publicarea unui acatist către părintele Arsenie Boca va costa 5 ani de închisoare, atunci cum mai sunt pedepsiţi adevăraţii criminali de ieri şi de azi?

Avem înaintea ochilor Evanghelia, pe care s-a bazat toată civilizaţia europeană şi globală din ultimele milenii, istoria naţională, Codul Civil şi toată emanciparea de sub mentalitatea sclavagistă şi umilitoare a diferenţelor etnice, rasiale sau împotriva femeii. Această Evanghelie, care a fost Lumina Lumii, are mesajul profeţiilor Vechiului Testament împlinite în persoana lui Iisus Hristos. Mesajul Evangheliei este că, asemenea Mântuitorului, orice om care iubeşte pe Dumnezeu va fi răstignit, într-un fel sau altul, în spirit sau în trup, de puternicii istoriei care nu vor să accepte nici viaţa de după moarte, nici nobleţea fiinţei umane, nici existenţa lui Dumnezeu, nici Adevărul, şi că această nedreptate suferită nu rămâne nerăsplătită, nici de Dumnezeu, nici de istoria generaţiilor viitoare. Adevărul, fiindcă este chiar persoana lui Dumnezeu, oricât ar fi de hulit şi răstignit, pururi înviază şi nu poate fi ascuns de nimic. Oricât ar fi de nedreaptă o lege, Adevărul este scris în conştiinţa omenirii.

Acest proiect de lege, prin lipsa de distincţie între crime reale şi crime atribuite, aruncă din nou în temniţe şi la gropile comune victimele unui holocaust negat de revizionismul ocultant al unei realităţi istorice a cărei martor ocular sunt popoarele care au răbdat comunismul mai bine de trei generaţii. Suntem aşadar convinşi că veţi abroga Ordonanţa care în faţa întregii lumi civilizate va osândi întregul popor român şi v-ar compromite pe dumneavoastră, aşa cum i-a compromis definitiv şi pe cei ce au gândit-o, şi pe cei ce au votat-o în unanimitate.

Dacă veţi anula Ordonanţa – trimiţând-o înapoi la Parlament pentru a fi dezbătută pertinent din mai multe puncte de vedere şi debarasată de neadevărurile şi mistificările istorice şi ideologice (mai ales interpretările din cheie extremist marxistă), vă veţi demonstra cu adevărat ca om integru, onest şi just, demn să fie liderul celui mai vechi popor al Europei şi al unei ţări care de mii de ani a iubit adevărul şi libertatea spirituală a urmaşilor mai mult decât propria libertate fizică.

Mănăstirea noastră este închinată Sfinţilor români de către unul dintre aceştia şi în numele lor cerem să nu li se întineze memoria prin nici un fel de act mincinos sau partizan. Monahismul este cea mai înaltă treaptă de vieţuire creştină şi nu apără nici o ideologie, ci se ocupă exclusiv cu împlinirea Evanghelie. Monahismul nu este partizan nici unei grupări politice, ci slujeşte exclusiv Biserica şi pe credincioşi. Cerem să nu li se mai facă încă o nedreptate sutelor de mii de creştini nevinovaţi care în ultimul veac şi-au dat viaţa slăvind pe Dumnezeu.

Biserica şi în special mănăstirile au fost leagănul culturii şi civilizaţiei europene. Apărăm şi promovăm sfinţenia şi valorile poporului din interiorul Bisericii Ortodoxe, „mama poporului român”, precum s-a exprimat marele istoric Nicolae Iorga.

Dumnezeu să vă lumineze şi să vă dea putere să faceţi ceea ce este în conformitate cu adevărul şi dreptatea!

Mănăstirea Petru Vodă

Sursa: Manastirea Petru Voda

Sfinti romani din inchisorile comuniste. Parintele Nicolae Grebenea despre marturisitorul Dumitru Uta (+5 februarie), doctorul fara arginti, care a fost inchis la Poarta Alba, Gherla si Aiud timp de 23 de ani

Dintre cei vreo 200 de dezertori de pe front ce se găseau la Aiud jumătate erau cu răni mari la picioare. Le degerase răpicioarele. La unii le-au căzut călcâiele, la altii carnea de pe tălpi. Administratia nu era acum în măsură să se ocupe de vindecarea lor. Inimosul doctor Dumitru Uță, ce „căzuse” tocmai când îsi lua doctoratul la Cluj, primi permisiunea să meargă la Cluj după leacuri.

El reusi să aducă două geamantane de medicamente. Clujul fusese generos. El începu tratamentul degeratilor cu o pasiune deosebită. Am privit si eu pe unii. El îi ungea cu niste alifii galbene, îi pansa si îi cerceta mereu.

Dar vindecarea, cu toată grija lui, mergea foarte greu. Şi după sase luni de tratament unora nu le crescuse toată carnea pe tălpi. Se vindecaseră, dar cu o lipsă de carne pe tălpi. Mă miram. Cum e cu putintă asta? Medicina clasică vindecă mai slab decât medicina empirică?

Văzusem la mine în sat câteva cazuri de degerături asemănătoare. Dar ele au fost vindecate deplin de femei din sat după 5-6 săptămâni. Nu stiam exact cu ce. Dar mi-amintesc că piciorul era învăluit în ceva ca un aluat dintr-un amestec de faină de grâu, poate si de in, fasole, grăsime, plante ce toate au stat împreună la foc, si apoi l-au strâns cu cârpe. Nu stiu proportia elementelor din compozitia aceasta. Dar rapiditatea vindecării mă mirase. Şi acum asistam la aceste străduinte admirabile de vindecare, dar cu efecte atât de mici.

Dar admirabilul doctor Uță nu se multumea cu atât. El căuta să nu le lipsească hrana sufletească nu dezertorilor, ci tuturor detinutilor: cartea. El căuta să ducă tuturor o carte, două, după nevoile lui. Cerea de la altii, împrumuta, ducea înapoi, alerga mereu, dar ducea tuturor ceva.

Şi nimeni nu era uitat. Foarte credincios, el căuta mai ales cartea religioasă sau cu subiecte religioase, cea care era cerută mai mult acum.

Cerea celor de acasă să aducă astfel de cărti. În temnită, la câteva mii de detinuti, el era omul care se interesa mai mult de fiecare.

Era neobosit. Eram în temnită câtiva preoti, dar nu eram noi samarineanul milostiv care spală cu untdelemn si vin rănile celui căzut între „tâlhari”, ci el, doctorul Dumitru Uță. Şi el le făcea toate cu un suflet smerit, ca si când era obligat să le facă.

În lungul timp al detentiunii mele nu am întâlnit un alt om atât de devotat cauzei altora. E drept că, mai târziu, în izolările si controlul ce era, nici nu se mai putea face asta. Dumitru Uță, acest legionar sublim, rămăsese ca un model ales de dăruire, de jertfă si dragoste pentru altii.