Cîteva extrase dintr-o carte obligatorie pentru bibliografia celor ce nu cunosc frica de Dumnezeu - HRISTOITIA, de Sfîntul Nicodim Aghioritul
Afară de cele zise până acum, că nu se cuvine creştinilor să spună sau să facă glume, ghiduşii şi să râdă (care este a 3-a) poate să se dovedească şi din altele, dar mai cu seamă; a) din acest lucru, din firea glumeţilor şi din râs; şi b) din răutăţile şi vătămările pe care le pricinuiesc.
Întâi, fiindcă glumele şi şăgile sunt o risipire a unirii şi a rugăciunii minţii; precum adeverează Marele Vasile zicând: „Nici la cuvintele şăgalnicilor şi ale oamenilor pricinuitori de râsuri, care au obicei mai ales a dezlega puterea firii sufletului, să nu luăm aminte” (Epistola 1), pentru că ele sunt o ameţeală şi schimbare a aşezării gândurilor şi o surpare şi cădere din partea cea mai de sus, nepătimaşă şi stăpânitoare a sufletului, în partea cea mai de jos, pătimaşă şi robită.
Al doilea, glumele şi şăgile, după dumnezeiescul Hrisostom, fac sufletul moleşit, năpăsător şi trândav. Glumele nasc înjurături, cuvinte ruşinoase, vătămări sufleteşti, râsuri şi hohote şi mai pe urmă dau în curvie: „Gluma face pe suflet moleşit, nepăsător şi trândav, aceasta naşte şi ocări de multe ori şi pricinuieşte războaie; că din glume, câte călcări de jurământuri! Câte vătămări! Câte cuvinte de ruşine! Din acestea se nasc şi se înmulţesc răutăţile şi de multe ori se sfârşesc în curvie” (Cuvântul 17, la cea către Efeseni).
Pentru aceasta a zis şi Cuviosul Isaia: „Din patru lucruri se înmulţeşte curvia trupului: din somn până la saţiu, din mâncare până la saturare, din glume şi împodobirea trupului”. Asemenea şi râsurile, după acelaşi Hrisostom, slăbănogesc întreaga înţelepciune, izgonesc cucernicia şi uită frica lui Dumnezeu. Râsurile nu se tem de moarte, nici de înfricoşata judecată, nici de veşnica muncă. Râsurile sunt ducătoare în curvie şi pricină defăimării. „Înfricoşat este a se slăbănogi cineva cu gluma, pentru că râsul dezleagă legătura întregii înţelepciuni, râsul izgoneşte cucernicia, râsul nu-şi aduce aminte de frica lui Dumnezeu, râsul nu se teme de înfricoşarea gheenei şi este ducător în curvie; facerea râsurilor e pricină de defăimare” (Cuvânt că nu trebuie a glumi pustnicii).
Deci, fiindcă glumele şi râsurile de la sine sunt atât de rele şi pricinuiesc atâtea vătămări, pentru aceea trebuie să fie departe de viaţa creştinilor, care trebuie să fie sfântă, cinstită, paşnică, întreg înţeleaptă şi mai presus de orice răutate şi păcat.
112. Ce este glumeţul?
Şi iarăşi, glumeţ şi şăgalnic va să zică, după Hrisostom, este un om împestriţat la obiceiuri, neaşezat la minte, lesnicios şi uşor de schimbat la chip, care imită pe orice om şi orice asemănare, la glas, la mers şi la toate celelalte, silindu-se cum să născocească şi cum să inventeze bârfeli şi luări în râs la fiecare. Glumeţul, de multe ori, intră şi în luptă şi vrăjmăşie cu aceia pe care îi ia în râs; atât când ar fi ei de faţă, cât şi în lipsa lor. Deci, creştin şi glumeţ sunt două lucruri potrivnice; şi pe cât este departe cerul de pământ, aşa şi creştinul trebuie să fie departe de glume şi luări în râs. „Şăgalnic se zice cel felurit, cel lesnicios a se închipui întru toate, cel ce se află în tot locul, cel care e departe de cei ce slujesc lui Hristos — care este piatra cea tare. Acesta imită forma oricărui om, şi cuvântul, şi mersul, şi râsul, şi toate; acesta încă şi luări în râs născoceşte. A lua în râs cineva pe altul este nepotrivit petrecerii creştineşti şi e silit unul ca acesta să primească şi vrăjmăşie de prisos de la cei ce sunt luaţi în râs de către el, ori de sunt de faţă, ori de nu sunt de faţă ca să-l audă.” (Cuvântul 17, la Efeseni).
