23.12.10

RUGĂ, POEZIE ŞI COLIND LA NAŞTEREA DOMNULUI ÎN TEMNIŢELE ATEO-COMUNISTE


    Glasuri cereşti Te-au vestit pământenilor. Urechi pământeşti Te-au băut în cuvintele vestirii celei bune, Noule Izvor, pe care cei cereşti l-au deschis pentru cei pământeşti care însetau după viaţă şi n-o puteau gusta”.   (Sfântul Efrem Sirul)

 Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştiinţei. Ca întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoasca pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.”
                                                                                               ( Troparul Crăciunului)

       CRĂCIUNUL sau NAŞTEREA DOMNULUI este o împreună bucurie spirituală şi materială, a Cerului cu lumea sa divină şi a Pământului cu omenia sa.    
       Întruparea CUVÂNTULUI  este cel mai important eveniment cosmic, după Creaţie, de care depinde în mod absolut învierea şi mântuirea celor ce s-au pregătit în acest sens.
        Naşterea Domnului este momentul suprem de veselie: “Veseliţi-vă în Domnul…toţi cei drepţi la inimă”. (Psalmul 31, 12), şi de bucurie: “Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate”. ( I Tes. 5, 16-18). Veselia şi bucuria îşi au izvorul în rugăciune şi în mulţumirea pentru toate cele dăruite de Dumnezeu. Pentru a simţi cu adevărat lumina şi căldura veseliei şi bucuriei, Domnul a îngăduit o perioadă de pregătire, de curăţie, de primenire, de gătire, de o oarecare strâmtorare, prin post şi rugăciune, prin cântare, care potolesc trupul şi înalţă duhul.
            Tradiţia Naţiunii noastre sfinte ne aduce întotdeauna acasă în sânul sărbătorilor, iar cei plecaţi departe chiar şi numai cu sufletul veşnic românesc, bucurându-ne şi veselindu-ne alături de părinţi, de prieteni şi de cei dragi. Fiecare Sărbătoare creştină implică participarea întregului Cosmos la acea pregătire divină. La Naşterea Domnului, Îngerii ţes din slava lor scutecele Sfântului Prunc, în timp ce Arhanghelii Îi brodează, din cununa brazilor, brâul verde al măreţiei şi biruinţei. Soarele pune din borangicul său surâs colindătorilor, în vreme ce Pământul Îi face în inima sa sălaş Domnului. Apele fredonează urăturile pentru bunii creştini, iar Mamele împletesc din şoaptele de dor, răsfirate în buclele de Cotnar ale pruncilor, cântecele de leagăn. Serafimii pregătesc imnele de foc ale colindelor, alături de Heruvimii care croiesc veşmintele albe de nuntă Martirilor. Luna adună steluţele lacrimilor de bucurie ale Măicuţei-Fecioare şi le aprinde în candelabrele Brazilor legendari. Sfinţii fiecărei Seminţii îşi împodobesc Naţia ca pe o frumoasă Mireasă, deodată cu Eroii, care psalmodiază Cântarea Cântărilor, Neamului preaales. 
         Bunul Dumnezeu ne-a dăruit Chipul Său, cu posibilitatea asemănării, şi fiecărei Seminţii o Patrie proprie, în funcţie de virtuţile şi puterea Naţiei respective, nedeosebindu-se mult ca întindere, ca spaţiu, ci în timp, ca  împlinire a religiozităţii sale.
        De-a lungul istoriei, Naţiunile, în mare parte, s-au abătut de la măsura dată de Atotcreatorul, uzurpând astfel misiunea şi vocaţia divină pe care trebuia să şi le asume, să şi le îndeplinească, conducând astfel la apariţia politeismului cu ramificaţiile sale înainte de Hristos şi a diferitelor sisteme şi ideologii  psiho-sociale şi doctrine politico-religioase după Hristos, precum: catolicismul, cruciadele, protestantismul, inchiziţia, ateismul cu derivatele sale, neoprotestantismul, satanismul, liber cugetătorii, ecumenismul, mondialismul şi desigur antihrismul. În atare conjunctură, în mod categoric au suferit tradiţiile, datinile şi obiceiurile, substituind după caz bucuria spirituală cu îndestularea, cu îmbuibarea şi toate căderile lor.
         Ruga, poezia, colindul, în general creaţia creştin-ortodoxă se asumă concretizării Revelaţiei, a permanentei prezenţe a lui Iisus Hristos în istoria lumii. Cele trei forme ale spiritului creativ: rugăciunea, poezia şi colindul, ţâşnesc din flacăra sufletului ca o experienţă sensibilă a tainei suferinţei.
          În miezul Suferinţei, harul lui Dumnezeu consubstanţializează credinţa şi iubirea: pogoară cerul pe pământ şi înalţă pământul şi omul transfigurat la cer.      
          Suferinţa spirituală în închisori, manifestată prin creaţie şi mărturisire, înfiază omul unei trăirii liturgice, într-o comuniune a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Astfel geniul creativ, cât şi auditoriul său se înrădăcinează într-o experienţă dogmatică şi teologică a Cuvântului, a Cultului, într-o spiritualitate autentică, mistică.
  “Rugăciunea (spunea Sf. Grigorie Sinaitul +1346) este Dumnezeu, care le lucrează pe toate în toţi”. (Capete,113, P.G. 150, 1289 A).
            Aşadar, Rugăciunea este lucrarea harului lui Dumnezeu, în noi, nu ceea ce facem noi, ci ceea ce face Dumnezeu în noi, după cum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”. (Galateni 2, 20).
             Rugăciunea este o cerere solemnă adresată lui Dumnezeu, cu care sufletul se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu, într-o relaţie personală şi apropiată. Trebuie să ne cunoaştem fiecare nivel al fiinţei noastre, instinctual, intelectual şi spiritual, de la sub- la supraconştient, apropiindu-ne de starea mistică,în care se ascultă în tăcere glasul Rugăciunii, glasul lui Dumnezeu în propria inimă, înţelegându-L. Condiţia înţelegerii este strâns legată de tăcere.      
        “Când te rogi (spunea un scriitor ortodox finlandez) taci tu şi lasă rugăciunea să vorbească”. (Tito Colliander,The  Way of  the  Ascetics, London, 1960, p.79).
          Calea Rugăciunii interioare ne este dezvăluită foarte clar şi de Sfântul Ioan Botezătorul, cu privire la Iisus: “El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micşorez”. (Ioan 3, 30). În acest înţeles, a te ruga înseamnă a tăcea.
           Date fiind condiţiile extrem de severe în infernul concentraţionar, Deţinuţii politici creştini au beneficiat din plin de rugăciunea interioară, de această binecuvântată tăcere a rugăciunii. Bucuria lumii este amestecată cu întristarea, veselia cu mâhnirea, slava este schimbătoare, bogăţia dispare şi ea şi dacă n-ai rugăciunea, rămâne doar plânsul şi tânguirea, deznădejdea, disperarea, averea grijilor. “Grija grijilor  (spunea Mitropolitul Dimitrie al Rostovului) este toată vârsta vieţii omeneşti”.
           Limpezimea şi creşterea sufletească a Elitei creştine călăuzitoare, întemniţată, a transformat gerul şi ura, injuriile şi biciul, lovirile şi carcera, bolile şi defăimările, tortura şi foamea, răbdarea şi durerea, într-o trăire filocalică totodată, cunoscând mai presus de orice cunoaştere, iubirea treimică a lui Dumnezeu, ce i-a ridicat deasupra oricărei suferinţe.
           Înzestraţi cu temeinice cunoştinţe teologice într-o admirabilă aşezare sufletească, precum o cetate dacică imposibil de cucerit, cunoscători profunzi ai realităţii, înarmaţi cu capacităţi deosebite de a releva înţelesul duhovnicesc al întâmplărilor pe care le-au trăit zilnic, Îndrumătorii spirituali ai Neamului au afişat permanent o mare intransigenţă cu ei înşişi şi o înaltă demnitate pentru crezul şi jertfa lor.
             Ei, în Numele lui Hristos, s-au născut, au crescut, au pătimit, au trăit, au suferit, s-au împlinit, s-au jertfit şi s-au dăruit, Celui ce le-a dat nume mai presus de nume. “Şi orice faceţi cu gândul, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să fie întru numele Domnului Iisus”. (Coloseni, 3, 17).
           În fiecare dintre aceşti gânditori şi truditori pe Moşia Cuvântului s-au înrădăcinat trei simţăminte adânci: întâiul simţământ fiind dragostea pentru Dumnezeu, al doilea simţământ fiind iubirea de Naţie, iar al treilea dreptatea pentru comunitatea prezentă (poporul acesta obidit şi jecmănit de toţi răufăcătorii cămătari, de-a lungul veacurilor).
              Deţinuţii politici creştini au înţeles mistic bucuria şi veselia întru Naşterea Domnului, considerând întocmai cu marii duhovnici şi asceţi, că pentru ei a suferit mai întâi ca Prunc Sfânt: neprimirea de către nimeni a Maicii Sale Maria ca să nască, Peştera, ieslea, prigoana, fuga-n Egipt, apoi ca Mântuitor:  vânzarea pe 30 de arginţi, lepădarea Ucenicilor, arestarea, simulacrul de proces, întemniţarea, bătăi, batjocoriri, scuipări, cununa de spini, răstignirea şi Jertfa supremă. De aceea ei au mulţumit permanent pentru cele suferite şi îndurate.
              Vrednici de toată preţuirea şi binecuvântarea cerească, aceşti Ucenici creştini prin care Duhul Sfânt strălucea cu putere, dorind arzător după Dumnezeu, s-au împletit cu năzuinţa ideală a Ortodoxiei.
              Cu inimile lor curate deţinuţii politici creştini au lăudat şi cu lacrimi sfinte au cântat şi au brodat în slavă Naşterea Pruncului Sfânt. În flacăra spiritului lor, ruga s-a transformat în poezie, iar poezia a devenit la rându-i rugăciune. Marii creatori, pedagogi creştini ai Neamului nostru daco-român au vindecat libertatea ucisă de regimul ateu, mai ales prin ruga-poezie, purificând-o prin  Rugul aprins al Rezistenţei creştine.
                 Psalmul biblic a fost Prescurea lirică întemniţată, prin care s-au cuminecat poeţii creştini întemniţaţi. Colindele de Crăciun, scrise cu sânge, în orizontul concentraţionar, nu mai sunt rugăciuni, ci imne de foc ale bucuriei pentru Naşterea Mântuitorului şi flăcări de nădejde în care arde dorul de acasă.
                Una din Tradiţii, consemnează faptul că bucovinenii cred că, mai înainte vreme, foarte multe răutăţi făceau oamenii, din pricină că îşi uitaseră de Bunul  Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Creatorul a lăsat Colindele, ca în fiecare an la Crăciun, Numele cel Sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor şi astfel să se abată de la calea răutăţilor. 
                 Rugăciunile, Poeziile şi Colindele lor, ne oferă, printr-o sublimă orchestrare a imaginilor şi tipologiilor încarcerate, o magnifică celebrare a tainei hristice a suferinţei, înscrisă într-o amplă meditaţie asupra Întrupării Logosului lui Dumnezeu.
              Imnele lor martirice sunt un comentariu creştin extraordinar, plin de virtuozitate teologică, de o mărturie unică a unor realităţi atât de dramatice, trăite într-un plan spiritual inegalabil, care-i revelează drept cei mai mari poeţi mistici din toate timpurile şi cei mai profunzi teologi ai suferinţei.
             Ei au intuit actul fundamental al creaţiei mistice, scriind cu fulgere de lumină trăirea, revelaţia şi dragostea lor întru Domnul. Creştinismul lor ortodox a atins un stil de viaţă divin. Recunoaşterea puterii spiritului lor constă într-un act sublim de venerare, care ne transfigurează pe noi, descendenţii lor în lumină.
           Imnele lor au izvorât din propria viaţă de creaţie, din eroismul spiritual şi din jertfa mistică, a cărei ardere-de-tot a dat cea mai întregită Icoană a biruinţei creştine.
  
