Ce spune Biserica despre râs, despre glume, glumeţi, despre show-urile şi cărţile lor

Cîteva extrase dintr-o carte obligatorie pentru bibliografia celor ce nu cunosc frica de Dumnezeu - HRISTOITIA, de Sfîntul Nicodim Aghioritul 

111. Ce sunt glumele şi ce rele nasc. Ce sunt râsurile şi ce rele pricinuiesc 

Afară de cele zise până acum, că nu se cuvine creştinilor să spună sau să facă glume, ghiduşii şi să râdă (care este a 3-a) poate să se dovedească şi din altele, dar mai cu seamă; a) din acest lucru, din firea glumeţilor şi din râs; şi b) din răutăţile şi vătămările pe care le pricinuiesc.
Întâi, fiindcă glumele şi şăgile sunt o risipire a unirii şi a rugăciunii minţii; precum adeverează Marele Vasile zicând: „Nici la cuvintele şăgalnicilor şi ale oamenilor pricinuitori de râsuri, care au obicei mai ales a dezlega puterea firii sufletului, să nu luăm aminte” (Epistola 1), pentru că ele sunt o ameţeală şi schimbare a aşezării gândurilor şi o surpare şi cădere din partea cea mai de sus, nepătimaşă şi stăpânitoare a sufletului, în partea cea mai de jos, pătimaşă şi robită.
Al doilea, glumele şi şăgile, după dumnezeiescul Hrisostom, fac sufletul moleşit, năpăsător şi trândav. Glumele nasc înjurături, cuvinte ruşinoase, vătămări sufleteşti, râsuri şi hohote şi mai pe urmă dau în curvie: „Gluma face pe suflet moleşit, nepăsător şi trândav, aceasta naşte şi ocări de multe ori şi pricinuieşte războaie; că din glume, câte călcări de jurământuri! Câte vătămări! Câte cuvinte de ruşine! Din acestea se nasc şi se înmulţesc răutăţile şi de multe ori se sfârşesc în curvie” (Cuvântul 17, la cea către Efeseni).
Pentru aceasta a zis şi Cuviosul Isaia: „Din patru lucruri se înmulţeşte curvia trupului: din somn până la saţiu, din mâncare până la saturare, din glume şi împodobirea trupului”. Asemenea şi râsurile, după acelaşi Hrisostom, slăbănogesc întreaga înţelepciune, izgonesc cucernicia şi uită frica lui Dumnezeu. Râsurile nu se tem de moarte, nici de înfricoşata judecată, nici de veşnica muncă. Râsurile sunt ducătoare în curvie şi pricină defăimării. „Înfricoşat este a se slăbănogi cineva cu gluma, pentru că râsul dezleagă legătura întregii înţelepciuni, râsul izgoneşte cucernicia, râsul nu-şi aduce aminte de frica lui Dumnezeu, râsul nu se teme de înfricoşarea gheenei şi este ducător în curvie; facerea râsurilor e pricină de defăimare” (Cuvânt că nu trebuie a glumi pustnicii).
Deci, fiindcă glumele şi râsurile de la sine sunt atât de rele şi pricinuiesc atâtea vătămări, pentru aceea trebuie să fie departe de viaţa creştinilor, care trebuie să fie sfântă, cinstită, paşnică, întreg înţeleaptă şi mai presus de orice răutate şi păcat.

112. Ce este glumeţul? 

Şi iarăşi, glumeţ şi şăgalnic va să zică, după Hrisostom, este un om împestriţat la obiceiuri, neaşezat la minte, lesnicios şi uşor de schimbat la chip, care imită pe orice om şi orice asemănare, la glas, la mers şi la toate celelalte, silindu-se cum să născocească şi cum să inventeze bârfeli şi luări în râs la fiecare. Glumeţul, de multe ori, intră şi în luptă şi vrăjmăşie cu aceia pe care îi ia în râs; atât când ar fi ei de faţă, cât şi în lipsa lor. Deci, creştin şi glumeţ sunt două lucruri potrivnice; şi pe cât este departe cerul de pământ, aşa şi creştinul trebuie să fie departe de glume şi luări în râs. „Şăgalnic se zice cel felurit, cel lesnicios a se închipui întru toate, cel ce se află în tot locul, cel care e departe de cei ce slujesc lui Hristos — care este piatra cea tare. Acesta imită forma oricărui om, şi cuvântul, şi mersul, şi râsul, şi toate; acesta încă şi luări în râs născoceşte. A lua în râs cineva pe altul este nepotrivit petrecerii creştineşti şi e silit unul ca acesta să primească şi vrăjmăşie de prisos de la cei ce sunt luaţi în râs de către el, ori de sunt de faţă, ori de nu sunt de faţă ca să-l audă.” (Cuvântul 17, la Efeseni).

113. Glumeţii şi pe cele dumnezeieşti le iau în râs 

Dar nu numai atât, glumele şi şăgile au intrat încă şi în lucrurile cele sfinte ale Bisericii; că glumeţii şi luătorii în râs au îndrăznit neruşinaţii să ia în batjocură până şi dumnezeieştile cuvinte ale Sfintei Scripturi; şi îndrăznesc să adauge la Dumnezeieştile Scripturi alte cuvinte batjocoritoare ale lor ori să scoată din ele, sau să schimbe cuvintele Scripturii; sau în cele din urmă, aceleaşi cuvinte ale Scripturilor să le potrivească cu alte lucruri necuviincioase şi necinstite.
Aşa, unii dintre ei, în vremea Dumnezeiescului Hrisostom, punând masa şi îndemnând copiii lor ca să mănânce, schimbau acel sfinţit cuvânt al lui David, ce zice: „Luaţi învăţătură ca nu cândva să se mânie Domnul”, şi îl ziceau schimbat către copiii lor, aşa: „Luaţi, băieţi, nu cumva să se mânie pântecele”; şi iarăşi, alţii ziceau: „Vai ţie, mamona, şi celui ce nu te are pe tine”; şi altele multe, pentru care hotărât a zis limba cea de aur şi bine grăitoare: „Că unde nu este încă boala aceasta? Acum şi în biserică s-a băgat, acum şi de Scripturi s-a atins. S-a întâmplat oarecine fiind la oarecare din cei ce se făleau pentru cunoştinţă... şi blidul înainte punându-l, zicea: Apucaţi băieţi, ca nu cumva să se mânie pântecele; şi alţii zic: Vai ţie, mamona, şi celui ce nu te are pe tine; şi multe ca acestea necuviincioase le-a adus gluma” (Cuvântul 17, la cea către Efeseni).
Aşa şi cei din vremile noastre, mulţi stând la masă şi având vreun peşte mare şi bun înaintea lor, schimbă prea îndrăzneţii cuvintele Dumnezeieştilor Scripturi în dezmierdata şi prea puturoasa lor desfătare; şi tăind capul peştelui, zic despre el: „În capul cărţii este scris pentru mine”; iar tăind mijlocul, zic: „Aţi auzit că Mesia vine” şi pe urmă tăindu-i coada, zic: „Frumos era şi bun la mâncare rodul ce m-a omorât”. Şi acestea, cine le zic? Oamenii înţelepţi şi cu minte, iar de multe ori şi sfinţiţi şi clerici. Oare câţi zic aceste cuvinte, nu sunt vrednici să se pogoare foc din cer şi să-i ardă? Da, aşa hotărăşte auritul sfânt: „Oare nu sunt vrednice acestea de tr ăsnete?” (Omilia 17, către Efeseni).