113. Glumeţii şi pe cele dumnezeieşti le iau în râs
Dar nu numai atât, glumele şi şăgile au intrat încă şi în lucrurile cele sfinte ale Bisericii; că glumeţii şi luătorii în râs au îndrăznit neruşinaţii să ia în batjocură până şi dumnezeieştile cuvinte ale Sfintei Scripturi; şi îndrăznesc să adauge la Dumnezeieştile Scripturi alte cuvinte batjocoritoare ale lor ori să scoată din ele, sau să schimbe cuvintele Scripturii; sau în cele din urmă, aceleaşi cuvinte ale Scripturilor să le potrivească cu alte lucruri necuviincioase şi necinstite.
Aşa, unii dintre ei, în vremea Dumnezeiescului Hrisostom, punând masa şi îndemnând copiii lor ca să mănânce, schimbau acel sfinţit cuvânt al lui David, ce zice: „Luaţi învăţătură ca nu cândva să se mânie Domnul”, şi îl ziceau schimbat către copiii lor, aşa: „Luaţi, băieţi, nu cumva să se mânie pântecele”; şi iarăşi, alţii ziceau: „Vai ţie, mamona, şi celui ce nu te are pe tine”; şi altele multe, pentru care hotărât a zis limba cea de aur şi bine grăitoare: „Că unde nu este încă boala aceasta? Acum şi în biserică s-a băgat, acum şi de Scripturi s-a atins. S-a întâmplat oarecine fiind la oarecare din cei ce se făleau pentru cunoştinţă... şi blidul înainte punându-l, zicea: Apucaţi băieţi, ca nu cumva să se mânie pântecele; şi alţii zic: Vai ţie, mamona, şi celui ce nu te are pe tine; şi multe ca acestea necuviincioase le-a adus gluma” (Cuvântul 17, la cea către Efeseni).
Aşa şi cei din vremile noastre, mulţi stând la masă şi având vreun peşte mare şi bun înaintea lor, schimbă prea îndrăzneţii cuvintele Dumnezeieştilor Scripturi în dezmierdata şi prea puturoasa lor desfătare; şi tăind capul peştelui, zic despre el: „În capul cărţii este scris pentru mine”; iar tăind mijlocul, zic: „Aţi auzit că Mesia vine” şi pe urmă tăindu-i coada, zic: „Frumos era şi bun la mâncare rodul ce m-a omorât”. Şi acestea, cine le zic? Oamenii înţelepţi şi cu minte, iar de multe ori şi sfinţiţi şi clerici. Oare câţi zic aceste cuvinte, nu sunt vrednici să se pogoare foc din cer şi să-i ardă? Da, aşa hotărăşte auritul sfânt: „Oare nu sunt vrednice acestea de tr ăsnete?” (Omilia 17, către Efeseni).
114. Creştinii nu se cade a citi cărţi ce cuprind râsuri şi glume
Dar ce voi zice pentru acei spurcaţi oameni care au alcătuit cărticica numită „A Spânului” şi au dat-o şi în tipar? Care toată slujba sfintei Biserici a lui Iisus Hristos, cu care cântăm şi slavoslovim pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii, au potrivit-o şi schimbat-o, urgisiţii de Dumnezeu, în prihănirea spânilor. O, blestemaţii de Dumnezeu! O, prea necredincioşii! O, prea spurcaţii! Toate duhurile cele necurate şi antihristice au intrat în inima acelui pângărit care a alcătuit această cărticică şi l-au împins ca să batjocorească şi să defaime dumnezeieştile şi sfintele cuvinte.
