De folos
poate fi omului orice vreme, dacă poate măcar să desluşească, fie şi ca printr-o
ceaţă,
perspectiva unui viitor.
Alexandru Mironescu, Kairos[1])
Hrisovul clipelor, capodopera
poeziei ieroschimonahului Daniil de la Rarău, are o întindere de douăzeci şi
patru de cânturi, semnificând cele douăzeci şi patru de ore ale unei zile, aşa
după cum precizează poetul: Hrisovul e
scurt ; / îi numai atât / cât se poate scrie / de-o noapte şi-o zi./ Că măscăriciul, mireasa şi ferentarul/ au trecut hotarul, călări,/ pe cărări ştiute hoţeşte /[2].
Din cele câteva versuri, citate, se desprinde
muzicalitatea specială a poemului, melopeea poeziei populare, de o anume
tristeţe pe care o poate reliefa un singur instrument muzical al vremilor de legendă,
al unui trecut ce se face simţit şi prin materialitatea acestui
instrument, cobuzul, luat ca simbol: Iată toată cuviinţa, destul de sumară şi
prozaică, a acestui argument, care
rămâne, … o cuvenită invitaţie la
proaspătă şi deschisă călătorie prin auz
– ce o avem de faţă – , prilej pentru o
destăinuire, pentru o muzică lăuntrică de „
înalt cobuz”. Am răsturnat în
simbol acest instrument muzical – cobuzul vremurilor de baladă – la trebuinţele unui nou meşteşug, ale unei noi armonii sonore[3].
În
această parabolă s-a ales ca miez ideatic trecerea prin momentele semnificative
ale vieţii, circumscrise într-o sintagmă concisă „hrisovul clipelor”, clipele
marcând suumul vieţii, înţeleasă în plenitudinea ei, aşa cum ne explică
răspicat poetul în expunerea temei: Viaţa
obişnuită e romanul real; banal
trăită, e numai realism romantic sau pur
romantism, risipit de prisos. Concentrată şi trăită simplu, în clipe, viaţa
se descoperă cu adevărat legendă şi
aventură unice, vitale, în înţelesul lor profund şi major[4].
Două lucruri esenţiale trebuie
reţinute de cititorul acestui „cântec” al vieţii şi al morţii: a) definiţiile
vieţii, după modul în care aceasta este trăită, având drept cadru fundalul
cromatic, lumină / umbră, „lunecarea
prin soarele zilei sau prin întunericul nopţii”, după mărturisirea poetului
în tema anunţată, imediat după Argument: Întregul acestui hrisov se desfăşoară
împărţit în cele două fapte mari ale
zilei: lunecarea prin noapte şi
trecerea sub soare. Desfăşurarea de
vis treaz, la o veghe deschisă, urmată răsturnat de tot dinamismul oniric al trăirii la amănunt, zilnice, adică
totalul scurtelor, concretelor şi crud-luminoaselor clipe ale vieţii[5];
b) cel de-al doilea element semnificativ este simbolul facerii, rolul rădăcinii
oricărei zidiri, pe care o defineşte admirabil în Argument : Totdeauna rădăcina este nevăzută, dar se
presupune cunoscută. Numai prin rădăcină
se face înţeleasă, în toată rodirea
şi în toată rotirea cuprinsului,
ceea ce este coroana. Geometrizând, rădăcina fiind centrul din care izbugneşte viaţa din adânc, puterea ei este, de asemenea, şi cea care determină cercul, hotărăşte destinul coroanei, plinătatea şi lărgimea ei, însăşi viaţa şi rodul
ei[6]. Am stăruit asupra acestei frumoase
dezvăluiri pentru a pune în evidenţă concordanţa afirmaţiilor, făcute în
spiritul adevărului, în ceea ce numim arta poetică, cu ceea ce pune în lumină
limba română, în spiritul ei ancestral. Termenul rădăcină este moştenit
din latină, atestat în forma radícina, şi
are la bază un element arhaic, pelasg, vechi grec sau geto-dac, riza,-hV (ríza,-is), în
latină, radix. Primul termen, arhaic,
deci anterior influenţei latine, s-a păstrat în alcătuirea verbului a
(se) răzima, generalizat în forma mai nouă, rezema, cuvânt provenit dintr-un
verb arhaic, rizow (rízoo), la forma pasivă, errizwmai (errízomai), cu sensul „a fi susţinut”, „a
fi fixat”, apoi „a (se) sprijini”[7],
având şi un derivat verbal de la rădăcină,
înrădăcinat, cu „rădăcină solidă”, iar sensul figurat
este „ceea ce a prins rădăcină”. În dicţionarele româneşti, acest verb, a (se) rezema, foarte vechi în
structura limbii române, este prezentat cu etimologia
necunoscută, deoarece nu a putut fi explicat din latină sau din slavă. Cu
această adnotare specială, de ordin lingvistic, intrăm în cheia desfacerii şi
prezentării artei lexicului în poezia ieroschimonahului Daniil de la Rarău, un
lexic ce are valenţe sonore speciale, tocmai prin vechimea lui, dar şi a
semantismului ce evocă epoca de glorie a literaturii orale, în special, a baladei
româneşti.