  VIRGIL MAXIM, POET MISTIC

         Virgil Maxim s-a născut la 4 Decembrie 1922, în comuna Ciorani, judeţul Prahova. După şcoala generală, urmează cursurile Şcolii Normale la Ploieşti şi Buzău. Se remarcă îndeosebi pe latura artistică şi religioasă, fapt care-l conduce la aderarea în rândul Frăţiilor de Cruce, în care arde harul pentru dragostea lui Hristos şi iubirea de Neam.
       Virgil Maxim a fost arestat la 1 Noiembrie 1942, la 19 ani, pe când era elev în ultimul an la liceul din Buzău, primind 25 de ani pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce. Se va elibera după 22 de ani, în 1964, după ce a suit urcuşul duhovnicesc prin suferinţă şi rugă, în Aiud, Alba Iulia, Aiud, Târgşor, Jilava, Gherla, Văcăreşti, Aiud, Galda, Gherla şi iarăşi Aiud. Cele văzute şi trăite în închisori le-a mărturisit în cartea sa “Imn pentru crucea purtată”. Un alt Matusalem al închisorilor şi al duhovniciei, Părintele Arsenie Papacioc, afirma despre el: “Virgil Maxim intuia perfect starea de lucru. De fapt, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva de mare competenţă că e singurul care ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviinţat”. (Monahul Moise, Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 48).
         Poezia lui a fost o permanentă rugăciune. În “Cuvânt înainte” la poemul “Nuntaşul cerului”, părintele Liviu Brânzaş, care l-a cunoscut în închisoarea Gherla, consemnează:
        Toată tinereţea lui a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce părea fără sfârşit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de mânăstire, în care sufletul său, aspirând spre culmi, s-a transfigurat în duhul  lui Hristos. Datorită condiţiilor istorice, acest om cu o puternică vocaţie mistică şi teologică a rămas un laic. În alte circumstanţe ar fi devenit cu siguranţă- un mare sacerdot.
        Cititorule, când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchia. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate!”

   „ …Aici răsare-n mine o chilie/ în care s-a sfinţit un pustnic blând…/ Zidea virtuţi cereşti în trup plăpând/ şi-n ochi purta smerită bucurie…/ De priveghere lungă,- albă floare-/ se rezema cu fruntea de pervaz/ şi luna-i săruta sfinţit obraz/ când i-asculta cuvântul, ca o boare:/ “O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă/ cu tine visul, peste unda moartă…,/ un ceas de vreme urcă-mă şuviţă/ în Crama-Împărătească, rod-de-viţă!...”/ De funia nădejdii viu s-agaţă/ şi-n rugăciune treaptă-naltă suie…,/ amiezile simţirilor descuie/ şi îngerilor iată-l…faţă-n faţă!.../ L-au îmbrăcat cu-a cerului armură…/ cu neaua-Înţelepciunii- apoi l-au nins,/ purificându-i duhul, înadins/ să fie-asemeni lor, chip şi măsură!.../ Un înger…a făcut un semn în cer!.../ El vede Faţa-lumii Nevăzute…/ cuvintele aude…nenăscute/ cu inima topeşte vămi de ger!.../ De câte ori pământul, fără splină,/ se duce, taur negru, rostogol,/ de câte ori îl segetează-n gol/ harapi cornuţi, mereu în nehodină?!.../ Un sul de carte-i cerul strâns cu nod/ şi ultim semn pământu-n alfabet…/ Altarul-Viu al Marelui Profet/ primeşte jertfa, Ardere-de-tot!.../ În Rugăciunea-focului, adoarme…/ Târziu lumina candelii se stinge…/ un înger furişându-se-n chilie/ de-asupra frunţii, nimb subţire-i ninge!.../ Vrăjmaşii gem la pragul lui, pe coarne!.../ Movilă-i stă nisipul lângă uşă…/ A tot crescut rugina pe zăvor/ uleiul a-nflorit într-un ulcior/ dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă…/ Pe-o laviţă, alături, rânduite/ mai multe cărţi. Pe-o foaie în Ceaslov/ scrisese el sfinţitul lui hrisov/ în patru rânduri, vorbe aurite: / “Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog/ C-având puţină treabă, azi cu Domnul/ m-a biruit în rugăciune, somnul/ şi v-am lăsat, cenuşa mea, zălog…”/ Dar necrezând că-i mort cu-adevărat/ cu mâna l-am atins peste veşminte…/ Se risipi cenuşa lui fierbinte/ şi sărutând-o…am plans îngândurat?... (Ardere-de-tot).
   Poetul isihast Virgil Maxim şi-a purtat în suflet comunitatea hristică, într-o comuniune de laudă, de preamărire şi de mulţumire.


MAICA TEODOSIA (ZORICA LAŢCU), POETĂ MISTICĂ.

   Zorica Laţcu s-a născut la 17 Martie 1917, la Mezotur în Ungaria. Copilăria şi adolescenţa le-a petrecut în Braşov, unde absolvă şcoala primară şi liceul. În 1936 obţine diploma de bacalaureat cu rezultate deosebite. Publică primele poezii în perioada adolescenţei, fiind premiată pentru poeziile închinate mamei. Urmează Facultatea de Filologie din Cluj, secţia filologie clasică şi modernă, între 1936-1940. În anul 1941 este numită preparator universitar la Institul Român de Lingvistică. Colaborează la realizarea Dicţionarului limbii române al Academiei române şi revista “Daco-română”. Tot în acest an debutează în prodigioasa revistă “Gândirea, iar între 1944-1949, publică 3 volume de poezii. Se ataşează spiritual de Mănăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, avându-l ca îndrumător pe marele duhovnic Arsenie Boca, căruia îi dedică volumul de poezii Poemele iubirii. În 1948, Zorica intră în viaţa monahală sub numele de Teodosia la mănăstirea Vladimireşti, judeţul Tecuci, până în 1955, cănd este arestată conducerea şi mănăstirea desfinţă. Maica Teodosia este şi ea arestată în 1956 şi condamnată la 3 ani de închisoare. Între 1949-1970, va mai compune 4 volume de poezii, păstrate în manuscris. Colaborează cu părintele profesor Teodor Bodogae, între 1970-1990, la traduceri din Sfinţii Părinţi, respectiv: Grigorie de Nyssa, Simion Noul Teolog ş.a.
           În 1990, se reîntoarce la Mănăstirea Vladimireşti, doar până în 8 August, când suie la Domnul.
          Volumul de poezii “Poemele iubirii”, întregeşte primul poem mistic românesc, a cărui temă centrală este iubirea omului pentru Dumnezeu. I-au rămas 3 manuscrise: 1. Imnele iubirii divine ale Sf. Simeon Noul Teolog şi volumul de versuri Din pribegie, 2. Poemul “Grădina Doamnei”, închinat României creştine şi 113 poezii închinate vieţii mănăstireşti şi poporului daco-român şi 3. un nr. de 87 de poezii, închinate frumuseţii cosmosului, istoriei poporului român şi poeme teologice. În întreaga ei operă lirică, pulsează seva teologică şi mistică despre lume şi viaţă. Ilustrul şi exigentul profesor Dimitrie Popovici, a afirmat cu toată greutatea competenţei sale că “poezia domnişoarei Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure”.  Distinsa scriitoare şi mărturisitoare basarabeancă(o Eroină a închisorilor ateo-comuniste) Aspazia Oţel Petrescu, marea prietenă a Poetei, ne conturează chipul ei în foiţă de aur: “Zorica era dăruită cu harul de a aduce  prin arta sa pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea întindea cărări de simpatie de la o inimă la alta cu o prietenie care mărturisea că cine iubeşte poate totul. Cuvântul ei era un cuvânt de iubire izvorât din dumnezeire. Exemplul ei de viaţă ne arată că suferinţa acceptată, înţeleasă şi purtată cu iubire în numele lui Iisus Hristos, era, de fapt, cel mai frumos act de iubire şi singurul capabil să transceadă încercarea crudă, să înlăture tentaţia şi să poarte spre liman de lumină sufletul îndurerat.
      Poezia Zoricăi Laţcu ne aşează în misterul iubirii iar harul ei versificator este el însuşi un miracol. Stilul ei inconfundabil este de o frumuseţe clasică, desăvârşită. Tot ce ne spune este clar, limpede, simplu, pe înţelesul tuturor şi în acelaş timp, încadrat în frumuseţe; în fiecare metaforă, câtă profunzime, cât mister care cucereşte şi înalţă! Totul este scânteietor, îmbrăcat în strălucire, în armonie celestă. Totul e frumuseţe şi cântec în poezia sa.
      Mărturisesc că nu am cunoscut suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire ce se mistuia, dar prin harul poetic, focul acesta interior se calma în versul ei atît de perfect, Forţa ei de a iubi se potolea într-un efluviu liniştit şi calm asemeni fluviului de iubire divină ce curge fără întrerupere printre locuri şi printre oameni.
     Poezia Maicii Teodosia ne duce pe căi de frumuseţe la întâlnirea cu Dumnezeu. Ne arată cât de sublime este să trăieşti din iubire, pentru iubire. Ne arată ce înseamnă să poţi iubi cu inima lui Iisus, să iubeşti cum iubeşte Iisus”. (Aspazia Oţel Petrescu, In Memoriam Spice. Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2008, p.128).
         Inima şi sufletul acestei mari Preotese a poeziei mistice fascinează mintea şi extaziază inima, cu fiecare vers care este divin. “Fiecare din poeziile scrise de Zorica Laţcu Teodosia fiind “o minune” prin ea însăşi… Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceste creaţii literare, prin care vine la noi Dumnezeu şi cosmosul transfigurat. Să dăm slavă lui Dumnezeu, că au ajuns la noi darurile lui Dumnezeu, revărsate peste lume, prin Maica Teodosia Laţcu, pe care a ales-o cerul să bucure pământul. Vom avea tot mai multă bucurie şi tot mai multă lumină, din bucuria lui Hristos şi din bucuria celei ce este “Maica bucuriei”, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, atât de dragă celei care ne veseleşte pe noi, prin luminile de gând pe care le-a primit de sus şi prin care Maica Teodosia înmulţeşte binele şi bucuria”. (Arhim. Teofil Părăianu, Mănăstirea Brâncoveni-Sâmbăta de Sus.).
   Doamne, pentru toată sărăcia sfântă,/ Pentru calea albă în singurătate,/ Pentru istovirea cărnii sfâşiate,/ Pentru cuiul care-n palme mi se-mplântă./ Pentru strălucirea lacrimii curate,/ Pentru dorul tainic, care-n suflet cântă,/ Oasele sărmane bine Te cuvântă,/ Pentru toate aceste, Doamne, pentru toate. Pentru că Tu, Doamne, eşti nespus de mare,/ Pentru că Eşti Unul în desăvârşire/ Pentru că Eşti Însuţi vatră de iubire. / Soare de dreptate, blândă desfătare,/ Pentru că Eşti Slavă, Milă şi-ndurare,/ Pentru toate acestea, Îţi aduc mărire.  (Ruga mea).

Părintele Profesor Ilie Moldovan: Vestea bună în colindele tradiţionale româneşti

Noul chip al copilului în care sălăşluieşte Hristos

Vestea bună pe care o aduce cu sine colinda are menirea de a îndrepta gândul părinţilor spre copil ca spre un dar dumnezeiesc. De când Iisus a luat copilul în braţe şi i-a rânduit un loc de seamă în Evanghelia Sa, pentru părinţi a apărut exigenţa unei noi vrednicii morale, care le îndrumă inima spre Hristos, dar pe care n-a cunoscut-o lumea dinaintea Domnului. E vorba de o vrednicie pe care noi am moştenit-o din etnogeneză. Din Evanghelie aflăm următoarele: „Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor (ucenicilor), şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18, 2-3). Copilul pe care Domnul îl înfăţişează ucenicilor e o mărturie vie, concretă privitoare la lumea transcendentă a luminii, neprihănirii şi bucuriei veşnice. Ridicându-l deasupra celor prezenţi şi îmbrăţişându-l, Iisus a întipărit şi mai luminos în această făptură icoana Sa, chipul Său dumnezeiesc şi al cerului din care El a pogorât. Copilul nu se va mai despărţi niciodată de pieptul Mântuitorului. El devine astfel normativ pentru viaţa contemplativă. Iată ce scrie un autor filocalic: „Când mintea, întorcându-se, tinde în întregime spre Dumnezeu şi lucrarea ei văzătoare se scufundă în razele atotstrălucitoare ale frumuseţii dumnezeieşti... sub adierea Duhului, ajunge, cu cugetul, în starea vădită a pruncului şi gustă Împărăţia negrăită şi mai presus de fire a lui Dumnezeu” (Calist Catafygiotul, Filocalia vol. 8, pag. 464). Colinda îl vede pe Hristos copil, mai ales prin intervenţiile Sfântului Botez: „Mai că toate s-au-ntâmplat /cu rostul adevărat / Făcuţii s-au botezat” (T. Panfile, Sărbătorile de toamnă, P.19 apud Th. Fecioru p.155)Funcţia mângâietoare a colindei tradiţionale.Într-adevăr, în fiecare prunc, în mod explicit în cel botezat, sălăşluieşte Hristos. Fiecare prunc se cuvine a fi primit drept o nouă „întrupare” a lui Iisus. O analogie de felul acesta nu putem avea decât în sensul euharistic, pe care ni-l inspiră colinda, descoperindu-ne modul în care din trupul Mântuitorului Iisus răstignit pe Cruce, fărâme de carne căzute pe pământ fac să răsară spicul grâului (pâinea euharistică), iar stropii de sânge ce se scurg tot pe pământ fac să răsară viţa vinului (vinul euharistic). Oare cuvinte din colindă de acest gen, plăsmuite în etnogeneză, nu au câştigat cugetele părinţilor, care prin ele s-au bucurat nespus de mult, nu doar de vorbă, ci de adevărurile pe care ele le transmit şi pe care le vedeau întruchipate în proprii lor copii? Desigur, la aceste adevăruri se gândeau înaintaşii noştri şi când întâmpinau necazul de a pierde pe unul sau mai mulţi dintre pruncii lor. În aceste împrejurări, colinda le venea spre mângâiere: „Mamelor nu plângeţi, / Pieptul nu vi-l frângeţi / C-a lor sufleţele / S-or preface-n' stele, / Luminând frumos / Calea lui Hristos” (colindă din Dridif, jud. Braşov). Cu orice copil pe care părinţii îl aduc pe lume, ei zidesc o nouă biserică a lui Dumnezeu pe pământ şi în cer. Cu fiecare, neamul nostru nu numai că sporeşte, ci îşi taie drum spre Împărăţie. Este lecţia pe care ne oferă şi astăzi etnogeneza. De altfel nici ea nu a făcut altceva decât să o preia din vremea venirii pe lume a Mântuitorului, auzind de bucuria crailor ce s-au închinat Celui pe care L-au aflat în peştera Betleemului, dar şi de durerea pruncilor ce au trecut prin sabia lui Irod.