De aceea păziţi-vă, fraţii mei creştini, pentru dragostea lui Dumnezeu; păziţi-vă bine, să nu citiţi niciodată acea blestemată cărticică, ci, când o veţi găsi undeva, să o aruncaţi în foc. Că cine o va citi sau o va asculta cu dulceaţă citindu-se, nu mai este creştin, ci luptător de creştini şi se anatematiseşte de canonul 63 al Sinodului ecumenic VI. Tot aşa să vă păziţi a nu citi nici cărticica lui „Bertold”, pentru mulţimea luărilor în râs ce cuprinde şi alte asemenea cărţi.
115. Că glumele pricinuiesc şi moarte
Să vă spun lucruri încă şi mai înfricoşate? Glumele şi şăgile, de multe ori, pricinuiesc chiar moarte celor ce le întrebuinţează; probă că acestea sunt adevărate dovedesc istoriile care le-au lăsat cei din vechime. Căci citim la istoricul Corneliu Tacitul: „Uestin, guvernatorul împăratului Neron, fiindcă lua în râs pe Neron, că era tâmpit şi trândav, a poruncit împăratul colonelului Girelan să-l prindă cu ostaşii şi aducându-l la baie, acolo i-a deschis toate vinele trupului şi în lăuntrul acelei călduri scurgându-i-se sângele, a murit. Tot aşa a pătimit şi Seneca, acel stoic filosof. Că şi acesta luând în râs bărbăţia împăratului Neron, când trecea cu careta şi-i auzea glasul cum cântă; pentru aceste, zic, luări în râs, a poruncit împăratul şi i-a deschis vinele la amândouă mâinile şi acolo pentru că a râs, dar nu cu vreo precugetare şi gătire, ci din întâmplare şi după vreme; cu cât oare mai mult are să vă dojenească şi să vă certe pe voi, cei ce faceţi atâtea pregătiri, atâtea planuri, cum să râdeţi şi să faceţi şi pe alţii să râdă? Cu mult mai mult vă va certa pe voi care spuneţi atâtea cuvinte şăguitoare şi luări în râs. Iar dacă Dumnezeu a mustrat şi a prihănit pe Sarra că a râs, dar nu cu hohot şi cu sunet, ci întru sine, adică în tăcere şi netulburată, fără să o audă cineva, numai cu o surâdere şi zâmbet al feţei; cu mult mai mult, fără asemănare, vă va mustra şi prihăni pe voi, cei ce ca nişte nebuni şi nepricepuţi înălţaţi glasul vostru când râdeţi, încât pârâie obrajii voştri de râs, precum pârâie spinii când ard pe foc.
De aceea zice Solomon: „Că precum este trosnetul spinilor sub căldare, aşa este râsul nebunilor” (Eccl. 7, 7). Cu cât mai mult va prihăni pe voi care din râsurile cele peste fire şi din multa vărsare şi lăţire a inimii voastre, fierb toate umezelile, încât scoateţi şi lacrimi din ochi? (şi aceasta se numeşte fierbere de râs, de care spune Grigorie Teologul: „Râsul cel fără rânduială scoate şi lacrimi”). Şi ca să zic în scurt, dacă Dumnezeu a certat râsurile în anii cei din vechime, cei înaintea Legii şi a Evangheliei, în care oamenii erau noi-începători, ca nişte copii mici şi a certat acestea nu în faţa unui bărbat, ci a unei femei, care este fireşte neam slăbănog şi iubitor de râs; cu mult mai mult va certa pe cei ce râd şi glumesc în timpul acesta, pe cei după lege şi în darul Evangheliei, în care oamenii au ajuns la bărbat desăvârşit şi la măsura vârstei plinirii lui Hristos, precum scrie Pavel.
- un text postat acum cativa ani de Monahul Filotheu pe Grupul Ortodoxia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu