Am fost şi sunt foarte emoţionat pentru
faptul că văd cu ochii mei cum un episcop al Bisericii noastre înalţă o
mănăstire în cinstea celor ce nu mai sunt, cum zice Nichifor Crainic,
celor ce sunt martiri ai Bisericii şi neamului românesc, jertfiţi aici
la Canal şi în toate celelalte temniţe comuniste, pentru ca noi să avem
azi un neam încă ortodox. Acesta a fost visul meu, încă de când am ieşit
din închisoare, să înalţ o mănăstire în cinstea acestor martiri. Iată
că văd acest vis realizat şi nu pot decât să mulţumesc Maicii Domnului
şi colegilor mei, care veghează acolo de sus, că mi-au îngăduit mie,
nevrednicului, să duc acest vis la bun sfârşit. Pentru mine, acest
eveniment realizat prin osteneala şi râvna Înalt Preasfinţitului
Teodosie, reprezintă cea mai mare împlinire a mea, la aceşti ani ai
bătrâneților mele. Aş putea zice acum liniştit, odată cu bătrânul
Simeon: „Acum slobozeşte pe robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău în
pace”, dar mai am o nelinişte: să îi văd pe aceşti martiri canonizaţi.
Sfintele lor moaşte izvorăsc pretutindeni mireasmă şi vindecări,
osemintele lor au ajuns la închinare până şi în Ţara Sfântă, la Sfântul
Munte Athos şi în multe locuri ale pământului, de unde mă sună părinţi
şi maici că sfinţii izvorăsc mir şi mireasmă nemaiîntâlnită. Vreau să
văd ziua când nu ne vom mai teme că avem în bisericile noastre la
închinare moaştele acestor sfinţi mucenici, că au ajuns să fie slăviţi
peste hotare mai degrabă decât în ţara lor.
Credeți că Ortodoxia şi, implicit,
credinţa în Hristos, au fost principalele cauze pentru care s-au creat
aceste lagăre şi închisori comuniste?
Bineînţeles, comunismul nu a avut alt
scop decât denigrarea Ortodoxiei. Nu vedeţi că a fost introdus în
special în țările ortodoxe? Nu aveau ceva împotriva noastră, ci
împotriva Hristosului din noi. Erai bandit şi duşman al poporului dacă
mărturiseai credinţa în Hristos. Asta era cea mai frecventă întrebare a
lor: Mai crezi măi, banditule, în Dumnezeu? Erai foarte uşor
eliberat dacă semnai că nu vei mai merge la biserică sau că nu mai crezi
în Dumnezeu. Totul era materialism, care s-a reflectat şi în natură. Se
punea foarte mult accent pe munca aceasta materială, iar Canalul este
un exemplu elocvent. Aici materialismul a înghiţit mii de victime şi
ştiţi foarte bine ce presupunea munca aceasta forţată la Canal. Canalul
nu era decât o fabrică satanicească de înghiţire a fiilor scumpi ai
neamului românesc. Câte lacrimi şi sânge nu au înghițit Canalul şi Dunărea noastră?
Cu sângele lor sfinţit, Dunărea a traversat toată Europa şi i-a sfinţit
pământul. Apoi lacrimile celor de acasă, mamele, soţiile şi copiii care
își așteptau pe cei dragi ai lor să se întoarcă şi mulţi dintre ei nu
s-au mai întors niciodată. Au dus cu ei în adâncurile acestui pământ şi
dorul de casă şi dorul de neam şi credinţa lor nevinovată. Câte crime nu
a făcut şi face acest materialism, în care Dumnezeu nu există sau a
murit! Omul materialist este folosit în planul satanic de distrugere a
omenirii şi a lui Dumnezeu din lume. Dar noi ştim că nu aici avem cetate
stătătoare, aici suntem doar pribegi şi călători pe drumul mântuirii.
Casa Tatălui nostru este în ceruri şi aceşti martiri nu au vrut să
slujească pe tatăl acestei lumi, tatăl minciunii, diavolul. De aceea ei,
aceşti mucenici, şi sunt acum fii ai Tatălui ceresc, ai Împărăţiei
cerurilor. Avem datoria sfântă de a ne cinsti aceşti martiri şi a
chema ajutorul lor în rugăciunile noastre. Dacă nu îi canonizăm şi nu
îi cinstim, nu vom șterge niciodată această pată de pe obrazul neamului
românesc. Pentru jertfa lor, Dumnezeu nu a îngăduit ca acest
neam să fie cotropit, pentru că asta ar fi urmat, acesta era planul lor,
să cucerească România şi toată Europa. De altfel şi scopul construirii
acestui Canal în perioada comunistă era tot în favoarea Rusiei, la
ordinele şi directivele Moscovei. Ei aveau interes aici să cucerească
această zonă ca apoi să aibă acces spre Europa, să ducă mai departe
comunismul bolşevic, în toată Europa. Dar Dumnezeu i-a oprit, pentru
sângele acestor tineri nevinovaţi, care a strigat înaintea Tronului
Dumnezeirii.
Dar Europa nu reacţiona la tot ce se petrecea în România? Nu au încercat să stopeze această gură de Canal spre comunism?
Se auzise în Europa de scopul acestui
Canal. Se tot vorbea că ne salvează Europa. Dar eu nu am crezut
niciodată în salvarea Europei, şi nici a Americii. Erau sărmanii
dobrogeni arşi de soare şi înnegriţi de dogoarea lui. Că eu m-am mirat
când am fost adus în detenţie, în Deltă. Mă uitam la oamenii ăştia
vineţi la faţă, negri, slabi, cu ochii în fundul capului şi uscaţi. Şi
mă întrebam: măi, ce sunt aşa aicea? Dar ei, sărmanii, la ora 8
dimineaţa începeau muncile şi care ţineau până la 10-11 seara, încât
bietul român nu mai avea sânge în faţă… Dar în general nu s-a ocupat
nimeni de periferia aceasta românească, şi nici cu atât mai mult acum.
S-ar putea face atâtea lucruri frumoase pe aceste plaiuri dobrogene. Dar
cine să investească în Biserică şi cultură? Europa? Măi, Europa pentru
noi e mormântul Ortodoxiei, Europa pentru noi este moartea noastră şi
spirituală şi materială. Noi nu avem nevoie de Europa aceasta, care s-a
transformat în noul socialism.
Integral aici