114. Creştinii nu se cade a citi cărţi ce cuprind râsuri şi glume 

Dar ce voi zice pentru acei spurcaţi oameni care au alcătuit cărticica numită „A Spânului” şi au dat-o şi în tipar? Care toată slujba sfintei Biserici a lui Iisus Hristos, cu care cântăm şi slavoslovim pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii, au potrivit-o şi schimbat-o, urgisiţii de Dumnezeu, în prihănirea spânilor. O, blestemaţii de Dumnezeu! O, prea necredincioşii! O, prea spurcaţii! Toate duhurile cele necurate şi antihristice au intrat în inima acelui pângărit care a alcătuit această cărticică şi l-au împins ca să batjocorească şi să defaime dumnezeieştile şi sfintele cuvinte.
De aceea păziţi-vă, fraţii mei creştini, pentru dragostea lui Dumnezeu; păziţi-vă bine, să nu citiţi niciodată acea blestemată cărticică, ci, când o veţi găsi undeva, să o aruncaţi în foc. Că cine o va citi sau o va asculta cu dulceaţă citindu-se, nu mai este creştin, ci luptător de creştini şi se anatematiseşte de canonul 63 al Sinodului ecumenic VI. Tot aşa să vă păziţi a nu citi nici cărticica lui „Bertold”, pentru mulţimea luărilor în râs ce cuprinde şi alte asemenea cărţi.

115. Că glumele pricinuiesc şi moarte 

Să vă spun lucruri încă şi mai înfricoşate? Glumele şi şăgile, de multe ori, pricinuiesc chiar moarte celor ce le întrebuinţează; probă că acestea sunt adevărate dovedesc istoriile care le-au lăsat cei din vechime. Căci citim la istoricul Corneliu Tacitul: „Uestin, guvernatorul împăratului Neron, fiindcă lua în râs pe Neron, că era tâmpit şi trândav, a poruncit împăratul colonelului Girelan să-l prindă cu ostaşii şi aducându-l la baie, acolo i-a deschis toate vinele trupului şi în lăuntrul acelei călduri scurgându-i-se sângele, a murit. Tot aşa a pătimit şi Seneca, acel stoic filosof. Că şi acesta luând în râs bărbăţia împăratului Neron, când trecea cu careta şi-i auzea glasul cum cântă; pentru aceste, zic, luări în râs, a poruncit împăratul şi i-a deschis vinele la amândouă mâinile şi acolo pentru că a râs, dar nu cu vreo precugetare şi gătire, ci din întâmplare şi după vreme; cu cât oare mai mult are să vă dojenească şi să vă certe pe voi, cei ce faceţi atâtea pregătiri, atâtea planuri, cum să râdeţi şi să faceţi şi pe alţii să râdă? Cu mult mai mult vă va certa pe voi care spuneţi atâtea cuvinte şăguitoare şi luări în râs. Iar dacă Dumnezeu a mustrat şi a prihănit pe Sarra că a râs, dar nu cu hohot şi cu sunet, ci întru sine, adică în tăcere şi netulburată, fără să o audă cineva, numai cu o surâdere şi zâmbet al feţei; cu mult mai mult, fără asemănare, vă va mustra şi prihăni pe voi, cei ce ca nişte nebuni şi nepricepuţi înălţaţi glasul vostru când râdeţi, încât pârâie obrajii voştri de râs, precum pârâie spinii când ard pe foc.
De aceea zice Solomon: „Că precum este trosnetul spinilor sub căldare, aşa este râsul nebunilor” (Eccl. 7, 7). Cu cât mai mult va prihăni pe voi care din râsurile cele peste fire şi din multa vărsare şi lăţire a inimii voastre, fierb toate umezelile, încât scoateţi şi lacrimi din ochi? (şi aceasta se numeşte fierbere de râs, de care spune Grigorie Teologul: „Râsul cel fără rânduială scoate şi lacrimi”). Şi ca să zic în scurt, dacă Dumnezeu a certat râsurile în anii cei din vechime, cei înaintea Legii şi a Evangheliei, în care oamenii erau noi-începători, ca nişte copii mici şi a certat acestea nu în faţa unui bărbat, ci a unei femei, care este fireşte neam slăbănog şi iubitor de râs; cu mult mai mult va certa pe cei ce râd şi glumesc în timpul acesta, pe cei după lege şi în darul Evangheliei, în care oamenii au ajuns la bărbat desăvârşit şi la măsura vârstei plinirii lui Hristos, precum scrie Pavel.

- un text postat acum cativa ani de Monahul Filotheu pe Grupul Ortodoxia

Interviu cu Pr. Mihai-Andrei Aldea despre basm, vechea cultura romaneasca si intinderea poporului roman

Care este importanta basmului in cultura unui popor?
 
Putina lume cunoaste ce inseamna tipologia basmului. Basmul este o structura culturala foarte importanta la toate popoarele lumii si s-a realizat o tipologie, de fapt s-au realizat mai multe tipologii a basmului in care basmele au fost impartite evident dupa subiectul lor, dupa structura lor si asa  mai departe. Basmul romanesc cuprinde imensa majoritate a tipurilor din aceste tipologii. Sunt popoare care au un numar mic de basme, snt popoare care au un numar foarte mare de basme, dar din cate stiu eu nu exista niciun popoar care sa egaleze poporul roman si cu atat mai putin sa-l intreaca. Si nu este singurul domeniu al folclorului literar in care excelam. In ceea ce priveste proverbele romanilor avem o bogatie uriasa, nu mai vorbesc de vechile balade romanesti , colinde, doine etc. e o bogatie culturala extraordinara, gigantica, pe care orice popor ar fi foarte fericit sa o aiba in locul nostru si care la noi nu este valorificata aproape deloc, mai ales astazi. Este tratata undeva intre vulgarizare- care merge de la un dispret rasist si total fata de ce inseamna folclorul romanesc, pana la transformarea in pretext pentru expuneri vulgare, expuneri chiar pornografice, sau din acestea, sa zicem, chicioase, subculturale- si pana la prezentarea rigida, de tip muzeal care nu intereseaza aproape pe nimeni in afara de specialisti. Foarte rare sunt creatiile muzeale care sa poata atinge sufletul asa cum se cuvine, cum se intampla de pilda cu expozitia Puterea Crucii de la Muzeul Taranului Roman care reuseste sa cucereasca si sa atraga. Eu am vazut-o de mai multe ori si inca vreau sa o mai vad si nu sunt singurul. Dar aceasta este totusi o presentare muzeala, extraordinara, dar muzeala. Insa si din ea in chip firesc ar trebui sa izvorasca foarte multe creatii, curente artistice, ceea ce nu se intampla. Este rusinos pentru noi, este injositor pentru noi ca popor sa avem o intreaga  comoara de cultura realizata de stramosii nostri cu o daruire si cu jerfa si cu un talent care sunt toate dincolo de cuvant si sa ne batem joc de ea.

