SANDU TUDOR. HRISOVUL CLIPELOR sau PECETEA VIEŢII SI A MORŢII - Scurtă analiză a limbii si stilului –

                        De folos poate fi omului orice vreme, dacă poate                                                                               măcar să desluşească, fie şi ca printr-o ceaţă,

perspectiva unui viitor.

                                                                                                        Alexandru Mironescu, Kairos[1])                

                                                                                                                                   

           Hrisovul clipelor, capodopera poeziei ieroschimonahului Daniil de la Rarău, are o întindere de douăzeci şi patru de cânturi, semnificând cele douăzeci şi patru de ore ale unei zile, aşa după cum precizează poetul: Hrisovul e scurt ; / îi numai atât / cât se poate scrie / de-o noapte şi-o zi./ Că măscăriciul, mireasa şi ferentarul/ au trecut hotarul, călări,/ pe cărări ştiute hoţeşte /[2].

       Din cele câteva versuri, citate, se desprinde muzicalitatea specială a poemului, melopeea poeziei populare, de o anume tristeţe pe care o poate reliefa un singur instrument muzical al vremilor de legendă, al unui trecut ce se face simţit şi prin materialitatea acestui instrument,  cobuzul, luat ca simbol: Iată toată cuviinţa, destul de sumară şi prozaică, a acestui argument, care rămâne, … o cuvenită invitaţie la proaspătă şi deschisă călătorie prin auz – ce o avem de faţă – , prilej  pentru o destăinuire, pentru o muzică lăuntrică de „ înalt cobuz”. Am răsturnat în simbol acest instrument muzical – cobuzul vremurilor de baladă – la  trebuinţele unui nou meşteşug, ale unei noi armonii sonore[3].

        În această parabolă s-a ales ca miez ideatic trecerea prin momentele semnificative ale vieţii, circumscrise într-o sintagmă concisă „hrisovul clipelor”, clipele marcând suumul vieţii, înţeleasă în plenitudinea ei, aşa cum ne explică răspicat poetul în expunerea temei: Viaţa obişnuită e romanul real; banal trăită, e numai realism romantic sau pur romantism, risipit de prisos. Concentrată şi trăită simplu, în clipe, viaţa se descoperă cu adevărat legendă şi aventură unice, vitale, în înţelesul lor profund şi major[4].

         Două lucruri esenţiale trebuie reţinute de cititorul acestui „cântec” al vieţii şi al morţii: a) definiţiile vieţii, după modul în care aceasta este trăită, având drept cadru fundalul cromatic, lumină / umbră, „lunecarea prin soarele zilei sau prin întunericul nopţii”, după mărturisirea poetului în tema anunţată, imediat după Argument: Întregul acestui hrisov se desfăşoară împărţit în cele două fapte mari ale zilei: lunecarea prin noapte şi trecerea sub soare. Desfăşurarea de vis treaz, la o veghe deschisă, urmată răsturnat de tot dinamismul oniric al trăirii la amănunt, zilnice, adică totalul scurtelor, concretelor şi crud-luminoaselor clipe ale vieţii[5]; b) cel de-al doilea element semnificativ este simbolul facerii, rolul rădăcinii oricărei zidiri, pe care o defineşte admirabil în Argument : Totdeauna rădăcina este nevăzută, dar se presupune cunoscută. Numai prin rădăcină se face înţeleasă, în toată rodirea şi în toată rotirea cuprinsului, ceea ce este coroana. Geometrizând, rădăcina fiind centrul din care izbugneşte viaţa din adânc, puterea ei este, de asemenea, şi cea care determină cercul, hotărăşte destinul coroanei, plinătatea şi lărgimea ei, însăşi viaţa şi rodul ei[6]. Am stăruit asupra acestei frumoase dezvăluiri pentru a pune în evidenţă concordanţa afirmaţiilor, făcute în spiritul adevărului, în ceea ce numim arta poetică, cu ceea ce pune în lumină limba română, în spiritul ei ancestral. Termenul rădăcină este moştenit din latină, atestat în forma radícina, şi are la bază un element arhaic, pelasg, vechi grec sau geto-dac, riza,-hV (ríza,-is), în latină, radix. Primul termen, arhaic, deci anterior influenţei latine, s-a păstrat în alcătuirea verbului a (se) răzima, generalizat în forma mai nouă, rezema, cuvânt provenit dintr-un verb arhaic, rizow (rízoo), la forma pasivă, errizwmai (errízomai), cu sensul „a fi susţinut”, „a fi fixat”, apoi „a (se) sprijini”[7], având şi un derivat verbal de la rădăcină, înrădăcinat, cu „rădăcină solidă”, iar sensul figurat este „ceea ce a prins rădăcină”. În dicţionarele româneşti, acest verb, a (se) rezema, foarte vechi în structura limbii române, este prezentat cu etimologia necunoscută, deoarece nu a putut fi explicat din latină sau din slavă. Cu această adnotare specială, de ordin lingvistic, intrăm în cheia desfacerii şi prezentării artei lexicului în poezia ieroschimonahului Daniil de la Rarău, un lexic ce are valenţe sonore speciale, tocmai prin vechimea lui, dar şi a semantismului ce evocă epoca de glorie a literaturii orale, în special, a baladei româneşti. 

De ce merge preotul cu Ajunul şi prejudecăţile de doi lei

Unii oameni sunt preocupaţi de banul pe care trebuie să-l dea preotului, uitând ceea ce este esenţial.

Odată cu apropierea praznicului Naşterii Domnului, lumea se schimbă invariabil. Colinde peste tot, tineri care cutreieră străzile cu intenţii incerte, mulţimi care asediază supermarketurile şi pieţele, afumători, purcei tăiaţi cu cruzime în zăpada proaspătă, daruri.
Biserica se pregăteşte şi ea de praznicul naşterii din nou a umanităţii. Post de 40 de zile, Taina Spovedaniei pentru cei cu adevărat credincioşi, Împărtăşire din Trupul Domnului. Cu câteva zile înainte de Crăciun, preoţii din întreaga Biserică merg pe la case pentru a vesti Praznicul luminii. Trebuie spus că preotul este cel dintâi colindător. Colidătorul esenţial pentru că el aduce pe Hristos în casele oamenilor. Prezenţa sa sacerdotală prezentifică evenimentul Naşterii în inimile oamenilor, binecuvântarea sa pecetluieşte cu har anul care va urma, doxologia glasului şi a sufletului devin dăruire de sine lui Dumnezeu, Pruncul cel veşnic.
Unii oameni sunt preocupaţi de banul pe care trebuie să-l dea preotului, uitând ceea ce este esenţial. Alţii nu deschid uşa doar doar nu vor sărăci. Trebuie spus că preotul nu vine la casele creştinilor pentru a cere bani, iar în cele mai multe cazuri, atunci când oamenii sunt sărmani, preotul chiar îi ajută pe aceştia. Binecuvântarea pentru un an de lumină, alungarea întunericului spiritual acumulat prin păcate săvârşite iar şi iar, toate acestea nu pot fi cuantificate şi nici plătite vreodată. Dacă am avea ochi să vedem, am realiza acest lucru.
 În timp ce preotul poartă prin case Icoana Naşterii Domnului, se cântă troparul Naşterii:
„Naşterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine ţie Soarelui Dreptăţii şi să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus, Doamne, slavă Ţie”.
În acest tropar se află tainic toată mişcarea lumii de la întuneric la Lumina Hristos, toată iconomia veacurilor în dorul lor către veşnicie, toate lucrările omeneşti de sfidare a morţii, toată arta, literatura, cultura omului. Hristos este Lumina cunoaşterii umane, sensul adevărat al umanităţii, răspunsul la întrebările vieţii, vindecarea de durerile morţii. Omul, înfricoşat de stihiile lumii, venerând focul, fulgerul, stelele şi soarele, într-o nostalgie reziduală a raiului pierdut, învaţă cultul adevăratului Dumnezeu. Stelele sunt aşadar profeţii ale adevăratului Soare al Dreptăţii, călăuzitoare către Adevărul veşnic al iubirii, prezenţe luminoase care vestesc în parţialitatea lor cosmică, pe Dumnezeul cel deplin. Creştinismul este izbăvirea lumii de ignoranţa idolatră, este mântuirea din prostia oglindirii de sine, ieşirea din ritmul repetitiv al cosmosului slujitor, aflarea înţelepciunii care mântuieşte, nu numai poleieşte ridicol fiinţa cu paiete ideatice ieftine. Cucuta lui Socrate nu a reuşit decât să scoată în evidenţă absurdul legilor umane fără de Dumnezeu, drumul fără ieşire al înţelepciunii terestre. Crucea însă, plină de Sângele lui Dumnezeu, vestitoare a Învierii, este răspunsul lui Dumnezeu la toate întrebările lumii.
Mai există ceva în purtarea de preot a icoanei prin casele credincioşilor, cântând troparul. Există o gestică liturgică interioară, în care se vădeşte plinătatea de sens a doxologiei Crăciunului. La cuvintele „răsărit-a lumii lumina cunoştinţei” preotul intră în casă cu icoana Naşterii, arătând că vocaţia iconologică a Întrupării este lumina cunoaşterii omeneşti şi intrarea lui Dumnezeu în casa lumii. Cuvintele „de la stea s-au învăţat să se închine Ţie Soarelui Dreptăţii”, credincioşii se închină şi sărută icoana şi mâna preotului, pecetluind liturgic cuvintele troparului. Preotul, cu faţa către răsărit, privind la icoana din casă, cântă: „Şi să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus”. Icoana casei se întâlneşte în privire tainică cu Icoana Naşterii Domnului. Casa devine Biserică şi Biserica devine casă a fiinţei. Apoi preotul binecuvintează: „Darul şi binecuvântarea care au fost la Naşterea Domnului să fie şi în casa aceasta!”. Aceste cuvinte consfinţesc devenirea casei în Betleem, a inimii în Peştera în care se naşte Pruncul veşnicei iubiri. Constelaţiile îşi ţin cu frică răsuflarea. Dumnezeul cerurilor doarme lin la sânul de lumină al Maicii Domnului. Casele devin peşteri în care Împăratul slavei se naşte iară şi iară, în pace, aduncând lumină în univers.
Odată eram la un spital, vizitându-mi sora operată şi spunându-i câteva rugăciuni. De la un pat alăturat, o bătrânică s-a apropiat încet încet, rugându-mă să-i citesc şi ei rugăciuni. Deşi avea preot în spital, după câteva insistenţe, m-am încumetat, m-am apropiat de patul ei şi i-am zis vreo câteva rugăciuni de sănătate. Plină de bucurie, bătrânica s-a ridicat şi mi-a întins doi lei. Am refuzat-o politicos. Ea tot insista, încercând să-mi bage cei doi lei în buzunar. Am oprit-o cu un gest, şi apoi i-am zis: „Lasă, mătuşă, păstrează banii pentru doctor!”. La care ea a răspuns: „Ce vorbeşti părinte? Crezi că îmi bat joc de doctor cu doi lei? Acolo măcar câteva milioane...”.
Prin ochi mi s-au perindat într-o clipă milioanele de boli, pe care în totalitatea lor le rezolvă Dumnezeu prin rugăciune. Mi s-au deschis ochii o clipă şi mi-am dat seama cât de puţin pun preţ oamenii pe credinţă şi cât de mult nădăjduiesc în doctori omeneşti.
Aşa este şi la Ajun. Dacă am realiza binecuvântarea plenară, puterea de lumină şi de vindecare, potopul de har revărsat peste lume, adâncul de taină al bunătăţilor, nu ne-am mai bloca în aceleaşi prejudecăţi materiale de doi lei, uitând esenţialul vieţii noastre: unirea cu Dumnezeu.

pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: Doxologia

Părintele Arsenie Boca: Preoţii vor repara bisericile, iar alţii vor construi altele noi, dar nelucrând ei la sufletul omului vor rămâne bisericile goale...

Vine timpul, şi e foarte aproape când toţi preoţii vor repara bisericile, iar alţii vor construi altele noi dar nelucrând ei la sufletul omului vor rămâne bisericile goale, cucuvelele vor cânta într-însele. Roadele slăbirii în dreapta credinţă a teologilor în facultăţi şi seminarii vor fi preoţii care vor fi şi mai slabi ca învăţătorii lor; mai ales în Transilvania. Ortodoxia aproape că va dispărea, ultima redută va fi Sibiul, dar va cădea şi acesta. Dumnezeu nu forţează mântuirea nimănui. Cine are minte să ia aminte.

(Părintele Arsenie Boca)

Talanţii Împărăţiei (pg. 208-209)