Pornind de la tema evidenţiată de
poet, cea în care se justifică titlul secundar, Hrisov sau timpul interior al unei zile, bazat, mai ales, pe
„nevoia rostirii muzicale”, a luării aminte sau a meditaţiei, numită „concentrare”
în „interioritate”, autorul îşi va alege cu mare grijă cuvintele, nu numai din
punctul de vedere al sonorităţii lor, ci şi din perspectiva vechimii şi mai
ales, a înţelesului. Această alegere impune şi ea, măcar la nivelul formal, tonalitatea
de „cântec bătrânesc”sau de „baladă”, deoarece, după mărturisirea autorului, cântecul este conştiinţa plenară „a unui adevăr al vieţii ce se descoperă în sensul lui
profund şi major”. Cântecul se naşte din încântarea luminoasă faţă de adevărul
vieţii, aurul care curge în nisipul clipelor. Aurul, adică
sensul real al vieţii, curge, adesea, fără veste şi băgare de seamă, în nisipul
clipelor, aşa încât nu suntem conştienţi de valoarea lui. Ideea este
ilustrată prin folosirea unui termen muzical, acela de contrapunct, prin care înţelegem
paralelismul melodic, aşa cum reiese din chiar definiţia termenului: „o altă
structură melodică, suprapusă şi de sine stătătoare, având fiecare (dintre
structurile melodice) un înţeles propriu, dar formând laolaltă un tot organic”[8].
Explicaţia întregii desfăşurări a poemului
este foarte clară în prezentarea temei şi a definiţiei poetice a contrapunctului: Iată douăzeci şi patru de icoane şi pricini de cântec la ceasurile inimii şi ale minţii; ele fac acest hrisov. Măsura ritmică a unei zile, dar
fără simetria ucigătoare a unei cronologii…[ci doar] aceea a mlădierii melodioase a unui timp trăit, timp lăuntric.
Viaţa ca durată, dăinuire, este un contrapunct
interior,[9] adică o formă
neexprimată ce ţine de viaţa spirituală. Viaţa, în sensul biologic, nu este
viaţă dacă este despărţită de moarte, deoarece „moartea este a vieţii”, ea, ca sârşit, este cununa vieţii; [iar] sfârşitul este, după părerea Sfântului, extazul depăşirii totale, exprimat în moarte. În cuvântul explicativ,
intitulat Finalul, intrăm în realul
premoniţiei uluitoare pe care o primise Sfântul în timp ce gândea asupra
esenţei specifice, diferenţiatoare a morţii, un sfârşit ce va „spune ceva”: O adevărată moarte se cere, prin aceasta, să
fie şi ea rodnică, să fie o moarte cu enigmă,
o moarte care spune ceva. …Ea e
prilejul ca viaţa noastră, oricum ar fi fost, să se arate în tot ce are mai uimitor, mai profund, mai puternic.
Moartea rămâne cea mai din urmă şi cea mai însemnată
întâmplare a vieţii. Profundzimea acestor idei face parte din viziunea trecerii ieroshimonahului în
Împărăţia lui Dumnezeu, fiind o parte integrantă din dorinţa jertfei supreme,
prin care a şi dobândit cununa muceniciei.
Poemul propriu-zis are înaintea celor
„douăzeci şi patru de icoane şi pricini”, care alcătuiesc hrisovul şi nu hronicul,
o predoslovie
şi nu o precuvântare, fiind şi în
acest detaliu, un evident argument al
colbului aşezat pe hrisovul voievodal. Spre a înţelege delimitarea termenilor
medievali, aşezaţi şi folosiţi într-un raport de opoziţie, trebuie să explicăm
diferenţele care sunt exprimate în Predoslovie:
Hrisov şi nu hronic
/ am luat să scriu./ Zodie şi ornic / viu, / pentru dreapta viaţă,/ măruntă la faţă,/ uimitoare în miez / şi în care crez[10]. Cei doi termeni de origine mediogreacă, hrisov
şi hronic,
au din punct de vedere semantic o valoare specială, particulară, dar ei sunt
situaţi, cronologic, în aceeaşi sferă temporală, fiind utilizaţi în documentele
medievale. Hrisovul este folosit cu sensul lui de bază, acela de „document
provenit din cancelaria domnească, purtând sigiliul domnitorului”, aşa cum o
arată şi numele primar, grecesc: crusoboulon (hrisovoulon) „bulă de aur”, ceea ce în limba română, folosită în
cancelariile domneşti, se mai numea pecete. Sensul apare explicit în ultimul
vers care încheie Predoslovia: Cu vârf muiat în tristeţea/ şi frumuseţea/
acestui scrum auriu şi de nimic,/ am încondeiat de istov/, măreţ de mic, / sulul voievodal al acestui hrisov[11]. Hronicul, hronica sunt două variante
învechite, de provenienţă greacă, cronikon (hroníkon), iar formele curente, cronic,
cronică sunt cele provenite prin filieră latină, din chronicus şi chronica,
cu sensurile diferenţiate în funcţie de formele utilizate. În textul poemului
sensul cuvântului este cel de cronică,
„culegere de documente”. Locuţiunea adverbială, de istov nu a fost
folosită din ncesităţi de rimă, ci ea exprimă o nuanţă ultimativă, de
încheiere. Istov în limba veche
însemna „sfârşit, capăt”, iar de istov, cu valoare adverbială, înseamnă „complet”, „definitiv”; deci versurile
„am
încondeiat de istov,/ măreţ de mic,/ sulul voievodal” au valoarea
unei imagini a documentului voievodal, pecetluit, imagine autentificată şi prin
folosirea unui superlativ, obţinut prin alăturarea celor două antonime, măreţ
şi
mic.
În primul cânt, asistăm la
prezentarea a două tablouri în tonalităţi cromatice şi ritmice diferite; pe
de-o parte liniştea încremenită a Sucevei în care „visează moldav poveste străbună, / Oprită tăcerea, golită-i de şoapte”,
cu referire la sfinţenia vieţii ei de odinioară, încremenită în cer şi turle,
dar peste care se suprapune mişcarea, dinamica vieţii cu tot ce implică ea, mai
ales, călătoria cu rădvanul: Potcoava de múlt /(cu sensul de
veche) pe bolován / răsúnă,/ şi în práf, şi în lút/. Şi róţi
de rădván / se aúd / în plínul de lúnă /şi bíci în huít./ Tăcérea vegheáză ascuţít/. Am marcat cu
accente vocalele rostite sau cântate, spre a reliefa cadenţa specifică
prin care se pune în valoare intrarea în planul teluric, în planul mişcării, al
acţiunii de prisos, peste care suverană şi detaşată veghează tăcerea ascuţit, adică la o cotă
înaltă. Rădvanul este un termen folosit în Moldova pentru „caretă” sau
„caleaşcă” şi provine din germana medievală, Reitwagen sau polonezul rydwan,
termeni specifici pentru sec. al XVIII-lea.
Tabloul din cântul al II-lea ne introduce
direct în ambivalenţa trăirii, specifică unuia şi aceluiaşi personaj, gândul
senin ce se anină între trezie şi trezvie, ceea ce anunţă deja cum, şi, în
ce mod creşte gradat, până ce va depăşi limita: Şi ager ferentarul, la trezie visează,/ sub coiful înalt cu vârful în cer./ Turnat
în oţelul cămăşii de zale,/ albastru
nespus acum scânteiază ./ Uriaşa-i lance,
la miezul nopţii, sus!/ Că visarea
cea trează, / nebuna, / aude şi-n bolovan./ Şi vede-nainte/ cu văzul din
minte /solia ce vine, tot una/
cu zgomot greoi de rădvan,/ Ce roată rotundă e luna/ şi largă cât un maidan./ Primul termen cu o nuanţă
semantică arhaică este cel de ferentar, termen provenit din
latină, ferentarius, fiind un neologism
pentru „corpul de armată, auxiliar, uşor înarmat”[12].
Clipa ferentarului de „visare trează, nebună”, vede „înainte
cu văzul din minte” solia ce vine tot una , adică „în
acelaşi timp”cu zgomotul greoi de rădvan.
Aici, ni se atrage atenţia asupra acuităţii minţii, a perceperii, în zgomotul
lumii, specific desfăşurării evenimentelor, a „soliei” ce vine din lumea
tăcerii, a armoniei cerului, subliniată în ultimul vers, cu mirare: „ce
roată rotundă e luna”. Avem de-a face în versurile, cu specific
baladesc, ale ieroschimonahului Daniil, cu un procedeu poetic, caracteristic
poeziei populare, folosit şi în poezia cultă de marii poeţi. Este vorba de asonanţa poetică, procedeu care constă
în „repetarea aceluiaşi sunet sau grup de sunete, sau a vocalei de la sfârşitul
fiecărui vers”[13], dând poemului o valoare
artistică de natură sonoră, muzicală. O altă însuşire de natură artistică,
specifică poeziei populare, o formează „asocierea figurativă şi paralelismul formelor”[14],
procedeu pus în valoare de o cercetătoare de la Institutul de Lingvistică
„Sextil Puşcariu” al Academiei Române, filiala Cluj-Napoca. Nu vom menţiona
toate situaţiile ilustrative ale acestor procedee artistice, oferite de poemul
pe care îl analizăm, ci vom enumera câteva:
rădvan / maidan ; prelungă pluteşte privirea pe cale; cu
pană ovală,/ cu ison duios, / cu mână domoală, laudă adevărului
dureros ; fluieră-vânt golănit de strai, /…cu gândul flecar,/ să-nfulece-n fugă un
boţ de mălai; ce albă, ce dulce,/ ce blândă curge,/ prin
trei site la vale, / făina prea cinstită/ şi subţire/ pentru marea pită / a Măriei Sale/. Preferinţa pentru
asonanţa, stabilită la începutul cuvintelor, este o constantă ce dă poemului
muzicalitatea şi ritmicitatea anunţate atât în Argument, cât şi, sau mai ales, în Temă, unde, prin stăruirea asupra importanţei clipelor, se
subliniază importanţa cântecului: Cântecul
este conştiinţa plenară a acestui adevăr [„aurul care curge în nisipul
clipelor”], întrucât îţi dai seama bogat
de el[15]. Alegerea acestui tip de
asonanţă are şi rolul de a indica natura locului şi a situaţiilor evocate,
într-un mod plastic, plasticitate realizată prin auz: Iată un alt exemplu: Numai cel căzut, zdrobit cu topuzul,/ mare-măscăriciul, la butuci
legat,/ zornăie-n zăvoare, zadarnic se zbate/.[16]
Cum numărul termenilor arhaici,
medievali, este destul de mare şi greu de înţeles pentru cei ce nu sunt
familiarizaţi cu limba veche, ne vom opri asupra versurilor ce conţin asemenaea
termeni: se aud /în plinul de lună/ şi bici în huit. Ultimul cuvânt este o variantă de la huiet,
substantiv postverbal de la a hui, un termen regional folosit
pentru vuiet . Sub patruzeci spade de paici îndrăzneţi/ Săltând din
obânc buiestre parade,/ domneşti drumeţi,/ pe cale răznită, / sălbatec coclaur. Desigur că este uşor de recunoscut cifra 40,
specifică şi în acelaşi timp simbolică pentu întregul epos popular. Paic,
cu forma de plural, paici, înseamnă „tânăr boier care făcea parte din garda de corp
a domnitorului”. Termenul este de origine turcă sau persană, în forma peik.
Obânc
este şi el un termen ieşit din uz, o variantă a lui oblânc
cu sensul „partea de dinainte a şeii, puţin mai ridicată şi încovoiată”.
Termenul este foarte vechi deaorece îl găsim în macedo-română şi megleno-română,
preluat apoi de toate limbile slave. Etimologia este greu de stabilit, fiind
apropiat de oblok sau oblon[17].