Care sunt cauzele acestui fenomen prin care se ascunde sub pres aceasta cultura romaneasca veche?

Mircea Vulcanescu avea o vorba, Romania a avut o cultura, 1848 a rupt-o.  Intradevar, la 1848 la romani a invins strainismul. Bounjourismul, i s-a spus atunci, pentru ca dominatia era  a filofrantuzismului, dar cred ca mai drept este sa-i spunem strainism, adica un curent cultural rasist care dispretuieste tot ceea ce este romanesc, un curent care vrea sa arunce la gunoi tot  ceea ce este romanesc si vrea sa faca din romani niste copii ale unor culturi straine.  Unii vor sa fim copie a culturii franceze, altii a culturii britanice, altii a culturii rusesti, sau americane sau nemtesti s.a.m.d. Eforturile de a valorifica folclorul romanesc, traditia romanesca erau privite adesea ca ceva injositor, inapoiat, ca ceva ce nu se putea face decat cel mult tot sub modelul si influienta culturilor straine. Adica daca strainii sunt pasionati de folcor, suntem si noi pasionati de folclor. Cum? Exact in stilul lor, nimic mai mult.

De aici au aparut tot felul de judecati si tot felul de inchistari. Chiar si atunci cand s-a incercat prin Samanatorism sau prin alte curente valorificarea vechii culturi romanesti, deja se facea pe baza unor prejudecati , a unor stereotipuri occidentale, in asa fel incat nu se putea vedea deosebirea, specificul romanesc adevarat. Imi aduc aminte cand am vorbit odata cu un italian, care trecuse la o religie din aceasta neoprotestanta, el zicea ca intelege foarte bine Ortodoxia, pentru ca a fost catolic. Si in clipa in care i-am explica ca Ortodoxia este ceva si Catolicismul este altceva si i-am aratat deosebirile de istorie, de doctrina si asa mai departe, a fost socat pur si simplu. Pentru ca el asa era invatat sa creada, ca e tot una si pana in clipa aceea nu realizase deosebirile. Este foarte grav, dar este foarte adevarat ca foarte multi din intelectualii nostri, din oamenii nostri de cultura de-a lungul ultimelor doua sute de ani nu au vazut deosebirile reale de cultura dintre taranul roman si taranul francez, german sau britanic. Culmea este ca ei vedeau deosebirea dintre taranul francez si taranul german, dar dintre taranul roman si restul nu o vedeau, doar daca se ivea prilejul sa-i mai critice un pic pe romani, sa mai arunce cu noroi in poporul roman. Nimic din ce a inseamnat cultura romaneasca nu a fost valorificat cum trebuie. Eu acum vorbesc la general. Nu spun ca nu au fost si exceptii, pentru ca au fost. Nu spun ca nu au fost oameni care si in secolul XIX si in secolul XX au incercat sa pastreze, sa conserve vechea cultura romaneasca, sa o imbogateasca chiar daca se poate. Au fost si tot respectul si dragostea noastra. Numai ca eforturile lor au fost inecate intr-un asemenea ocean de strainism incat cu greu s-au putut si se pot vedea. Si acest ocean otravit ne-a corupt si ne corupe pe toti.
De multe ori chiar cei mai binevoitori, cei mai dornici de a se intoarce catre folclorul romanesc, catre vechea cultura romaneasca, sunt grevati, sunt ingreuiati foarte tare in demersurile lor de stereotipurile straine pe care si le-au insusit atat in scoala romaneasca cat mai ales in scolile straine.

Aceasta reactie se formeaza inconstinent cumva.

Inconstient se formeaza, numai ca tot inconstient se aplica, iar rezultatele sunt dezastruoase. Am avut o disputa cu cineva pentru ca am publicat un fel de critica a criticii lui Noica la Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie.  Eu am un mare respect si o mare dragoste fata de Constantin Noica, eu stiu ca a incercat sa faca o analiza obiectiva si cat mai romanesca. Numai ca, practic, se poate vedea limpede de catre oricine ia analiza lui pas cu pas ca, ce se intampla, intai Constantin Noica critica stereotipurile occidentale pe care le are intelectualitatea romanesca si care o impiedica sa inteleaga creatiile acestea romanesti din punctul lor, romanesc,  de vedere, intelectualitatea incercand sa aplice un punct de vedere strain aproape de fiecare data. Dupa ce spune acest lucru, foarte adevarat, insusi Constantin Noica face exact ceea ce spunea ca nu este bine sa se faca. Aplica niste criterii occidentale, niste termeni in felul in care ii inteleg occidentalii, unui limbaj care nu este al occidentului. Si ajunge la rastalmacirea unor idei si a unor notiuni, de altfel fondamentale, pentru care insa in tota literatura ortodoxa, in tot ceea ce inseamna livrescul ortodoxiei romanesti se vede ca sensul e cu totul altul decat la crezut Constantin Noica in acele explicatii. El nu face acest lucru pentru ca vrea sa rastalmaceasca, dar stereotipurile functioneaza inconstient si greveaza foarte tare. Toate aceste lucruri au determinat ca unii sa avem un dispret inconstient stereotipic fata de vechea cultura romanesca si sa nu o valorificam. In clipa in care un haiduc, Robbin Hood, este valorizat de zona livrescului, de intelectualitatea britanica si nu numai britanica, frantuzeasca, apuseana in special, noi care avem sute de haiduci cel putin de nivelul eroismului lui Robbin Hood, ba chiar si mai mari, nu avem o valorizare a lor. Unele incercari s-au facut. Asa au fost cele din cinematografia epocii comuniste in care s-a incercat valorizarea haiducilor si s-au facut niste filme de calitate, insa daca ne uitam de pilda pe internet cum sunt judecate aceste filme, vedem aceeasi stereotipie care, sa-mi fie iertat, uneori ajunge sa sfideze imbecilitatea. Poate par mult prea dur, dar acesta este adevarul. Adica vezi un om care lauda un film ca Ultimul Samurai, il lauda pentru eroismul samuraiului de acolo, dar pe urma isi bate joc de haiducii lui Pintea care dau dovada exact de acelasi tip de eroism. Dar pentru ca sunt romani, sunt vrednici de dispret, sunt niste nulitati, in vreme ce aceia care dau dovada de acelasi tip de eroism dar sunt straini, sunt mari, sunt nemaipomeniti.

Din pacate acest lucru exprima o grava incultura la nivel national. Si nu doar atat, ci si un fel rasism al romanilor impotriva… romanilor.

