SANDU TUDOR. HRISOVUL CLIPELOR sau PECETEA VIEŢII SI A MORŢII - Scurtă analiză a limbii si stilului –

                        De folos poate fi omului orice vreme, dacă poate                                                                               măcar să desluşească, fie şi ca printr-o ceaţă,

perspectiva unui viitor.

                                                                                                        Alexandru Mironescu, Kairos[1])                

                                                                                                                                   

           Hrisovul clipelor, capodopera poeziei ieroschimonahului Daniil de la Rarău, are o întindere de douăzeci şi patru de cânturi, semnificând cele douăzeci şi patru de ore ale unei zile, aşa după cum precizează poetul: Hrisovul e scurt ; / îi numai atât / cât se poate scrie / de-o noapte şi-o zi./ Că măscăriciul, mireasa şi ferentarul/ au trecut hotarul, călări,/ pe cărări ştiute hoţeşte /[2].

       Din cele câteva versuri, citate, se desprinde muzicalitatea specială a poemului, melopeea poeziei populare, de o anume tristeţe pe care o poate reliefa un singur instrument muzical al vremilor de legendă, al unui trecut ce se face simţit şi prin materialitatea acestui instrument,  cobuzul, luat ca simbol: Iată toată cuviinţa, destul de sumară şi prozaică, a acestui argument, care rămâne, … o cuvenită invitaţie la proaspătă şi deschisă călătorie prin auz – ce o avem de faţă – , prilej  pentru o destăinuire, pentru o muzică lăuntrică de „ înalt cobuz”. Am răsturnat în simbol acest instrument muzical – cobuzul vremurilor de baladă – la  trebuinţele unui nou meşteşug, ale unei noi armonii sonore[3].

        În această parabolă s-a ales ca miez ideatic trecerea prin momentele semnificative ale vieţii, circumscrise într-o sintagmă concisă „hrisovul clipelor”, clipele marcând suumul vieţii, înţeleasă în plenitudinea ei, aşa cum ne explică răspicat poetul în expunerea temei: Viaţa obişnuită e romanul real; banal trăită, e numai realism romantic sau pur romantism, risipit de prisos. Concentrată şi trăită simplu, în clipe, viaţa se descoperă cu adevărat legendă şi aventură unice, vitale, în înţelesul lor profund şi major[4].

         Două lucruri esenţiale trebuie reţinute de cititorul acestui „cântec” al vieţii şi al morţii: a) definiţiile vieţii, după modul în care aceasta este trăită, având drept cadru fundalul cromatic, lumină / umbră, „lunecarea prin soarele zilei sau prin întunericul nopţii”, după mărturisirea poetului în tema anunţată, imediat după Argument: Întregul acestui hrisov se desfăşoară împărţit în cele două fapte mari ale zilei: lunecarea prin noapte şi trecerea sub soare. Desfăşurarea de vis treaz, la o veghe deschisă, urmată răsturnat de tot dinamismul oniric al trăirii la amănunt, zilnice, adică totalul scurtelor, concretelor şi crud-luminoaselor clipe ale vieţii[5]; b) cel de-al doilea element semnificativ este simbolul facerii, rolul rădăcinii oricărei zidiri, pe care o defineşte admirabil în Argument : Totdeauna rădăcina este nevăzută, dar se presupune cunoscută. Numai prin rădăcină se face înţeleasă, în toată rodirea şi în toată rotirea cuprinsului, ceea ce este coroana. Geometrizând, rădăcina fiind centrul din care izbugneşte viaţa din adânc, puterea ei este, de asemenea, şi cea care determină cercul, hotărăşte destinul coroanei, plinătatea şi lărgimea ei, însăşi viaţa şi rodul ei[6]. Am stăruit asupra acestei frumoase dezvăluiri pentru a pune în evidenţă concordanţa afirmaţiilor, făcute în spiritul adevărului, în ceea ce numim arta poetică, cu ceea ce pune în lumină limba română, în spiritul ei ancestral. Termenul rădăcină este moştenit din latină, atestat în forma radícina, şi are la bază un element arhaic, pelasg, vechi grec sau geto-dac, riza,-hV (ríza,-is), în latină, radix. Primul termen, arhaic, deci anterior influenţei latine, s-a păstrat în alcătuirea verbului a (se) răzima, generalizat în forma mai nouă, rezema, cuvânt provenit dintr-un verb arhaic, rizow (rízoo), la forma pasivă, errizwmai (errízomai), cu sensul „a fi susţinut”, „a fi fixat”, apoi „a (se) sprijini”[7], având şi un derivat verbal de la rădăcină, înrădăcinat, cu „rădăcină solidă”, iar sensul figurat este „ceea ce a prins rădăcină”. În dicţionarele româneşti, acest verb, a (se) rezema, foarte vechi în structura limbii române, este prezentat cu etimologia necunoscută, deoarece nu a putut fi explicat din latină sau din slavă. Cu această adnotare specială, de ordin lingvistic, intrăm în cheia desfacerii şi prezentării artei lexicului în poezia ieroschimonahului Daniil de la Rarău, un lexic ce are valenţe sonore speciale, tocmai prin vechimea lui, dar şi a semantismului ce evocă epoca de glorie a literaturii orale, în special, a baladei româneşti. 

Dr. Camelia Suruianu: Viziunea părintelui Daniil Sandu Tudor asupra OMULUI. 17 NOIEMBRIE 2012 - 50 DE ANI DE LA TRECEREA SA LA DOMNUL

          Scrierile reflexive ale părintelui Daniil Sandu Tudor, rămase majoritatea în manuscris la moartea sa, constituie un spaţiu de cercetare care impune dificultăţi atât din cauza numărului impresionat de pagini cât şi din cauza formei nedefinitivate pe care o au. În acest laborator de gândire trebuie să pătrunzi cu circumspecţie, cu atenţie faţă de intenţia ideatică, trecând peste scăpările ce ţin de formă. Textele din cele patru volume publicate până în prezent, Dumnezeu-Dragoste, Sfinţita rugăciune, Taina Sfintei cruci, Ce e omul ? sunt mărturii ale unui spirit reflexiv, ce se exprima cel mai bine sub forma eseului. 

Eseurile din cele patru volume[1] sunt texte scurte ca întindere, cu un final deschis ce-i permite lectorului comentarii şi discuţii pe marginea lor.

La întrebarea existenţială: „Ce e omul?“, cu ajutorul unei pledoarii de tip antropologic, răspunsurile ne sunt oferite într-un mod gradat. Volumul care poartă ca titlu chiar această întrebare stabileşte nişte cadre generale de antropologie mistică. Aparent, lucrarea se adresează nespecialistului, omului comun care trebuie atenţionat faţă de pericolele timpului său. La o a doua lectură, cititorul va observa că autorul dă ipotezelor formulate direcţii noi în cercetarea antropologiei christianice. 

Daniil Sandu Tudor, un autentic pedagog, aflat într-o aspră singurătate asemenea înţelepţilor din vechime care experimentau trăiri-limită ale vieţii, îndeplineşte cerinţa formulată de Petre Pandrea pentru cel ce vrea să înveţe pe alţii: „prima condiţie a unui bun pedagog este suferinţa lui convertită în dragoste pentru învăţăcei anonimi.“ 

Dumitru Irimia, în Introducere în stilistică[2], consideră că eseul este un gen literar al cărui apariţie şi evoluţie se leagă de momente de criză ale societăţii. Să amintim că Daniil Sandu Tudor a scris majoritatea eseurilor sale teologice în singurătatea Rarăului, într-o perioadă când se aştepta oricând să fie arestat de Securitate. 

Dacă Mircea Vulcănescu a redactat Dimensiunea românească a existenţei în urma conversaţiilor avute cu Constantin Noica, Daniil Sandu Tudor şi-a scris eseurile într-un dialog peste timp cu ideile gânditorilor ruşi exilaţi în Occident: Soloviov, Bulgakov, Pavel Floreski, s.a.; dar şi în urma unor convorbiri avute cu părinţi anahoreţi de la muntele Athos, şi cu prietenii săi, oameni de cultură precum Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu. 

În acele timpuri, secularizării specifice timpurilor moderne i s-a adăugat impunerea ateismului comunist, fapt ce a dus la o profundă criză spirituală în societatea românească şi nu numai. Ca un act de opoziţie faţă de cerinţele ideologiei de partid în plan cultural, Daniil Sandu Tudor şi-a îndreptat atenţia asupra refundamentării antropologiei mistice, o disciplină izgonită printre primele din învăţământul românesc după venirea comuniştilor la putere. Amintim că în istoria spiritualităţii româneşti se cunosc câteva momente importante de reînnoire a trăirii isihaste: mişcarea organizată la Mănăstirea Neamţ de ieroschimonahul Paisie Velicicovschi (1722-1794), cea de la Cernica sub îndrumarea Sfântului Ierarh Calinic (1787-1860) şi cea a „Rugul Aprins“. Prin urmare, în acest context eseurile lui Daniil Sandu Tudor reprezintă un gest de revalorificare a valorilor vechi spirituale într-un cadru nou.