Cale răznită,
este calea „rătăcită”,
„înstrăinată”. Cuvântul este un participiu trecut de la verbul a
răzní, termen popular, folosit cu sensul „a se rătăci”, „a se pierde”,
„a se despărţi”, „a se înstrăina”. Verbul este format de la adverbul razna
şi are, în textul poemului, o importanţă deosebită, marcând semnificaţia
întregului eveniment spre care se îndrepta careta domnească; cale răznită,/
sălbatec
coclaur. Coclaur, coclauri este
un cuvânt autohton, de asemenea foarte vechi, a cărui semnificaţie primară,
„loc ridicat prin depunerea de aluviuni şi de oase ale generaţiilor de înaintaşi,”
s-a pierdut, odată cu etimologia, adică cu transparenţa termenului din punct de
vedere etimologic. În DEX găsim următoarea explicaţie: „Coclauri, locuri neumblate sau puţin umblate, pustii, îndepărtate;
locuri prăpăstioase. Etimologia necunoscută”[18].
Pentru a înţelege etimologia pe care noi am propus-o pentru acest cuvânt
arhaic, moştenit, redau două versuri din poezia Grai valah a poetului Vasile Voiculescu : Calc des cu sufletul arsu-ţi coclaur,
Din fund oftează strămoşii de aur”[19].
Termenul coclaur are la bază un cuvânt pe care îl găsim şi în greaca
veche, kokkalon (kókkalon), cu pluralul kokkala (kókkala) „os,-oase”, forma de plural fiind cea din care a evoluat
forma românească coclauri. Terminaţia
de plural, -uri este încă o dovadă a vechimii termenului, aşa ca în
cuvintele: pământ, pământuri, mormânt,
mormânturi, duh, duhuri. Descrierea călătoriei dar şi a mijlocului de
transport prin care ea se face pune în lumină întreaga atmosferă a vieţii
medievale princiare. Careta-aurie cu herb de regină…cu patru roibani în roş valtrap. Cu herb de regină este o determinare
în care herb are sensul clar de „stemă”, „blazon” şi provine din germ. Erbe sau din polonezul herb [20].
Roş
valtráp, cu antepunerea adjectivului, adică inversarea topicii normale,
este procedeul prin care se subliniază culoarea caracteristică materialităţii
opulenţei, desfrâului şi violenţei diabolice. Cuvântul Valtrap, cu forma de
plural valtrapuri are sensul de „pătură specială care se pune sub
şaua calului”, un termen împrumutat din germ. Waltrape.
Paralel cu
desfăşurarea nunţii la curtea voievodală, suntem ridicaţi pe aripi de gând spre
a fi părtaşi la alte bucurii, bucuriile inimii în întâlnirile ei cu ceea ce e
nevăzut şi nesupus stricăciunii: Şi fără
înconjur să iscusim minune/ din frăgezimi
de gând şi purpură de soare./ Şi
izvodind cuminte, să măiestrim cântând/
înţelepciuni de piatră/ şi faptă
viitoare. Şi inima păstrată/ la semnul de trezie/ şi clară de departe/ când ne
va fi să fie,/ să ne-ntâlnim plângând/ din
bucurii curate / pentru logodna
noastră fără inel de rând/[21].
Cele două lumi, ce sunt alese şi trăite
în clipele de viaţă se întâlnesc, sunt puse faţă în faţă, şi prezentate prin
antiteză, aşa cum vom vedea în scena sacrificiului căprioarei, o sacrificare
sălbatică spre sălbateca ospăţului bucurie,
clipă în care impresionat, un copilaş pe prag, în lacrimi se-nfioară/ din spaima şi uimirea privirilor de drag.
Locuţiunea adverbială, de
drag este o construcţie tipic populară pentru a reda noţiunea „cu sau
din dragoste pentru ceva”. Din descrierea nunţii, cu dominanta mâncării şi a
băuturii, transportată în convoi, aflăm că în
Poarta Calicilor, Marele Căminar/ a numărat convoiul cu vinul adus./ Şi au tras la gârliciu o sută butoaie,/
pline cu sângele cel regesc din Cotnar/ [22].