(fragment din studiul Părintelui Profesor Ilie Moldovan, apărut în lucrarea „Ecouri liturgice din etnogeneza românilor”, apărută sub îngrijirea Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan şi a Prof. Vasile Bebeşelea Sterp la Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2006)

Vezi şi: Creştinism cosmic în colindele româneşti

Crăciunul în închisorile comuniste

„Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“.
(Athanasie Berzescu)

Naşterea Sfântului Prunc înfăşat în dantelăria colindelor, aduse şi scrobite de Îngeri, a fost şi este slăvită şi vestită de toate vârstele, în toate locurile: de la zarva uliţei la entuziasmul sălilor de concert, de la coliba săracului la conacul bogatului, de la chilia umilă a călugărului la somptuoasa catedrală a ierarhului, de la schimnicul pustiei la atenee sau alte edificii culturale, de la reşedinţele regale la încremenitele deportări, de la sânul familiei la sinistrele celule ale fioroaselor temniţe atee. Deţinuţii politici ascundeau în ei sufletul copilăriei aninat de stele când la răspântiile albe se întâlnau cetele de juni şi prichindei chiuind cu urături şi strigături.
În gerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor închişi se aprindeau în miezul lor tainic de lumină, lăcrimând mireasma de colind a Crăciunului.

A venit şi-aici Crăciunul,
Să ne mângâie surghiunul;
cade albă nea
peste viaţa mea,
peste suflet ninge.
Cade albă nea
peste viaţa mea
care-aici se stinge.
Tremură albastre stele
peste dorurile mele;
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.
Maica Domnului curată
Adă veste minunată!
Zâmbetul tău drag,
înflorească-n prag
ca o zi cu soare!
Zâmbetul tău drag
îl aşteaptă-n prag
cei din închisoare.
Peste fericiri apuse,
tinde-ţi mila Ta, Iisuse.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori,
pieptul lor suspină,
de sfânta-Ţi Lumină.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori.

(Radu Gyr - A venit şi-aici Crăciunul)

Deţinuţii politici, îngheţaţi, flămânzi, zdrenţăroşi şi bătuţi, păreau nişte stafii îngrozite ce bântuiau lumea închisorilor. Complet izolaţi de lume tremurau în celulele mici, care striveau puterile lor sufleteşti şi trupeşti. Cu atât mai gravă era povara când în temniţă sălăşluia un suflet de crin, de copil. Avem o astfel de mărturie a Dr. Flor Strejnicu din Cisnădie-Sibiu. „Crăciunul anului 1941, când abia împlinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc de detenţie pentru minori. Ocupam noi, minorii, două celule mari, cu paturi suprapuse, în care eram înghesuiţi aproximativ 40 de Fraţi de Cruce. «Vorbitorul» era o dată pe săptămână, Duminica. Aveam voie să scriem o dată pe lună acasă. Îmi aduc aminte şi acum de una dintre scrisorile trimise mamei mele în preajma Crăciunului.
Mamă dragă,
Dintre gratii, printre lacrimi şi suspine,
Sărutând nebun, zăbrele, cred că te sărut pe tine;
Dar de-odată fierul rece-l simt pe buze: vai! ce grea
Este soarta ce desparte pe copil de mama sa.

Acel Crăciun la 15 ani mi-a marcat toate aducerile aminte“. (Flor Strejnicu, Creşinismul Mişcării Legionare. Ed. Imago, Sibiu, 2001, p. 133).

Se deschidea fereastra dimineaţa pentru a pătrunde printre gratiile îngheţate toată asprimea gerului. Când se închidea, deţinuţii îşi puneau doar cămaşa, permisă, iar peste ea zeghea, ce era atât de rară că semăna cu gratiile de la fereastră. Totuşi în ajunul Crăciunului, creştinii simţeau căldura Naşterii Domnului, ca şi cum ar fi fost încălziţi de cele nouă cojoace ale Dochiei.

„Iisus a fost totuşi prezent în celule: în colindele murmurate, în strânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: «La mulţi ani!». Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor, a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul Naşterii:
«Îngerii cu păstorii măresc,/ iar magii cu steaua călătoresc».
Şi la întrebarea: «Cine-i? Cine-I»?
A venit răspunsul şoptit: «Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanu din Bucureşti»“. (Părintele Zosim Oancea - Închisorile unui preot ortodox. Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, p. 95).
După momentele sublime de tăcere şi de încărcătură emoţională pe care s-a urcat ca pe o scară de mătase, gândul de mulţumire la ceruri, sclipirile Bradului temerar se aud cântate de aceeaşi voce serafică:
O, brad frumos, ce sfânt erai
În altă sărbătoare,
Mă văd copil cu păr bălai
Şi ochii de cicoare.
Revăd un alb şi sfânt cămin
Şi chipul mamei sfinte,
Imagini de Crăciun senin
Mi-apar şi azi-nainte.

Un brad cu daruri şi lumini
În amintiri s-arată.
Prin vis zâmbeşte ca un crin
Copilul de-altădată

Azi nu mai vine Moş Crăciun
Ca-n noaptea de cenuşă,
Ci doar durerile-mi s-adun’
Să-mi plângă după uşă.

Trosneşte lacătul de fier,
Se stige câte-o viaţă,
S-aude glas de temnicer
Pe lespedea de gheaţă.

Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare temniţa mormânt
Al tinereţii mele.
(Radu Gyr - O, brad frumos, cit. de Părintele Zosim Oancea. Op. cit. p. 97).

Naşterea Domnului la penitenciarul Suceava în anul 1948 însemna foamete, mizerie, boala, chinurile, injuriile, loviturile, suferinţa ce se adunau toate într-o durere ce străbătea până-n temelii firavele, plăpândele dar frumoasele fiinţe închise, ce-şi mototoleau nădejdea în voia lui Dumnezeu, în temniţa Securităţii din Suceava. Nici una dintre ele nu putea sărbători Naşterea Pruncului, decât înecate de lacrimile dorului de acasă. Colindul fredonat pe rând, la zăbrelele celulei, era îngânat de un cântec de leagăn.
Dormi copilul mamii, nani, nani,
A plecat şi ultimul lăstun.
Ruginiră plopii şi tufanii
Şi din temniţa ce-i surpă anii,
Nu s-a mai întors tăticul bun.
Toate se împleteau în Sărbătoare, Colindul, suferinţa, lacrimile şi dorul de cei dragi:
„Nu voi uita niciodată, mărturiseşte Dumitru Bordeianu, clipele de duioşie şi înălţare sufletească, când, din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui şi până la stingere, ocupantele ieşeau pe rând la geamul celulei şi cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălţător spre cer, decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toţi arestaţii erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai ştiau de ele“.

(Dumitru Bordeianu - Mărturisiri din mlaştina disperării. Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 61).
de Gheorghe Constantin Nistoroiu

Naşterea Sfântului Prunc în lagărul de prizonieri de la Mănăstârca din anul 1948.