De asta am spus ca aceasta stereotipie vizeaza imbecilitatea, pentru ca nu poti, nu ai voie, nu ai dreptul sa masori in felul acesta. Daca eroismul este eroism, este eroism si la romani si la unguri si la evrei si la chinezi si la patagonezi,  nu conteaza natia. Daca vorbim de eroism,  el este de apeciat la fiecare popor. Nu poti sa spui, cutare popor are dreptul sa fie erou,  dar daca Romanii sunt eroi sunt niste prosti. Dupa care reprosezi Romanilor ca nu au eroi, tot tu. Este aici o insailare de stereotipii negative, rasiste, antiromanesti, care sunt calchiate dupa limbajul si gandirea tipic colonialista de secol XVIII-XIX si preluate la noi si promovate pana in secolul XXI, ceea ce este mai mult decat rusinos. Daca ati lua niste manuale scolare pentru elevii englezi din sec XIX ati vedea ca ceea ce invatau ei despre popoarele care le dominau, gen indieni, chinezi sau amerindieni, a-ti vedea ca lucrurile pe care le invatau ei sunt exact tipul de lucruri care se declara de catre multi dintre intelectualii nostri despre poporul roman. De pilda: popor inferior, incapabil sa se conduca singur, fara cultura. Un dispret rasist manifest si orice contraargument este negat prin stereotipii. Daca venea cineva si spunea, domnule, cum poti sa spui ca indienii sunt inferiori, ca au facut ditamai cetatea. A, pai e o cetate barbara, e egala cu zero. La fel se intanpla si la noi.Domnule, cum poti sa spui ca romanii sunt un popor inferior, ca uite ce arhitectura au facut. E, asta e o arhitectura ortodoxa, romaneasca, egala cu zero…

Superstitie romanesca, cum zicea I. C. Bratianu.

Da, superstitie romaneasca numea el Ortodoxia romaneasca.
Toate acestea ne duc la o vrie din care nu mai putem sa iesim, la o autodistrugere. Ca romanii sa aiba valoare trebuie sa valorizeze ceea ce le este specific. Proiectul nostru are in vedere valorizarea acestei culturi romanesti adevarate. Nu putem s-o facem nici pe departe la nivelul bogatiei ei, dar macar o bucatica sa incercam sa o valorizam in aceasta civilizatie in care traim, in aceasta lume de azi.



Ati tot pomenit de imensa bogatie culturala a neamului romanesc. De unde si-a determinat aceasta bogatie?

Sunt mai multi, factori, nu putem vorbi numai de unul singur. Sunt conditiile istorice de nastere si crestere a poporului roman. Si in primul rand vorbim aici despre spiritualitate, pentru ca o cultura are in primul si in primul rand ca temei, spiritualitatea. Bogatia materiala este un fenomen secundat, exista forme de spiritualitate care se manifesta intr-o bogatie uimitoare cu deosebit de putin material fizic. Nu e nevoie de mult material fizic pentru a creste si a exprima o bogatie spirituala. E de ajuns sa ai aceasta bogatie spirituala si gasesti posibilitatea de a o manifesta. In cazul nostru binecuvantarea a fost foarte mare pentru ca a esista si o bogatie materiala foarte mare. Si exista, romanii sunt foarte bogati. Ei sunt inconstienti, apropo de stereotipie, de bogatia pe care o au. Dar daca cineva s-ar duce si ar vedea cum gtraiesc oamenii de rand din India sau Africa,  sau din alte parti, ar intelege cat e bogati suntem noi aici in Romania. Insa tocmai si datorita bogatiei multi dintre noi sunt de o lene extraordinara si aici printre altele ne deosebim foarte tare de stramosii nostri. Unul din primele lucruri care m-au uimit cand eram mic si am ajuns sa cunosc viata la tara, a fost lipsa scaunelor. Erau case in care erau 10-20 de oameni si erau 4-5 scaune. De ce? Pentru ca la masa se manca pe rand. Unii munceau, altii mancau, pe urma veneau urmatorii si mancau. Si in afara de masa, nu se statea pe scaun. Nu aveau cand  sa stea pe scaun, munceau de dimineata pana seara, iar  seara cand mancau, o faceau de multe ori pe prispa, vara dar chiar si iarna, iar apoi se culcau. Nu exista pe vremea aceea halucinatia televiziunii, a internetului.  Si nu existau scaune cu spatar. Erau scaune mici, cu trei sau patru picioare pe care se lucra ceva repede sau se statea la masa. Scaunele cu spatar se numeau jilt si stateau batranii sau boierii. Un om obisnuit, un roman adevarat in putere, nu statea in jilt, nu avea de ce, nu avea cand, el avea de treaba. Oamenii se si simteau inutili daca nu aveau treaba. In iernile lungi cand stateau pe cate o buturuga sau pe scaune din acestea ei tot timpul  lucrau ceva. Erau tot timpul in mana cu o barda, un cutit, sculptau o bucata de lemn, mai faceau un fus sau o piesa pentru razboiul de tesut, tot timpul lucrau.
Daca adaugam la aceasta munca, Credinta care valoriza munca, ne dam seama de unde a izvorat aceasta cultura bogata.
Multi dintre taranii apuseni, din foarte multe regiuni, in vremea iernii, stateau, mancau carnati si beau bere si preocupari intelectuale cam egal cu zero. Asta este adevarul. Isi consumau din cele ce izbutisera sa stranga pe timpul verii si atat. La noi dimpotriva, erau sezatori, erau claci, erau intreceri in a spune basme, sau basne, care inseamna altceva si erau foarte hazlii si care, din documentele pe care le avem astazi, se faceau intotdeauna in niste hotare ale decentei, ale bunului simt, care astazi sunt uitate de mult. Era o bogatie care izvora dintr-o bogatie sufleteasca. Mihai Eminescu a spus un lucru, Limba romana este floarea sufletului romanesc. Si a avut absoluta dreptate. Limba romana veche este mult mai bogata in intelesuri decat limba romana de astazi, care este mai bogata in numar de cuvinte. Dar cele mai multe nu sunt folosite. Vocabularul unui roman de astazi este mult mai redus decat vocabularul unui roman de alta data, la nivel de intelesuri, sa zicem filozofice, teologice, abstracte, la nivel de spiritualitate. Romanii de astazi poate au mult mai multe cuvinte pentru materiale, de la nu stiu cate feluri de incaltaminte cu diferite denumiri, pana nu stiu cate feluri de haine si accesorii, dar toate aceste cuvinte in sine sunt goale de spiritualitate. Nu acopera niciun inteles spiritual. Sunt pur si simplu exprimari variate ale unui materialism sec. In trecut era invers, cuvintele nu erau foarte multe, un scaun era scaun. Numai ca scaunul era scaun si in data ce iesise de sub cutit cand era simplu,abia putin lustruit, si tot scaun era si dupa 5-6 ani cand era sculptat in intregime, cu o dantela de modele, fiecare asezandu-se impreuna cu celelalte intr-o simbolistica adanca si profunda pe care astazi cei mai multi nu ar intelege-o nici macar daca li s-ar explica.

Vorbiti  de aceasta intelege adanca pe care o aveau cuvintele in vechime la romani.  Dar aceasta bogatie a limbajului este mai generala, fiind intalnita la mai multe neamuri. Cred ca cel mai bun exemplu sunt cuvintele din Evanghelii, care poate si din cauza bogatiei in intelesuri si adancimea talcului, sunt atat de interpretabile. 

Nu, nu s-a manifestat numai la romani lucrul acesta. Adancimea culturii este limpede si la alte neamuri, dar in cazul de fata vorbim despre romani si despre vechea bogatie romanesca si de unde a izvorat. Din faptul ca romanii au stiut sa reziste valurilor istoriei, foarte multe si unele dintre ele deosebit de urate, prin spiritualitate, prin apropierea de Dumnezeu, printr-o gandire teologica de multe ori mai mult decat exceptionala. Putina lume intelege valoarea pe care a avut-o teologia romanesca veche pentru crestinism. Toate elementele frumoase, bune, ale crestinismului apusean au fost intr-un fel sau altul sprijinite, au avut o baza in ceea ce a facut Sfantul Ioan Casian de pilda, care a creat un monahism apusean ce era de o mare duhovnicie si care este in mare contrast cu ceea ce s-a facut mai tarziu in evul mediu catolic cand s-a mers pe un intelectualism foarte ascutit la unele dintre gruparile monahale catolice, dar nicaieri nu s-a mai mers pe adancimea duhovniceasca pe care o avusese Ioan Casian. Aceasta adancime duhovniceasca a ramas insa in partile acestea ale noastre. Putina lume intelege insemnatatea monahismului carpatic in apararea isihasmului, pentru ca intr-o perioada in care au fost aceste framantari isihaste foarte mari, calugarii din carpati au fost isihasti si au sprijinit tabara isihasta. Asemenea elemente de cultura sunt foarte multe. S-au dat pilde despre realizarile culturale ale Romanilor din vremuri mai apropiate de noi, de pilda Romanii deportati in Siberia care i-au invatat pe oamnii de acolo sa-si ridice case. Popoarele care fusesera asuprite sub rusi si care fusesera tinute in bordeie mizerabile, in conditii foarte grele, s-au trezit cu Romanii deportati aruncicati acolo in taiga, in mijlocul lor, care trebuiau sa supravietuiasca si care erau presentati ca niste criminali. Si s-au convins foarte curand ca acesti romani sunt niste oameni foarte buni si de la care au foarte mult de invatat. Romanii au inceput sa-si faca, bineinteles, case, iar oamenii de acolo, venid si cunoscandu-i, au fost uimiti de cat de bine se putea trai cu lemnul pe care si ei il aveau la indemana in padurile acelea nesfarsite. Si s-au creat sate mixte in care si iacutii sau alte popoare au invatat sa traiasca alaturi de Romani mult mai bine decat pana atunci. Asta apropo de valoarea unei culturi crestini, unei culturi care stie sa impartaseasca. Chiar daca iacutii sau nenetii nu erau crestini, nu erau Romani,  si la inceput se purtasera urat, in timp, aceasta spiritualitate a romanilor a invins. Eu as fi foarte curios sa vad, nu ca as dori sa se intample, fereasca Dumnezeu asa ceva, dar as fi foarte curios sa vad manelistii de astazi deportati acolo, ce ar putea ei sa dea unor asemenea popoare. Eu as fi curios, romanii de astazi, care isi inchipuie ca au progresat fata de romanii nde acum doua-trei sute de ani, ce ar fi in stare ei sa ofere spiritual vorbind altora. Si raspunsuln este unul singur: nimic, in afara de firmiturie pe care le mai pastreaza de la stramosii lor.  Dar nimic nou. Traindu-si credinta si ducand mai departe mostenirea romanesca sub valurile vremilor, sub navaliri a tot felul de popoare, sub ridicari si caderi a nenumarate tari si imperii, romanii mereu, mereu au izvorat si au inflorit cultura. Legende, balade, doine, cantece de stea, colinde si nenumarate alte lucruri mergand pana la frumusetea aceasta extraordinara a basmului romanesc. Toate aceste lucruri s-au facut prin neincetata interactiune dintre romani si ceilalti. Dar interactiuni in care romanii au pastrat intotdeauna dimensiunea aceasta a duhovniciei a gandirii si trairii crestine si specificul national.

Si asta impotriva unor imprejurari istorice defavorabile spre deosebire de culturile occidentale unde valurile istoriei au fost mai favorabile.

Nu este chiara asa. Britanicii au avut si ei nu stiu cate invazii. Au fost britonii, au fost englezii, au fost saxonii, normanz-i, franceszii, vichingii. Sa nu idealizam viata occidentului, pentru ca, si daca in unele parti viata a fost mai linistita, nu a fost peste tot foarte usoara. Sigur, daca vorbim de Franta, multi isi inchipuie ceva liniar, dar sa nu uitam ca si la ei au fost invazii, inclusiv ale gotilor. Sau invazia franca, de unde vine  si numele de francezi. Iar daca ne aducem aminte de Ioana D’arc, ne aducem aminte de o vreme cand Franta a fost sub dominatie britanica. De asemenea a mai avut o vreme ccand a fost sub dominatie germanica foarte puternica. Insa, daca ne uitam la aceste framantari ale occidentului care sunt si ele foarte dureroase, vedem ca ele sunt mult ma putine decat cele pe care Romanii le-au avut. Daca adunam toate invaziile si navalirile suferite de spanioli, francezi si britanici de pilda, nu ajung la nivelul celor suferite de Romani. Si vorbim de trei popoare mari si intinse. Si cand spunem britanici nu vorbim de un popor, vorbim de mai multe popoare, englezi, scotieni, gali, si am putea chiar sa-i adaugam si pe irlandezi. Dar toate aceste popoare la un loc nu au atatea invazii cate au romanii. Si nu parte de atata genocid cat au Romanii. Daca vorbim de Irlanda si de marea foamete a cartofului, de distrugerile extra ordinare pe care le-a suferit in sec XIX, acestea sunt mult  mai mici decat ceea ce au suferit si Moldova si Muntenia sub fanarioti. In vremea dominatiei austriece si apoi austro-ungare in Transilvania, Banat, Crisana, Maramures, si in alte parti romanesti, suferintele au fost cumplite. In clipa in care viitorul imparat Josef a vrut sa calatoreasca in Transilvania, sa vada si el aceasta perla a coroanei habsburgice, imparateasca a trimis repede ordin “sa se adune cadavrele de valahi de la raspantii cand trece fiul meu ca sa nu miroasa”. Pentru ca ei omorau Romani , ii spanzurau la rascrucile drumurilor, nu pentru ca facusera ceva, ci a nu cumva sa le treaca prin cap sa faca. Si acest genocid continuu este consemnat in documentale vremii.  Deci ei omorau Romani si ii spanzurau la rascrucile drumurilor sa putrezeasca acolo, ca si mirosul si vederea sa ii faca pecelalti Romani sa se supuna. Ori acest lucru nu a durat cativa ani, numai sub austrieci si unguri vorbim de peste 200 de ani de masacru constinuu impotriva romanilor. Si totusi Romanii au izbutit sa creeze, au izbutit sa aiba o cultura care i-a impresionat si pe folcloristii straini. Fratii Grim, Shulerus si altii cand au venit si au vazut ce au creat Romanii au ramas uimiti. Uimiti ca acest popor masacrat neincetat si dispretuit a izbutit sa daruiasca lumii asemenea frumusete. Putini stiu admiratia pe care au avut-o o serie intreaca de etnologi si folcloristi straini fata de creatiile poporului roman. Este adevarat ca unii dintre ei au preferat sa prezinte cantecele romanesti sau alte creatii romanesti drept unguresti, tiganesti sau de alta nationalitate, dar dincolo de aceasta nedreptate evidenta, ramane aprecierea in sine, obiectiva, a calitatii. Nu s-ar fi straduit sa ne fure, sa zicem asa, acele creatii, daca nu le-ar fi vazut ca pe niste comori care merita privite si eventual chiar furate. Daca ei le-au pretuit, cu atat mai mult ar trebui sa le pretuim noi. Din aceasta suferinta si din aceasta munca, valorizate si ridicate de Credinta s-a nascut cultura aceasta veche romanesca extraordinara.

O alta conditie extrem de importanta care a condus la dezvoltarea unei asemenea culturi nu a fost si marea intindere geografica pe care s-a format poporului roman?

Ba da. Un alt factor foarte interesant pentru bogatia culturala a vechilui folclor romanesc a fost si intinderea foarte mare a poporului roman. Romanii se intindeau din Cehia de astazi, din Austria si Italia de astazi pana atat de departe in rasarit incat nu stim exact hotarul. Nicolae Iorga gaseste urmele ciobanilor romani in Caucaz. Atentie, vorbim de urmele ciobanilor romani, nu vorbim de satele colonizate de rusi. Ci de o intindere naturala a poporului roman. Erau ciobanii romani din Moldova care mergeau cu oile pana in Caucaz. Unii dintre ei nu erau din Moldova, erau din Crimeea, dintre Romanii care stateau sub tatari in muntii Crimeei si isi pasteau oile in campiile de la nord de Azov, sau in Cuban, pana la poalele Caucazului.
Este o intindete uriasa acoperita de poporul roman si pe care nu o cunoastem absolut deloc azi la nivel de constient colectiv. Sigur, istoricii stiu, istoricii care au studiat problema, incepand de la Ion Nistor sau altii asemenea care s-au preocupat de romanii din rasarit. Pana la Nicolae Iorga, Theodor Capidan, Silviu Dragomir, P.P. Panaitescu. Sunt  foarte multi istorici care au vorbit de aceasta intindere. Este extraordinar ce au reusit sa faca Dinu si Constantin C. Giurescu, care in plina epoca comunista, publicand istoria romanilor au izbutit sa includa in ea referinte la acesti Romani de peste hotare despre care nu era voie sa vorbesti. Era interzis sa vorbesti. Si totusi au izbutit sa cuprinda in aceasta carte referinte, documente, referitoare la acestia. La sfarsitul volumului II din Istoria Romanilor aparut in anii ’70, au strecurat informatia pe unde s-a putut, dar si cu destula bogatie de informatie pentru ca in acest fel cel care vrea sa cerceteze sa poata merge mai departe. Pentru mine a fost in vremea aceea, cand am citit Istoria Romanilor de Dinu si Constantin C. Giurescu, prin clasa a IV-a, a fost un soc cultural sa aflu ca exista atatia romani dincolo de hotare, pentru ca si eu mergeam dupa stereotipul acesta: romanii popor mic, la rascruce de drumuri… Si am fost socat sa vad o intindere uluitoare. O prezenta romaneasca puternica departe in Sud, in Grecia de astazi si mai departe in Sud, in Tara Sfanta, adica in Palestina, in Sinai, in Egipt. Sa afli ca romanii au daruit tiparul Gruziei sau Siriei  si altor tari. Romanii au fost o prezenta culturala deosebit de activa atat la nivelul culturii orale cat si la nivelul culturii livresti. Faptul ca zidarii si constructorii romani au fost prezenti si erau la concurenta cu armenii. Erau si echipe mixte romano-armenesti care lucrau. Faptul ca mesterii romani si armeni au dat lumii Sfanta Sofia. Care pana la urma este ctitoria unui straroman, Imparatul Iustinian care era roman din Timoc. Sunt niste lucruri pe care nu le cunoastem si ne indoim de bogatia culturii romane.  Si numai daca vorbim de Sfanta Sofia, care este o creatie de arhitectura si cultura in foarte mare parte romaneasca. Vedeti cum se intampla. Romanii au stiut sa colaboreze, sa fie in fratietate cu altii. Si au lucrat impreuna cu ei si au stiut sa zideasca impreuna cu ei. In clipa in care vorbim numai de Sfanta Sofia si de insemnatatea ei pentru cultura intregii lumi, dintr-odata am putea sa ne dam seama ca nu stim aproape nimic despre vechea cultura romaneasca. Si nu vorbim doar despre dantelariile in piatra, lemn, aur si argint, create de catre romani. Putem sa insiram nenumarate alte lucruri, alte creatii.

Totusi, pe aceasta intindere mare pe care spuneti ca s-a format poporul roman, nu au fost doar romani, au fost paturi de populatii suprapuse.

Bineinteles, aceasta teorie, sau mai bine zis gandire, a paturilor de populatie care este de fapt absolut adevarata, este a lui P. P. Panaitescu  si este foarte reala. Si in Imperiul Roman existau paturi de populatie. Noi nu negam nicio clipa faptul ca in foarte multe din partile romanesti, erau multi straini, multe alte popoare. Daca vorbim de exemplu de romanii din Crimeea si din Cuban, acolo era hanatul Crimeii, ce era stapanit de tatari si forma o patura suprapusa. Era patura romaneasca si patura tatareasca. In clipa in care vorbim de romanii din ceea ce s-a numit mai tarziu Galitia, sin Podolia, din mlastinile Pripetului, vorbim de romani care se suprapuneau cu mai multe paturi de populatie. Mai erau retelele de comunitati rutene, bieloruse, poloneze. Mai tarziu cele khazare sau evreiesti. Intre fiecare sat romanesc si alt sat romanesc erau nenumarate legaturi, la fel cum erau intre satele poloneze, rutene, si asa mai departe. Prin asta se mentineau. In clipa in care un sat sau un targ isi pierdea legaturile cu restul panzei de populatie se pierdea, se deznationaliza.  Foarte putine au fost cele care izolate fiind au reusit sa se pastreze pana astazi. Exista sate romanesti izolate in carpati. Ei nu stiu de unde sunt, toti le spun ca au venit din alta parte. E acea lozinca, ucrainienii, ungurii, rusii, spun ca romanii au venit din Sudul Dunarii. Si bineinteles ca grecii, bulgarii si altii spun ca am venit din Nordul Dunarii.
Vorbim de o intindere mare a poporului roman si tocmai pentru ca romanii se suprapuneau si cu alte popoare ii ajuta sa ramana foarte bogati cultural si spiritual. Primeau si daruiau, daruiau si primeau. Ei se duceau si construiau in Austria, Rusia, la turci, dar in clipa in care mergeau in acele locuri, ei lucrau dupa, cum se spune astazi, gustul clientului. Adica dincolo de mestesugul lor erau o serie intreaga de cerinte. Unele poate erau prostesti, dar altele poate erau foarte destepte. Si ei mai invatau ceva. Invatau si apoi valorizau. Foloseau mai departe lucrul acela, sigur, incadrat in specificul romanesc. De pilda arhitectura din Moldova secolelor  XV- XVI. Vorbim de ceea ce se numeste astazi goticul moldovenesc. Mesterii romani lucrand impreuna cu mesteri straini au izbutit sa creeze o cultura care era in acelasi timp al vremii, dar totodata era perfect romaneasca si ortodoxa. Goticul moldovenesc a valorizat elemente ale goticului in spiritualitatea ortodoxa si a creat ceva care nu este goticul sumbru, dominator, strivitor si apasator al occidentului. Este un gotic inaltatori, maret si totodata imbratisator pentru ca in Ortodoxie arhitectura trebuie sa imbratiseze.

A consemnat Cezar Machidon

Sursa: Foaie Nationala

Maica Neonila: Despre noua paradigmă (IV). Epilog - aplicaţia practică a sistemului cu microcip

De mai bine de 6 ani am vorbit despre gnoseologia modernă în raport cu arhitectura gândirii virtuale, la început din prisma eticii artei, apoi din prisma esoterismului uniformizat al secolului acesta, şi de câţiva ani din cea ortodoxă. Ştiu că interesul general este acela practic şi nu cel metafizic, dar mi-am făcut datoria de conştiinţă cum am putut, în condiţiile unei totale lipse de feedback în România. Aşadar închei subiectul cu un foarte scurt rezumat practic.

Ideea că s-ar putea vreodată încropi o “bază de date completă” este utopie, fiindcă subiecţii, fiinţele umane, au o infinitate de moduri de a fi şi a exprima aceasta. Suma unicităţilor şi a infinităţilor tuturor oamenilor este întregul manifestărilor potenţialului existenţial al formei umane. Acest lucru este realizabil numai în Dumnezeu, adică într-o dimensiune întru totul îndumnezeită, dimensiunea aceasta fiind neîncăpătoare unei asemenea desfăşurări plenare. Faptul este cunoscut şi se demonstrează şi de ştiinţele exacte, de filosofie, de ştiinţele naturale, de arte şi de religie. Este aşadar de neînţeles de ce paradigma tehnologică insistă să facă un nou experiment dacă are deja certitudinea failibilităţii.

Care este suma suficientă a datelor despre un subiect cu potenţial infinit, astfel ca să se poată recunoaşte şi eticheta acesta în funcţie de un sistem fix? Orice sumă va fi insuficientă şi orice etichetă, eronată. Practic, pentru fiecare individ şi fiecare acţiune, maşina colectoare de date va emite o sumă de probabilităţi de etichetare şi de recunoaştere a individului şi a acţiunii faţă de sistem, din care probabilitatea ca eticheta corectă să fie inclusă în posibilităţile de alegere este din start 0, iar probabilitatea de a alege corect când nu ai din ce, este minus 0.

Fiindcă foarte mulţi bani sunt investiţi în această ruletă la care nu se poate aparent câştiga, neapărat că există un scop rentabil dpdv economic şi politic, care nu poate fi decât cel exprimat de chiar creatorii sistemului: 1. diminuarea drastică a populaţiei pentru a spori confortul unui mic procent perfect adaptat noului sistem, şi 2. creşterea siguranţei sociale prin reducerea populaţiei (pe principiul “cine nu există nu-mi poate face rău”). Lumea se va împărţi în două mari clase, (ca şi până acum, doar că fără clase intermediare), aleşi de sistem în funcţie de definiţia pe care o vor da noţiunii de viaţă.

Religiosul înţelege viaţa ca suma dintre Transcendent, duh, idee, formă şi manifestare.

Artistul, suma dintre duh, idee, formă şi manifestare.

Omul politic (filosoful), ca suma dintre idee, formă şi manifestare.

Omul de ştiinţă, ca formă şi manifestare.

Materialistul, ca manifestare.

Maşina, ca informaţia despre manifestare.

Sistemul numeric cu microcip, ca informaţia despre informaţie.

Dumnezeu Atotţiitorul, Cel în Treime Sfântă slăvit şi închinat, Iubitorul de oameni şi Dătătorul de viaţă, în Puterea Căruia sunt toate, să ne ocrotească şi să ne miluiască! Amin!

Autor: Maica Neonila 

Vezi si:

Noua paradigmă: către o religie a numărului (I)

Noua paradigma - catre o religie a numarului (partea a doua)
Mic tratat de atemporalitate romaneasca. Despre cipuri, frica si iubire

 

Mic tratat de atemporalitate romaneasca. Despre cipuri, frica si iubire

Mic tratat de atemporalitate românească. Viitorul condiţionat optativ.
 
Motto:
Între societatea bazată pe frică
şi societatea bazată pe iubire
va exista dintotdeauna un conflict ireconciliabil,
în sensul că cel ce iubeşte se va sacrifica
pentru ca cel căruia i-e frică
să înveţe să iubească.

Frica este iraţională prin aceea că dorinţa de a împlini, prin puterea trupului, suma unor instincte biologice, covârşeşte intr-atât raţiunea încât, prin starea de angoasă generalizată a individului, îi subjugă acestuia puterea de judecată limpede şi de discernământ, forţându-l să utilizeze mintea nu pentru a găsi soluţii reale de satisfacere a nevoilor sale fireşti, ci pentru a justifica soluţii imaginare pentru încercarea, întotdeauna nereuşită, de satisfacere a nevoilor sale, atât cele fireşti cit mai ales cele nefireşti. Frica permanentizată naşte ura, care este o stare de respingere sufletească şi mentală a oricărui lucru, ceea ce tinde către distrugerea lucrului urât. Acea stare nefericită duce, până la urmă, la ura de sine şi la dorinţa de autodistrugere, după cum şi istoria încercărilor de tiranie o demonstrează. Aceasta să fie societatea pe care o dorim?
Iubirea este supra-raţională prin aceea că, din dorinţa de a depăşi, prin puterea mintii, instinctele biologice, foloseşte nu numai toată buna funcţionare de coordonare a raţiunilor de a fi a lucrurilor, care este principala funcţiune a minţii, ci depăşeşte aceasta, ajungând la un principiu transcendent existenţei lucrurilor şi îl recunoaşte pe acela ca pe cauza raţiunii însăşi. În cazul iubirii, aşa cum este ea înţeleasă de către doctrina creştină, raţiunea nu numai că nu este pervertită sau anihilată, ci este depăşită tocmai prin faptul că întreaga ei funcţionare corectă conduce la o înţelegere mai presus de ea şi care îndreptăţeşte şi dovedeşte starea morală superioara a fiinţei care iubeşte.
Iubind, deci în starea sa fericită şi împlinită, omul capabil de o permanentă jertfă de sine şi societatea pe care o compune priveşte toate lucrurile nu numai cu profundă înţelegere şi compasiune, dar evoluează către o şi mai mare înnobilare a sa şi a tuturor lucrurilor. Modelul unui astfel de stat este, din câte ştim, Imperiul Bizantin.
Entităţile care cercetează şi susţin programe bazate pe ICT sunt multe. Dar să luăm cel mai la îndemână exemplu. Societatea Tehnologică de Informaţie, principalul sponsor şi promotor al programelor de introducere a cipurilor în toate domeniile vieţii publice în Europa, fără vreun referendum sau vreun consimţământ popular, nu numai că nu informează pe nimeni de planurile sale, dar se pare că titulatura acestei organizaţii e de fapt singura acţiune de sinceritate pe care o face, fiindcă e limpede că nu doreşte ca informaţia să fie a omului, a cetăţeanului, a societăţii civile, deci nu în sensul informării noastre se numeşte ea aşa, ci cu scopul PROPRIEI ei informări REFERITOARE LA NOI. Această organizaţie (de tip neonazist după configuraţia conceptuală, care promovează idei precum “noua rasă îmbunătăţită tehnologic”, ca şi cum omul nu ar fi DEJA o fiinţă nobilă şi desăvârşit creată de Dumnezeu), se susţine nu numai cu ameţitoare cifre de afaceri şi preconizări fabuloase în ce priveşte profitul economic, cu care păcăleşte Statele Membre (între 2007 şi 2013, generoasă, oferă 2, 170 miliarde de Euro în cadrul Programului pentru antreprenoriat şi inovare (EIP), incluzând alte 430 de milioane de Euro pentru promovarea inovării; 728 milioane de Euro pentru Programul de sprijin pentru politică în domeniul comunicaţiilor şi tehnologiilor informaţiei ICT; şi 727 milioane Euro pentru Programul de energie inteligentă în Europa (IEE), programe nedezbătute public (deşi este obligatoriu ca programele de natură dubioasă ce aduc riscuri la adresa demnităţii şi libertăţii omului să fie dezbătute cel puţin 36 de luni prin toate mijloacele publice), neanunţate, nereglementate legislativ, dar totuşi semnate la rece şi cu uşile închise faţă de mass-media sau de cetăţeanul de rând, care se va trezi că i se va aplica prin injecţie sau prin vreun alt mod neobservabil, cu un implant cu micro-cip care să-l spioneze în permanenţă, să-i modifice comportamentul, voinţa, gândirea şi simţirea prin diverse tehnologii, aşa cum o dovedesc studiile aplicate de sociologie, psihologie, şi medicină. Citim, începând cu anii 80, prin presa americană mai ales, articole cu viziuni futuriste a unei computerizări de scară mondială. Visele narcotice şi adolescentine ale oamenilor de ştiinţă atei se întâlnesc în mod cu totul nefericit şi de mare succes, cu buzunarul larg şi mereu mai lacom al tăticilor făuritori de ideologii de mulgere economică a tuturor, şi se nasc trenuleţe fără frâne care circulă silenţios către abisul abrutizării omului.
Pentru ochii avizaţi şi informaţi în realitate, nu doar cu numele, este nu numai dovedit în repetate rânduri de către comisiile, comitetele, organele şi organismele competente din Statele Unite şi Europa, că:
- din punct de vedere economic, din afacerea cu cipuri pe produse au de câştigat nu producătorii, ci intermediarii, iar costurile produselor nu se micşorează, deci nici într-un caz nu e ceva benefic pentru cetăţean. Scopul adunării de date şi studii demografice, bazate pe folosirea acestor cipuri pe care oamenii le iau cu sine odată cu cumpărarea produselor nu au drept scop decât o şi mai virulentă şi mai fără de scrupule campanie de publicitate. Iar băncile, dacă într-adevăr ar dori să ofere o mai mare siguranţă clientului, şi o mai bună eficienţă tranzacţiilor online, ar avea la dispoziţie o gamă largă de soluţii preferabile celei cu cipuri. (Oricine va putea citi şi modifica datele incluse pe cip. Mai mult, una din 1000 de scanări este eronată. Judecaţi gradul de siguranţă publică a acestor cipuri.)
- din punct de vedere al sănătăţii, există în curs de testare o serie de aplicaţii, (mai mult sau mai puţin justificate de nevoile reale ale pacienţilor), de dispozitive medicale, active sau pasive, care folosesc micro-cipuri. Asociaţiile Medicale şi pentru Protecţia Consumatorilor din Statele Unite au făcut şi publicat numeroase studii conform cărora se arată că riscurile aferente acestor aplicaţii sînt nu numai foarte multe, dar că numărul acestor riscuri este necunoscut. Nu s-au întreprins încă studii pe termen lung în ce priveşte ireversibilitatea efectelor secundare negative. Fără a se formaliza sau preocupa prea mult, Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei din România îşi arogă, probabil în tandem secret cu Ministerul Sănătăţii, Anacronismelor şi Dezinformaţiei, dreptul stupefiant nu numai de a nu anunţa populaţia, care i-a mandatat, în legătură cu aceste riscuri, dar şi-a dat deja acordul din plin de testare a acestor aplicaţii în planul aşa zisei sănătăţi publice din România. Răsplata trebuie să le fi fost destul de substanţială, ca să le substituie golul existent de conştiinţă.
- din punct de vedere politic, prin aplicarea de cipuri pe oameni, tratându-i aşadar ca pe vite, se lezează toate drepturile fundamentale ale omului scrise în toate actele constitutive ale societăţii moderne din ultimele veacuri. Originea ideii de culegere a datelor biometrice începe cu încercările poliţieneşti ale sec. 19 de a identifica şi urmări răufăcătorii. Este adevărat că sîntem cu toţii păcătoşi, dar chiar vrem sa abrogăm prezumţia de nevinovăţie? Responsabilitatea personală, liberul arbitru şi alegerea acţiunii celei mai reprezentative pentru individualitatea noastră, sînt lucruri fără de care nu se poate imagina un concept de împreună-vieţuire în societate. Fără aceste lucruri de bază, iar locul de frunte al aplicării liberului arbitru este credinţa, omul nu devine doar sclav, ci moare sufleteşte.
- din punct de vedere social schimbările culturale vor avea un asemenea impact că, în condiţiile în care drepturile omului nu mai sînt considerate importante, iar limbajul a fost deturnat în aşa fel încât termenii să aibă valenţa contrară celei de veacuri cunoscute, nu se poate lesne prevedea vreo valoare care să mai constituie un liant între oameni. O societate computerizată bazată pe teroare în care indivizii sînt, paradoxal, alienaţi prin conectare artificială, este o societate sortită pieirii.
Dar… să tăcem în continuare şi să aşteptăm ziua când vom cere voie unei maşini de spălat creier să ne spunem unul altuia că ne e dor de libertate, dar asta ar însemna să nădăjduim că ne vom mai putea aminti ce-o fi aceea?!
Frica o fi păzind într-adevăr bostănăria, dar degeaba, dacă bostanul e sec. Nici hoţul n-are ce fura.
Într-o cu totul altă ordine de idei, o singură clipă de iubire e ca o veşnicie.

M. N.
Din Arhiva Civic Media pentru cartea Dictatura biometrica – cipul controlului total