Gârliciu
este un termen care avea în epocă mai multe sensuri. Aici, având în vedere
verbul a tras la…ar putea fi acela de
„a depozita în beci”, „ a trece prin gârliciu”, adică prin intrarea
strâmtă a beciului. Astăzi, prin extensie, în unele zone, termenul e folosit cu
sensul de „beci” sau „gâtlej”. În text mai apare de două ori, ca unealtă de
lovire, un alt termen medieval, topuz, cu sensul „măciucă bătută cu
nestemate folosită ca însemn al domnilor din Ţara Românească şi Moldova”;
„buzdugan”. Termenul era cunoscut şi în aromână şi greacă, topouzi (topoúzi) fiind
socotit de origine turcească, topuz[23].
Tot din turcă, în forma bagdali,
este şi bagdadie, cu sensul de „tavan”, un termen ce are la bază
numele unui material, folosit la finisarea tavanului, ce provenea din oraşul
Bagdad. În ceea ce priveşte verbul năusti din ultimul vers al cântului
al IX-lea, „Şi pe Vodă, cu privirea
rămasă / proptită pe zare,/ l-a năustit
umbra verde mişcătoare”, este o formă singulară care nu figurează ca
variantă a verbului năuci, în nici un
dicţionar, ceea ce poate fi interpretat şi ca eroare de tipar.
Ultimele cânturi, respectiv cele
numerotate, 21, 22, 23 şi 24 sunt un fel de melopee, un cântec ce descrie
moartea în toate aspectele ei, moartea „bună” şi cea „nefirească”, cea din urmă
fiind dorită de toţi cei care în mod paradoxal au valorile clipelor de viaţă
inversate, neputând să depăşească materia. Moartea nefirească, cea mai neînţeleasă,/
cea mai neprimită, cea mai uimitoare,/
care umileşte şi înfricoşează,/ e moartea
cea lină, blândă, de acasă, fără de pricină, care nu ne doare,/ …moartea cea din somn/ fără trezire/ când al vieţii mire/ crezi c-ai şi învins,/ şi cu braţ întins/
ţi-a trecut cununa fără s-o fi prins/. Ultimul vers este sentinţa care
dezleagă enigma şi întăreşte afirmaţiile făcute de ieromonahul Daniil în
cuvântul intitulat, Finalul.
Metaforele, comparaţiile şi analogiile în
distribuţia luminii şi a umbrelor, pe cele două planuri, uman şi cosmic, aduc
în prim plan istoria, legănată între poveste şi adevăr, între cuminţenia
luminată şi căderea în chingile determinărilor umane, necontrolate şi
distrugătoare : Pălesc lumânările-n sfeşnice grele,/ Umbra şi lumina la blândă-ngânare/
pun mortului zâmbet vioriu pe faţă/ … În ctitoria lui îl vor îngropa,/ cu
candelă ce nu se stinge./ Şi după datină
vor arunca/ un bulgăre în
groapă,/ să se înţeleagă adevărat/ ce nu
mai este,/ cum viaţa noastră trece
în Marea poveste/[24].
Tabloul final din cântul al XXIV-lea începe cu un verb similar celui folosit la
moartea voievodului, „a păli” în „pălesc
lumânările”, deci un paralelism
semantic, s-a stins a stelelor suită sclipire/ Suceava stă scrisă pe slavă
de smarald/ şi la ceasul sânecării straşnic
săltat, / străpunge un strigăt de surle subţire. Sunt respectate cuvintele ce s-au întărit
mai mult în această parte a ţării, în care scribii cancelariei domneşti trebuia
să foloserască limba slavă pentru a fi înţeleşi de vecini. Iată câteva exemple:
pogribanie
„înmormântare”, o variantă la termenul pogrebanie din slavonă, pogrebenije.
Jelania ne-a învăţat/ cum şi-n înfrângeri se
învinge. Jelanie are din punctul de vedere al sensului de „durere”,
„necaz”, „plângere”, „jeluire” o situaţie specială fiind influenţat de două
cuvinte slavone: zelanije „dorinţă”, termen confundat cu paronimul slav, zelenije
„doliu”, „durere”.Ciudat este faptul că, astăzi, Moldova medievală cu
documentele cancelariilor sucevene din secolul al XIV-lea şi al XV-lea, scrise
în slavonă dar cu multe cuvinte româneşti, care nu au putut fi traduse, sunt
prezente în dicţionarele ucrainiene, ca documente ale limbii ucrainiene vechi.
Cititorul neavizat al Dicţionarului etimologic
al limbii ucrainiene va socoti Suceava şi Cancelaria domnească a
voievozilor români parte componentă a culturii ucrainiene. Din documentele vremii
nu pot lipsi însă cuvintele de origine latină, fiind cele mai numeroase şi mai
frecvente care au dat caracterul latin sau romanic al limbii noastre. Revenind
la textul Hrisovului, verbul sâneca,
cu sensul „a se vindeca”, „a se restabili” e păstrat doar în formule vechi de
descântec şi provine din lat. *sanicare,
„ a deveni sănătos”, un verb de la adj. latin sanus. În încheierea analizei noastre ne alăturăm aprecierilor
medicului şi poetului, Vasile Voiculescu, cel care cunoştea limba populară şi
semnificaţiile ei, cel care în arta poetică a sufletului său a găsit cele mai
frumoase imagini ale întâlnirii cu Dumnezeu. După lectura poemului, în ziua de
15 martie 1958, l-a definit pe autorul lui astfel: Te-ai tras din veac şi lume în taina sihăstriei,/ Râvnind să fii un
simplu ieroschimonah,/ Dar harul te urmează, şi peste plai valah/ te unge însuţi Duhul vlădică-al poeziei./
17 iulie 2006,
Bucureşti Prof.
dr. Aurelia Bălan-Mihailovici
Universitatea
Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti
[1] Alexandru Mironescu, Kairos – Eseu
despre teologia istoriei – Editura „Anastasia”, 1996, p. 48-49.
[2] Taina „Rugului Aprins”, Ieroschimonahul
Daniil, Sandu Tudor, Editura „Anastasia”, Colecţia „Intelectualii
Bisericii”, Bucureşti, 1999, p. 79.
[3] Ibidem, p. 66.
[4] Ibidem, p. 65.
[5] Ibidem, p. 65.
[6] Ibidem, p. 64.
[7] Interesante sunt etapele fixării etimologiei, în două spaţii
îndepărtate, de doi autori ce reprezintă două generaţii şi formaţii ştiinţifice
diferite, eu fiind total izolată de marele om de cultură, Alexandru Ciorănescu,
autorul unei lucrări, multă vreme interzisă în lumea ştiinţifică românească, Diccionario Etimólogico Rumano,
Biblioteca Filológica, Universidad de La Laguna, Tenerife, Spania, 1954-1966,
publicat în limba spaniolă şi tradus în limba română, Dicţionarul Etimologic al Limbii Române (DER), de Tudora Şandru
Mehedinţi, lucrare apărută la Editura „Saeculum”, Bucureşti, 2002. Este
singurul dicţionar care redă soluţiile înaintaşilor, completate cu unele
rezolvări personale, rezolvări ce merg în concordanţă cu punctul nostru de
vedere, cu privire la originea arhaică, tracă şi greacă veche, a multor termeni
din limba română şi din arealul Peninsulei Balcanice, termenii fiind preluaţi,
mai târziu, de cultura slavonă.
[8] Dicţionarul explicativ al limbii
române (DEX.), s. v. contrapunct.
[9] Lucr. cit. p. 65.
[10] Ibidem, p. 67.
[11] Ibidem, p. 67.
[12] Dicţionarul Limbii Române
(DA), Tomul II, partea I (F-I), Imprimeria Naţională Bucureşti, 1934, s. v.
ferentar
[13]
Petit Robert 1, Dictionnaire de la langue
francaise, Paris, 1990, s. v. assonance,
provenit din lat. assonare.
[14]
Felicia Şerban, Lirica populară românească între Est şi Vest –studiu comparat de poetică
– Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj- Napoca, 2005, pp. 95 – 112 .
[16] Ibidem, p. 75.
[17] Al.
Ciorănescu, DER, s. v. oblânc.
[18] DEX., s. v. coclauri.
[19] V. Voiculescu, Poezii / Poésies,
Editura Minerva, Bucureşti, p. 296.
[20] Al. Ciorănescu, DER, s. v. herb.
[21] Lucr.
cit. p. 71.
[22] Ibidem, p. 73.
[23] Al. Ciorănescu, DER, s.v. topuz.
[24] Lucr. cit., p. 78.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu