Cu părintele Benedict Ghiuş la mănăstirea Antim s-a
impus în cultura teologică un veritabil stil de înduhovnicire. Dacă Sandu
Tudor, întemeietorul mişcării Rugului
Aprins, a excelat cu firea sa vulcanică, Alexandru Mironescu a adus în
interiorul grupului împletirea ştiinţei cu religia, Benedict Ghiuş a fost „omul
blândeţii.“
Câteva amintiri despre
sfinţia sa ne sunt oferite de Gheorghe Vasilescu în volumul memorialistic Benedict
Ghiuş, duhovnicul inimii. Exegetul ne mărturiseşte că provenea dintr-o
familie „de o rară puritate sufletească, gospodari harnici şi pricepuţi.“[1]
Tinzând din copilărie spre o viaţă ascetică, s-a înscris la Seminarul Teologic
„Sfântul Andrei“ din Galaţi. În anul 1926 l-a absolvit ca Şef de promoţie,
continuându-şi studiile la
Facultatea de Teologie din Bucureşti. După încheierea
primului an universitar, a primit din partea Patriarhului Miron Cristea o bursă
la „Facultatea de Teologie catolică a Universităţii din Strasbourg, unde a
reluat cursurile de la capăt, vreme de cinci ani, până în 1932.“[2]
Definitivându-şi studiile, s-a înscris la doctorat. Revenit în ţară, în anul
1934 intră în monahism, fiind rânduit „diacon la Catredala mitropolitană
din Chişinău.“[3] Începe să publice
numeroase articole în revistele Misionarul şi Luminătorul din
Chişinău, Însemnări creştine de la Bălţi şi în foile Glasul Monahilor,
Cuvânt Bun.“[4] Încă de la început
Mitropolitul Tit Simedrea a văzut în tânărul teolog „un element de înaltă
valoare teologică, de o superioară moralitate şi de o corectitudine
desăvârşită.“[5]
În 1935 pleacă în
Germania, la Academia
monahală de la mănăstirea benedictină Maria-Laach.[6]
Revenit în ţară, în 1936, Mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei îl hirotoneşte
preot. Vlădica, recunoscându-i valoarea, îl desemnează profesor la seminarul
din Chişinău.
(...)După ce România a
pierdut Basarabia şi Bucovina de Nord, s-a refugiat la Bucureşti, fiind primit
în obştea mănăstirii Antim. Nemulţumit de strămutarea Facultăţilor de Teologie
din Chişinău şi Cernăuţi în România, în urma pierderii teritoriale, redacterază
un Memoriu Ministerului Educaţiei Naţionale, prin care solicită înfiinţarea
unei înalte instituţii „de cultură creştină pentru monahi“. În ciuda demersurilor
efectuate Memoriul a fost respins.
Monahismul românesc se dorea marginalizat şi în nici un caz ideea de
constituire a unei „pepeniere monahale de cultură teologică superioară, în care
pe lângă o formaţiune de ştiinţă teologică, monahii noştri să dobândească o mai
completă echipare duhovnicească şi misionară“[7],
nu încânta pătura politică din ţară.
La 13 ianuarie 1944
Benedict Ghiuş, în urma voturilor din cadrul Sfântului Sinod este ales Episcop
al Hotinului. Dar Mihai Antonescu refuză să semneze actul de ridicare în
scaunul Episcopal. Pentru a trece mai uşor peste această situaţie, destul de
neplăcută, acceptă propunerea Episcopului Andrei Magier de a preda la Seminarul Teologic
din Arad.
În anul 1945 revine la
mănăstirea Antim şi participă la un concurs de ocuparea postului de asistent
universitar la catedra de Teologie - Ascetică şi Mistică. Precizăm că
profesorul titular al cursului „Ascetică şi Mistică“ era Nichifor Crainic.
Intenţându-i-se proces lui Nichifor Crainic, Benedict Ghiuş va susţine între anii
1945-1946 şi cursurile distinsului gândirist.
Rugul Aprins - demers cultural cu
scop soteriologic
Cu Sandu Tudor,
iniţiatorul mişcării Rugului Aprins,
părintele Benedict Ghiuş avusese primul contact la Chişinău, cunoscându-l
prin intermediul Mitropolitului Tit Simedrea. Încă de la început între cei doi
s-a înfiripat o adevarată prietenie.
Amintim că în anul 1945
un grup de intelectuali şi câţiva clerici, „investiţi cu sacerdoţiul
conştiinţei“[8] – după accepţiunea lui André
Scrima, au format mişcarea Rugul Aprins.
„Aceşti oameni aveau încă sensul esenţial al onoarei. (…) Erau fundamental
liberi, străini oricărei idei de capitulare, capabili să spună nu.“[9]
Astfel, în mijlocul Bucureştiului, lângă Palatul Poporului, în care se duceau
lupte acerbe pentru impunerea ideologiei socialiste „Sandu Tudor făcea saltul
de la planul politic la cel spiritual, cerând tuturor, indiferent de opţiunile
lor politice, să se înarmeze cu armele Sfântului Duh“[10].
În acest context „Rugul
Aprins devine un fenomen de atitudine împotriva noilor stăpâni“[11]. În ordine cronologică asociaţia a trecut prin mai
multe etape. Între anii 1943-1945, moment în care se desfăşoară simpozionul de
la Cernăuţi, organizat de Mitropolitul Tit Simedrea, are loc o primă etapă
pregătitoare. Apoi, 1945-1948, perioada consolidării grupului şi programului
cultural desfăşurat în cadrul mănăstirii Antim, în care liderul oamenilor de
cultură era Sandu Tudor şi cel al monahilor Benedict Ghiuş. Între 1949-1952,
când Sandu Tudor a suferit prima detenţie, grupul monahal, la ordinul
Patriarhului Iustinian, a fost mutat la mănăstirea Neamţ, moment în care
conferinţele s-au desfăşurat într-un cadru intim. După 1952 şi până la
arestararea liderilor în 1958, într-un cadru mult mai restrâns, membrii se vor
reîntâlni la domiciliile laicilor: Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Barbu Slătineanu, Cornelia şi
Dinu Pillat.
Cu aprobarea Prefecturii
Capitalei şi binecuvântarea Patriarhului Nicodim, la aceştia adăugându-se şi
ospitalitatea părintelui stareţ Vasile Vasilache, începând cu anul 1944, la
mănăstirea Antim „duminică de duminică, după-amiaza, de la orele 17, se
desfăşurau «la lumina zilei», în sala bibliotecii, conferinţe publice cu
subiect apologetic-mistic.“[12]
În
cadrul asociaţiei Rugul Aprins, încă de la început, s-a
putut observa coexistenţa a două grupuri, unul format din călugări preocupaţi
de noile direcţii spirituale şi un grup laic non-conformist, care milita pentru
menţinerea vechilor ideologii tradiţionaliste.
Pentru prima oară în
cercul de la Antim, grupul monahal a realizat traducerea unor scrieri mistice
din spiritualitatea rusă din secolele XVIII-XIX, care, după ce au fost citite
în cadrul unor conferinţe publice, au circulat printre participanţii la
întruniri sub formă de samizdat. André Scrima, în Timpul Rugului Aprins,
menţionează scrierile „lui Tihon din Zadonsk sau Ignatie Briancianinov. (Aparte
ar trebui menţionate excepţionala traducere a lucrării lui Pavel Florenscki, Stâlpul şi întărirea Adevărului, ca şi
«reeditarea» Scrierilor lui Isaac Sirul. (...) În cadrul conferinţelor
impresiile au fost nuanţate: simetric declinului artei bisericeşti ruse din
secolele XVIII-XIX, se făcea simţit şi în domeniul doctrinei un soi de «baroc rus». Neatinsă rămăsese doar
tradiţia filocalică, restituită de Paisie Velicicovski şi transpusă, de pildă,
în forme narative criptate ca acele Povestiri
ale pelerinului rus, a căror versiune franceză tocmai apărea în Occidentul
de atunci.“[13]
Grupul literar se ocupa
cu îndeplinirea unor sarcini, riguros stabilite de către Sandu Tudor. Astfel,
„în fiecare joi seara ne adunam în salonul stăreţiei unde făceam să lumineze
tainic izbăvirea de năpastă în creaţii literare şi filozofice, muzicale şi
artistice“[14]. Dintre oamenii de
cultură care formau acest grup literar îi amintim pe: Ion Marin Sadoveanu
(dramaturg), Vasile Voiculescu (poet, scriitor şi medic), dr. Paul Sterian
(economist), dr. Gheorghe Dabija (medic), prof. univ. dr. Anton Dumitriu
(sociolog), prof. univ. dr. Alexandru Mironesc (fizician).
Părintele stareţ Vasile
Vasilachi, în urmă cu câţiva ani, într-un amplu articol rememora acele vremuri.
„Cu bucurie amintim de marele scriitor şi om de teatru Ion Marin Sadoveanu,
care ne citea din meditaţia sa dramatică Martirajul Sfântului Ioan
Botezătorul. Parcă-i văd foile cu scris mărunt şi apăsat de peniţă. Alteori
venea Dr. Vasile Voiculescu şi ne aducea creaţiile sale poetice. Dr. Dabija de
la Facultatea de Medicină ne vorbea despre ultimile descoperiri medicale. Apoi
Arhimandritul Mitrofor Haralambie Vasilachi, fratele nostru care prezenta
disertaţii filozofice despre adevărul absolut. Profesorul Anton Dumitriu vorbea
despre limitele gândirii logice şi euclidiene. Profesorul Alexandru Mironescu
analiza problematica morală a contemporaneităţii. Paul Sterian ne cucerea cu
revelaţiile sale patristice, dezvăluind comori din cugetările Sfinţilor
Părinţi. Mircea Vulcănescu, încă tânăr, excela ca filozof şi scriitor. Sandu
Tudor fost ziarist şi polemist de duritate laică, aducea magia noilor sale
poezii de pocăinţă, speranţa în Cel de Sus şi lirism în care cuprindea
speranţele întregului popor năpăstuit. (...) Arhimandritul Benedict Ghiuş ne
aducea sensibilităţile găsite de el în cărţile cele duhovniceşti. Atunci am
avut bucuria şi eu - Vasile Vasilachi -
să prezint câteva capitole din lucrarea noastră, tipărită mai târziu, Doctorie sufletească pentru toate durerile.
Printre cei tineri se remarcau părinţii Sofian Boghiu, Felix Dubneac, fratele
Andrei Scrima şi alţii.“[15]
Un accent deosebit se punea pe organizarea şi culegerea informaţiilor,
conferinţele nu erau organizate superficial ele necesitând „pregătiri serioase
ale participanţilor pe căile desăvârşirii mistice.“[16]