În lagărele de muncă răspândite pe tot cuprinsul Rusiei sovietice erau în afara prizonierilor de război şi legionari, fie dintre cei paraşutaţi din Vestul Europei, fie condamnaţi ca duşmani ai comunismului. Astfel sunt cunoscute numele lui Nicu Popescu-Vorkuta, care şi-a scris cutremurătoarele mărturii în cartea „Un legionar dincolo de cercul polar“, mărturiile părintelui Dimitrie Bejan, „Oranki-Amintiri din captivitate“, sau cele ale profesorului Eugen Raţiu.
„În lagăr la Mănăstârca, în toate bordeiele ardeau feştile, între ramurile pinilor, pe care atârnau jucării confecţionate din placaj şi carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colşul de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moş Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi.
În bordeiul 15 ne adunam şi, lângă bradul din colţ, la lumina opaiţului, cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Uşor, liniştit, ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor amintiri. Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robiţilor:
Sub fereastra amintirii ne-adunăm,
Sufletul de altădată-l colindăm.
Cad nămeţii şi pierim
Fără cruce, fără ţară, velerim!
Trec în caravană magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptătorului.
Brazii ard în vatra vechiului cătun,
Noi pornim colindul unui nou Crăciun.
Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim
Flor de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!“
(Dimirie Bejan - Oranki-Amintiri din captivitate. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. )
După sfârşiul pedepsei, legionarii care au supravieţuit au fost repatriaţi. Numai că la gară nu-i aştepta nimeni alţii decât securiştii spre a-i aresta sub învinuiri închipuite şi tocmite de ei. Nicu Popescu-Vorkuta, Eugen Raţiu şi mulţi alţii, şi-au început detenţia pe vremea lui Carol al II-lea, au continuat-o în lagărele naziste, apoi în guberniile ruseşti şi din nou acasă (în temniţă), în patria pe care au slujit-o cu drag şi jertfă.

Crăciunul anului 1949 în închisoarea Piteşti

Cu fulgii de zăpadă înfăşuraţi în gândurile reci, cu discuţiile de nemulţumire atârnând ca nişte ţurţuri pe duşumeaua glaciară aidoma lespedei de afară mulţi deţinuţi îşi trăiau ultimele zvârcoliri. În piepturile mai tinere însă, sufletele evadau din temniţe.
„În Ajunul Crăciunului, povesteşte Ioan Ianolide, mă mărturisisem, la semnalul dat în ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor:
O, brad frumos,
Copil bălai, Crăciun şi brad
S-au stins în alte zile,
Azi numai lacrimile cad
Pe-ngălbenite file.
În bezna temniţei mă frâng
Sub grele lespezi mute,
Şi-mpovărat de doruri plâng
Pe amintiri pierdute.
Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare lespedea momânt
Al tinereţii mele.“.
(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 262).


Naşterea Domnului la temniţa Copiilor din Târgşor în iarna lui 1949

Deşi ferestrele celulelor erau astupate cu scândură, în sufletele mocnite de durere ale condamnaţilor fără vină, mai licărea într-un ungher câte un bob de jar. „Într-una din cele două camere ale «izolării», se înfiripase un cor dirijat de viitorul preot Ion Fulea din Sibiu, povesteşte Luca Călvărăsan (arestat ca elev al Frăţiilor de Cruce). Colindele acestuia străbăteau pereţii despărţitori ai camerelor de «închisoare în închisoare» - izolarea -, asfel încât puteau fi auzite de cei de «afară». Răspunsul celor din urmă n-a întârziat. Grigore Istrate compusese «Pluguşorul de la Târgşor», unicat al producţiilor lirice carcerale, care a început să răsune peste toată temniţa.
Deosebit de impresionant a fost şi faptul că oamenii din sat au venit cu daruri pentru elevii din închisoare“. (Luca Călvărăsan, Istoria în lacrimi. Episodul Târgşor şi altele. 2 vol. Editura Bucura Sibiu, 1998, p. 210).

Sărbătoarea prin reeducare, a Naşterii Sfântului Prunc în Decembrie 1950, la temuta închisoare Piteşti.

Dacă până atunci torturile administrate cu destulă uşurinţă de venerabilii stăpâni erau „acceptate“ , în Ajunul sărbătorii, degradarea absolută a intrat în sfera patologicului, atingând paroxismul satanizării. În fiecare celulă persista permanent o putoare dezgustătoare, de continuă vomă. În Noaptea Albă a Crăciunului, temnicerii aşterneau cruzimea beznei lor mârşave peste tot, cu vacarm şi loviri. Fiecare deţinut s-a retras în intimitatea lui imaginându-se în preajma celor dragi de acasă. Visul sau reveria, n-a durat însă mult.
„În dimineaţa Crăciunului (mărturiseşte Dumitru Bordeianu), îndată ce a sunat deşteptarea la ora şase, Zaharia, unul din torţionarii-pedagogi ai reeducării, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţie fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şi scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare.
Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare!“
(Dumitru Bordeianu, op. cit., p.198)

Crăciunul la cea mai fioroasă temniţă-Aiud, în anul 1952

Deşi aveau toate pârghiile puterii, ba mai mult erau sprijiniţi de bolşevicii stăpâni pe ţară, deşi întraga Elită creştină se afla în închisorile din ţară, totuşi ateii comunişti tremurau şi ei, că flacăra creştină nu numai că nu se stinsese, dar devenise un ditamai vulcanul, care arunca lava sa fierbinte de jertfă peste tot în juru-i. Temnicerii din ordinul mai marilor lor, în preajma sărbăorilor, deveneau mai „atenţi“: confiscau obiectele cu simboluri creştine, înjurau mai des, loveau mai aprig, izolau continuu, năpusteau întunericul peste tot, tocmeau şi premiau delatorii, interziceau închinarea şi chiar rugăciunea, dar spiritul de sacrificiu al multora nu-l putea opri.
Athanasie Berzescu în amintirile legate de Crăciunul anului 1952, ne mărturiseşte: „În sfârşit semnalul de colinde s-a dat. Noi toţi cei din celulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inima svâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşi scânteind în noapte, începem colindul «O, ce Veste minunată!», continuând pe aceeaşi melodie cu «A venit şi-aici Crăciunul», colindul lui Radu Gyr. Gardienii băteau disperaţi cu pumnii şi cu picioarele în uşi, ameninţându-ne şi ordonându-ne să încetăm. Populaţia Aiudului s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiţi colindul, ca la urmă să cânte şi ei cu noi «Am trăit şi am simţit adânc aceste momente sublime. În acele clipe puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic.
Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“.


Numai temniţa posacă
a-mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
pentru noi nu-i stea,
cerul nu se-aprinde.
Pentru osândiţi
Îngerii grăbiţi
Nu aduc colinde.
(Flor Strejnicu - op. cit. p.143).

IPS Bartolomeu este internat la Institutul de Urologie si Transplant Renal Cluj

Mitropolitul Clujului, IPS Bartolomeu, este internat la Institutul de Urologie si Transplant Renal Cluj, pentru tratament, informează Stiri de Cluj.

IPS Bartolomeu urmează un tratament pentru o afecţiune cardiacă şi a fost internat la Institutul de Urologie si Transplant Renal Cluj.

"Face un tratament care presupune supraveghere medicală şi s-a optat pentru aceasta internare. E neplăcută şi pe alocuri greu de suportat, dar la vârsta înaintată a Mitropolitului trebuie luate măsuri de siguranţă", a declarat purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, preotul Bogdan Ivanov, pentru Ştiri de Cluj. Mitropoliti va fi externat înainte de Crăciun.

Romania se sinucide. Mesaj cu sange catre politicieni, la Parlament: “Ne-ati ciuruit si ne-ati vandut, ne-ati ucis viitorul copiilor!”. Tanarul de la TVR a strigat de pe targa: “Libertate!”


Un barbat s-a aruncat, joi dimineata, de la unul dintre balcoanele Palatului Parlamentului, in timp ce prim-ministrul Emil Boc se pregatea sa isi sustina discursul prin care urmeaza sa se apere de motiunea de cenzura pe Legea cadru a salarizarii, depusa de Opozitie.
Potrivit primelor informatii, barbatul are in jur de 40 de ani, este tehnician al TVR si venise la Parlament sa puna luminile pentru transmisiunile din ziua motiunii.
Imediat dupa acest incident, primul de acest fel din istoria Romaniei, zeci de parlamentari s-au adunat inmarmuriti in jurul barbatului si au incercat sa-i dea primul ajutor.
Barbatul purta un tricou pe care scria cu markerul: “Ne-ati ciuruit si ne-ati vandut, ne-ati ucis viitorul copiilor!”. Dupa incident, barbatul era constient si vorbea cu parlamentarii.
Foarte rapid au ajuns in plen si angajatii ISU care i-au acordat primul ajutor. Anca Onofrei, purtatorul de cuvant al ISU, a declarat pentru Realitatea TV, ca “victima este constienta si va fi transportata de urgenta la spital. Din informatiile pe care le am de la colegii mei, se pare ca persoana are semne vitale bune, este constienta si este imobilizata pe targa pentru a fi transportata la spital in cel mai scurt timp pentru mai multe investigatii”, a declarat Anca Onofrei, purtatorul de cuvant al ISU.
Dupa primul consult medical, se pare ca barbatul are o fractura la piciorul stang si o lovitura puternica la piept. Raed Arafat, subsecretar de stat in Miniserul Sanatatii, a declarat la Realitatea TV ca barbatul este constient, iar acesta este “un semn bun”.
Bogdan Oprita, coordonator SMURD, a precizat pentru Antena 3 ca numele barbatului este Adrian Sobaru si ca este transportat catre Spitalul de Urgenta, fiind stabilizat si avand o fractura deschisa la un picior. Barbatul a fost scos din sala de plen de echipajul SMURD si a strigat de pe targa “Libertate!”, potrivit NewsIn.

Colegii de la TVR ai barbatului au declarat pentru Gandul ca nu stiau de planul barbatului de a se arunca de la balcon. “Nu ne-a spus nimic, am fost si noi luati prin surprindere”, au declarat acestia.
Clubul Roman de Presa a facut un apel la decenta catre jurnalisti, in relatarile despre incidentul care a avut loc la Parlament joi.
Parlamentarii, in stare de soc
Deputatul PSD Mugurel Surupaceanu a declarat, pentru Realitatea TV, ca s-a aflat in apropierea zonei in care s-a prabusit barbatul. “Noi suntem obisnuiti cu acest gen de activitati in Parlament, pentru ca in Parlament vin tot felul de persoane. L-am vazut timp de o fractiune de secunda, am auzit cum a strigat: “Am copil de sapte ani, ne-ati distrus viitorul”, dupa care a cazut chiar in fata noastra, s-a prabusit pe una din banci. Banca este avariata complet, are si urme de sange prin impactul pe care l-a avut”, a declarat Mugurel Surupaceanu.
Parlamentarii, socati de incidentul din plen
Acesta a precizat ca parlamentarii sunt extrem de afectati de incidentul respectiv. “Am vazut colegi care plang efectiv in Parlament, dupa acest incident, si eu sunt extrem de impresionat. Nu am mai trait un astfel de moment, asistam de un gest disperat de a protesta fata de masurile Guvernului Boc”, a declarat Surupaceanu.
Din respect fata de viata privata a unui om, Ziare.com nu va difuza imaginile cu saltul in gol al barbatului care s-a aruncat in Parlament
Sedinta Parlamentului a fost suspendata timp de 15 minute in urma accidentului si s-au convocat Birourile Permanente reunite.
La randul sau, liderul de grup al deputatilor PSD, Mircea Dusa, a comentat incidentul, spunand: “Nu mai este nevoie sa depunem motiuni de cenzura, poporul roman a dat astazi o motiune”.
Senatorul PSD, Toni Grebla, a declarat ca barbatul a strigat ceva inainte sa plonjeze “ca intr-o piscina” de la balcon si ca acesta avea o situatie familiala dificila, unul dintre copiii sai fiind bolnav.
“Barbatul avea (are - nota mea) doi copii, din care unul avea anumite probleme si se pare ca acel ajutor de insotitor pentru copil cu handicap ii ajuta. Am inteles ca era unul din cei mai buni tehnicieni din Televiziunea Romana”, a declarat Toni Grebla.
Acesta a precizat ca este posibil ca saracia sa-l fi impins la acest gest absolut regretabil. “E absolut regretabil, nu mi-as fi imaginat ca se poate intampla asa ceva in Parlament. Sigur ca saracia poate duce la aceste gesturi, sunt oameni care nu au ce pune pe masa si ajung in situatii regretabile, aceste gesturi nu trebuie incurajate”, a spus Toni Grebla.
Premierul Emil Boc a declarat, la intrarea in sedinta Birourilor Permanente, ca “cel mai important lucru este sa salvam viata acestui om”.
“Cel mai important lucru este sa salvam viata acestui om si aceasta este preocuparea de baza, sa salvam viata acestui om”, a spus primul-ministru inainte de a intra in sedinta Birourilor Permanente reunite.
De curand, un alt angajat al TVR s-a sinucis, fiind gasit in subsolul cladirii nefaste din Dorobanti. Motivatia: avea datorii si nu-si mai putea plati ratele.

Ziare.com

Cuviosul Seraphim Rose: „Raul nu poate exista decat numai alaturi de bine".

„Raul nu poate exista decat numai alaturi de bine. Daca epoca noastra ar fi fost una cu totul rea, noi nu am mai fi avut nici o iesire, iar pesimistii epocii ar fi avut dreptate. Insa noi credem intr-o creatie a Dumnezeului crestinilor, nu a demiurgului maniheilor, si astfel trebuie sa credem ca, desi epoca moderna este inainte de toate o manifestare a raului, ea este in acelasi timp, chiar daca mai putin evident, o manifestare a Binelui. Nu un “bine” in sensul superficial al ganditorilor «iluminati» ai veacului, care nu patrund niciodata dincolo de evidenta ( si ce alt exemplu pentru orbirea spirituala de azi poate fi mai bun decat acesta - a accepta doar ceea ce-ti ofera “veacul”, a deveni sclavul istoriei?), ci un Bine in sens mistic, ce poate fi patruns numai de catre cei ce sunt in stare sa sufere mai intai intens marele rau al Acestuia". A cauta sensul launtric al epocii moderne, spunea el, inseamna a cauta „nu numai ce ne descopera ea despre slabiciunea omului, ci mai ales ceea ce ne descopera despre maretia lui Dumnezeu si dragostea Lui cea cu totul de neinteles. Sa tremure cugetele meschine inaintea acestui paradox, iar noi, crestinii, sa cautam a-i trai intelesul pe cat ne este noua cu putinta".


(din “ Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose”, pag. 151).
- text cules de Dan Făgărăşanu

Pastorala de Craciun a Mitropolitului Bartolomeu Anania. "Zadarnic curatim pamantul de gunoaie daca-l vom lasa populat cu oameni deformati si mutilati sufleteste. Va rog, parintilor, ocrotiti-va copiii! E vorba de viitorul nostru ca neam, popor si patrie".

† B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Trăim realitatea unor vremuri, în care şi la noi în ţară, la fel ca peste tot în lume, Crăciunul se arată foarte devreme, scăldat într’o uriaşă risipă de lumini şi culori. Ai crede că toate jocurile de artificii ale lumii, ţâşnite’n văzduh şi sparte în milioane de jerbe sclipitoare, s’au aninat în copaci, pe balcoane, pe stâlpi, prin grădini, pe acoperişurile clădirilor, în ghirlande de văpăi sărbătoreşti.

Fireşte, întâia şi marea bucurie e a copiilor. Moş Crăciun, pe cât de bătrân, pe atât de ispititor, surâde din desagă şi făgăduieşte la nesfârşit. Părinţii i se supun cu mare lepădare de sine şi-i mută sacul sub crengile bradului festiv, coalizaţi într’o universală şi superbă amăgire a vârstei de cristal.

În nici o altă sărbătoare, tradiţia nu e atât de strâns îngemănată cu izvorul ei religios. Mai înaintea icoanei rituale şi a slujbei liturgice, colinda cântă la fereastră şi-L vesteşte pe Dumnezeu-Pruncul. În credinţă şi datină, copiii sunt înaintemergătorii preoţilor şi, poate, cei mai autentici ambasadori ai veşnicului Bethleem, purtătorii adevăratei tradiţii a colindelor, care ne oferă o tainică înţelegere a sufletului acestei superbe sărbători.
Cei vechi ai noştri aveau o mai dreaptă înţelegere a Crăciunului decât o avem noi, mulţi din cei de azi.
Copleşiţi de atâta simţ al istoriei, suntem tot mai aplecaţi să observăm pe un Iisus al ei, care s’a născut cândva cu aproape două mii de ani în urmă, o dată pentru totdeauna, a cărui întrupare o celebrăm printr’o amintire liturgică şi, eventual, printr’un ospăţ la care El nu a fost poftit. Imnografii Bizanţului ştiau mai mult decât pricepem noi din cântările lor, şi anume că Naşterea Domnului, anuală, e mai mult decât o comemorare, mai mult decât un praznic, mai mult decât o noapte festivă; ea e nu numai amintirea evenimentului, ci evenimentul însuşi, tot atât de real ca şi acela din Betleem, petrecut acum la măsura transfigurărilor inaugurate de Înviere. Misterul euharistic presupune mai întâi prezenţa pâinii ce se va preface în Trup; nu în zadar proscomidiarul are chipul Peşterii şi nu fără un înţeles al întrupării este purtată pâinea, încă nesfinţită, în procesiune solemnă, ca un Trup în devenire (1).

Când Roman Melodul cânta (2): „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte” (3), el credea în acel astăzi ca într-un moment în care întruparea se repetă aidoma, pentru noi, la modul tainic dar nu mai puţin real.
Imnografia Naşterii Domnului abundă în asemenea limpezimi.

Când însă vorbeam de cei vechi ai noştri, mă gândeam la vechile noastre colinde de Crăciun, una din moştenirile cele mai preţioase pentru înţelegerea noastră ca oameni ai locului şi neam de durată. Colindele de Crăciun, opere colective ale creatorilor anonimi, evocă sentimentul Naşterii Domnului în versuri de mare adâncime şi frumuseţe, al căror lirism e alimentat de certitudinea credinţei şi de participarea afectivă directă. La vremea când se năşteau colindele, Roman Melodul încă nu cânta la noi în grai românesc, şi totuşi ele îi seamănă printr’o ortodoxie care nu era a teologiei şi nici măcar a ştiinţei de carte. După ele, istorică e nu numai întruparea care s’a petrecut cândva, ci şi aceea care se petrece acum, sub ochii noştri, înnoită perpetuu de un prezent continuu. Iată numai câteva exemple:

Astăzi s-a născut Hristos, / Mesia chip luminos…;
Nouă azi ne-a răsărit / Mesia cel mult dorit…;
Preacurata / Naşte astăzi pe Hristos.


S-ar putea însă ca unii grămătici ai limbii să bănuie că în aceste expresii nu e vorba de nimic altceva decât de ceea ce se cheamă, în stilistică, prezentul istoric. Ca şi cum s-ar fi temut de o asemenea împotrivire, cei vechi ai noştri, anonimii făcători de colinde, ne-au lăsat această bijuterie lirică, de a cărei frumuseţe eu, unul, nu mă pot sătura în veac:

Mare-i seara de-astă seară,
Dar nu-i seara de-astă seară,
Ci e seara lui Crăciun,
Lui Crăciun celui bătrân
Când s’a născut Fiul Sfânt,
Fiul Sfânt pe-acest pământ.


Las la o parte extraordinara măiestrie a versurilor, pe care orice mare poet ar putea fi gelos, şi mă mărginesc la a pofti pe oricine să găsească ceva asemănător în tot folclorul popoarelor lumii. Colindul începe printr’o afirmare a momentului de acum, urmat îndată de o negare a lui prin invocarea momentului de atunci, dar negarea e doar aparentă, căci ea nu numai că nu anulează realitatea imediată ci, dimpotrivă, o potenţează prin reiterarea evenimentului originar. Seara aceasta de Crăciun e mare, într’adevăr, dar ea ar risca să rămână o simplă sărbătoare dacă într’însa nu s’ar întrupa acelaşi Fiu care s’a născut în Betleem.

Poemul are atâta adâncime şi pe marginea lui s’ar putea scrie atât de mult, încât aş îndrăzni să cred că, chiar dacă autorul lui ar fi cunoscut imnele inspiratului Roman Melodul, le-a întrecut. Anonimul vizionar preia dimensiunea unei sărbători anuale şi, prin numai câteva versuri, o proiectează, uriaş, în ciclul cosmic, conferindu-i atât atributul prezentului continuu cât şi pe acela al sfinţeniei.

În urmă cu mai mulţi ani, pe când mă aflam în Detroit, în timpul unei convalescenţe, reciteam cartea lui Mircea Eliade Mitul eternei reîntoarceri (Le mythe de l’Eternel retour 4). Fascinat, o dată mai mult, de erudiţia savantului care mă copleşea cu citate din folclorul universal, din Tibet până’n Peru şi din Scandinavia până’n inima Africii, dar dezamăgit, în acelaşi timp, de absenţa unei cât de mici incursiuni prin cultura noastră populară, i-am scris imediat autorului (pe care-l cunoscusem cu un an în urmă, la Paris), semnalându-i – pentru o eventuală ediţie revăzută – începutul acestei superbe colinde româneşti care, după părerea mea, ilustrează perfect tema cărţii – convertirea timpului istoric în timp mitic, prin care omul devine contemporan cu fenomenul original.

Imnografia Naşterii Domnului pune în lumină şi faptul că întruparea a unit cerul cu pământul şi că, prin aceasta, cel din urmă a căpătat o anume transfigurare. În timp ce Fecioara îi oferă Logosului un trup, pământul îi oferă o peşteră în care El să se întrupeze. Adăpostindu-l pe Fiul ceresc, peştera devine ea însăşi cer, aşa după cum Fecioara devine scaun de heruvimi. Este o intimitate stihială pe care numai misterul întrupării a putut-o realiza.
Colindele noastre merg mai departe şi localizează evenimentul în spaţiul românesc. Ultimul vers al colindului citat mai sus afirmă că Fiul s-a născut „pe-acest pământ”. Evident, nu e vorba de pământul ca planetă, de vreme ce în univers nu mai există o alta cu acelaşi nume, ci de acest pământ, al nostru, al poporului care-şi asumă rolul de gazdă a lui Dumnezeu. Un alt colind se rosteşte gingaş:

La Vitleem colo jos
Cerul arde luminos …


Betleemul nu mai este undeva în Palestina, ci în chiar inima ţării româneşti, e pe undeva pe-aci, „colo jos”, mai devale, la îndemâna ochiului fizic, ce poate fi arătat cu mâna prin fereastră. El e transfigurat de un cer care îl inundă cu lumină, căci tocmai aici, în bătaia vederii noastre:

Preacurata Naşte astăzi pe Hristos.
Maica este nefericită, plânge, căci e săracă şi nu are cu ce să-l înfaşe pe Fiul de Împărat. Dar femeile din
preajmă se implică în lacrimile ei şi sunt gata pentru un act de participare:
Nu mai plânge, Maica mea,
Scutecèle noi ţi-om da,–
Pruncul Sfânt de-ai înfăşa.


Scena acestui Betleem românesc e populată, aşadar, nu numai cu îngeri, cu păstori şi magi, ci şi cu localnicele care aleargă să-şi asume acest moment de superbă maternitate. Pământul devine cer, dar transfigurarea îi cuprinde şi pe locuitorii lui, părtaşi la misterul Naşterii.

Aşa stând lucrurile, cum să nu iubeşti un neam care şi-a înnobilat sentimentul duratei prin credinţă în perpetuitatea Întrupării? Şi cum să nu iubeşti un pământ în ale cărui scutece şi-a încălzit Dumnezeu sfintele Lui picioruşe?
În sfârşit, e cazul să ne oprim şi asupra uneia din cele mai gingaşe poezii izvorâte din lirica poetului nostru Mihai Eminescu, Colinde, colinde!, pe care, pentru marea ei frumuseţe şi prospeţime, o vom cita întreagă:
Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci ghiaţa se’ntinde
Asemeni oglindelor
Şi tremură brazii
Mişcând rămurelele.
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.
Se bucur’ copiii.
Copiii şi fetele
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Şi-al Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.


Orice comentariu ar arunca peste ea o umbră nemeritată (5).

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Sărbătorile de iarnă sunt, aşa cum am văzut zugrăvit în universul colindelor noastre, o superbă celebrare a purităţii. Naşterea Domnului din Preacurata Fecioară, prospeţimea Anului Nou, apele sfinţite ale Bobotezei, îngerescul chip al Sfântului Ioan, colindele, datinile, bradul de Crăciun, toate sunt menite să ne sustragă mizeriilor endemice şi să ne aducă aminte că, cel puţin două săptămâni din an, putem fi mai buni la inimă, mai frumoşi în gândire şi mai curaţi la suflet.

Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într’un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici. Nimic alarmant, dacă o astfel de petrecere în lanţ nu s’ar contura ca mod de viaţă al multora din tinerii noştri de azi, fără nici o apărare legiuită într’un mediu din ce în ce mai agresiv şi mai dizolvant.

Pornind de la premiza că planeta noastră este opera lui Dumnezeu, sunt un partizan al mişcărilor ecologiste, care nu-şi propun altceva decât refacerea şi menţinerea pământului în toată puritatea, frumuseţea şi rodnicia lui. Nu am auzit însă de un ecologism spiritual, de un curent împotriva poluării sufletelor tinere, sistematic agresate de libertinajul mediatic care le inculcă gustul pentru vulgaritate, pornografie, violenţă şi desfrâu. Or, gustul viciat devine mentalitate, iar mentalitatea deviată răstoarnă valorile, consfinţind anormalitatea drept normalitate, în interiorul unei libertăţi prost înţelese şi rău folosite. Aceasta, însă, nu exclude neputinţa de a înţelege libertatea în sensul ei profund şi adevărat. Cum am înţeles-o noi? Libertatea de a nu mai respecta regulile de circulaţie rutieră, libertatea de a devasta adăposturile din staţiile de autobuz, libertatea de a fi dezmăţaţi, libertatea televiziunii de a afişa neruşinarea, libertatea presei de a cultiva limbajul mitocănesc, calomnia şi asasinatul moral, libertatea copilului de a-şi sfida părinţii, libertatea mamei de a-şi ucide pruncul nenăscut, libertatea legii de a consfinţi anormalul drept normal, libertatea sindicalistului de a impune legea ciomagului, libertatea patronului de a-şi ascunde veniturile, libertatea frontierelor de a înstrăina bunuri culturale şi de a asigura invaziile nocive de tot felul, libertatea insului de a crede că poate oricând să facă ce vrea… Nu este liber cel care poate să facă şi să spună ce vrea, ci este liber cel care spune şi face ceea ce trebuie şi ceea ce este cuviincios.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Avem o lege pentru protecţia copilului, dar ea nu se resimte şi pe micul ecran, şi cu atât mai puţin în şcolile publice unde funcţionează, obligatoriu, aşa-zisele programe de sănătate care-i învaţă pe copii cum să îmbătrânească vertiginos prin depravare planificată. Avem o lege antidrog, dar nu şi una antidezmăţ. Avem o lege anticorupţie, dar nu şi una antiseducţie. Avertismentul antialcoolic devine timid şi neputincios în vecinătatea imediată a beţivului proclamat erou. Ora de religie nu poate face mare lucru
dacă eforturile Bisericii nu sunt sprijinite de instituţiile statului, de societatea civilă şi, nu în ultimul rând, de presă. Ne interesează copiii străzii, dar nu avem dreptul să-i uităm pe copiii maidanului moral. Astăzi suntem într-o febrilă căutare de soluţii împotriva crizei şi a sărăciei, dar nu vom face nimic fără remediile spirituale împotriva acestei crime lente şi bine studiate care distruge conştiinţa tinerilor.

Zadarnic curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte.
Vă rog, părinţilor, ocrotiţi-vă copiii! E vorba de viitorul nostru ca neam, popor şi patrie.
Un gând bun, şi copiii noştri vor primi cel mai frumos cadou de Sfintele Sărbători. La mulţi ani!

Note:
1) Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni,
EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 38.
2) R. J. Schork, Sacred Song From the Byzantine Pulpit: Romanos the Melodist, University Press of
Florida, 1995.
3) Condacul Naşterii Domnului, glas 8. A se vedea şi R. J. Schork, op. cit., p. 49-60.
4) Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri. Arhetipuri şi repetare, traducere de Măria Ivănescu şi Cezar
Ivanescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008.
5) M. Eminescu, Opere, vol. V, Editura Academiei, Bucureşti, 1989.
Foto: Makara Lehel

A venit şi-n Aiud Crăciunul. "Nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi".

Iisus se naşte şi-n spatele zidurilor reci şi groase, în spatele gratiilor şi uşilor ferecate. În ajun de Crăciun lucram în fabrică. Aşteptam cu înfrigurare scurgerea timpului, ca să mergem în celular. Ne pregăteam cu toţii de colindul ce avea să fie în noaptea de Ajun. Îl aşteptam cu neastâmpăr de copii. Aşa cum se întâmpla în toate închisorile din ţară, şi-n Aiud se luau toate măsurile de pază şi de aplicare a unui tratament aspru asupra deţinuţilor. În toate zilele marilor sărbători creştine sau în zilele sărbătorilor comuniste, ne aplicau un regim de teroare, cu percheziţii, suspendarea plimbărilor, mâncare slabă şi pază dublă, atât în cordonul de pază al închisorii, cât şi pe coridoarele celularului. Îşi făceau loc din plin înjurăturile, bătăile, ba chiar mai mult, punerea în lanţuri sau izolarea în camera de tortură a celor mai periculoşi deţinuţi. Ofiţerul politic avea un cuvânt greu de spus în alegerea celor care urmau sa fie izolaţi.

Cu cât era însă prigoana mai mare, cu atât noi ne înălţam mai sus în spiritualitate şi rezistam mai mult. Cum am ieşit din fabrică, ne îndreptarăm cu mai mult îndemn spre celulele noastre cele de toate zilele. Ne pregăteam de sărbătoare, de parcă am fi fost liberi să mergem cu colindul. Înţeleşi fiind cu toţii că, după ora închiderii (21), prin alfabetul "morse", ne dăm de ştire unii la alţii, în toate cele peste 300 de celule, să putem începe colindul. Închiderea s-a făcut, uşile s-au ferecat. În sfârşit, semnalul de colinde s-a dat. Noi, toţi cei din celulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inima zvâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşi, scânteind în noapte, începem colindul "O, ce veste minunata", continuând apoi, pe aceeaşi melodie, cu "A venit şi-aici Crăciunul", versuri de Radu Gyr.
Colind sfânt, din strămoşi moştenit, vestind şi preamărind pe Noul Născut, în scutece înfăşat, Pruncul Sfânt Hristos Iisus. Colindul, la început abia auzit, apoi din ce în ce mai tare, parcă venea de peste veacuri, din glasurile strămoşilor noştri, lăudând şi preamărind pe Cel Preaînalt şi Sfânt. Era un cer senin, cu infinitul număr de stele. Cu ochii pironiţi în ele, extaziaţi, cântam colindul de care vuia tot văzduhul. Gardienii băteau disperaţi în uşi cu pumnii, să încetăm. După ora închiderii, regulamentul nu mai permitea deschiderea uşilor decât în prezenţa ofiţerului de serviciu. Ori, fiind peste 300 de celule, practic ofiţerul nu putea face nimic. În noaptea aceea nu s-a deschis o uşă. Populaţia civilă s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiţi colindul, ca la sfârşit să cânte şi ei cu noi. (…)
În noaptea aceasta de Crăciun, cu ochii înfipţi în stele, colindând, vedeam aievea chipul sfânt al mamei, cu obrazul şiroit de lacrimi, al tatălui albit şi îmbătrânit de vreme, al soţiei cu faţa brăzdată de durere, strângându-şi la piept pruncul părăsit de mine la patru luni, al bunicilor albiţi şi ei de timp, al fraţilor şi surorilor, al unchilor şi verişorilor şi al prietenilor cinstiţi la suflet. În aceste măreţe clipe, noi, cei din spatele uşilor ferecate, prin colindul nostru din mărginire, făceam saltul în nemărginire, în dumnezeire. Eram extaziaţi. Am simţit şi trăit adânc aceste momente sublime. În acele clipe, puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi. (…)

Toţi aveam impresia, în noaptea aceea, că cetatea infernului, Aiudul, zbura în înaltul cerului, ca un castel fermecat, de o energie neştiută, luminat. Parcă-l purtau îngerii şi nu diavolii.

A doua zi, noi, cei fericiţi în timpul colindului, ne-am luat plata. Conducerea ne-a plătit poliţele. A început ancheta. Îi voiau pe cei care au organizat colindul. N-au găsit nimic. Ne-au suspendat plimbările. Mâncarea s-a înrăutăţit simţitor, iar noaptea, percheziţiile şi înjurăturile îşi făcuseră loc. Se dezlănţuise un regim de teroare. Înduram în tăcere. Trăiam încă acele clipe fericite din miez de noapte, de Sfântul Crăciun.


Atanasie Berzescu, A venit şi-n Aiud Crăciunul"
 
Related Posts with Thumbnails