Scrierile reflexive ale părintelui Daniil
Sandu Tudor, rămase majoritatea în manuscris la moartea sa, constituie un
spaţiu de cercetare care impune dificultăţi atât din cauza numărului
impresionat de pagini cât şi din cauza formei nedefinitivate pe care o au. În
acest laborator de gândire trebuie să pătrunzi cu circumspecţie, cu atenţie
faţă de intenţia ideatică, trecând peste scăpările ce ţin de formă. Textele din
cele patru volume publicate până în prezent, Dumnezeu-Dragoste, Sfinţita
rugăciune, Taina Sfintei cruci, Ce e omul ? sunt mărturii ale unui spirit
reflexiv, ce se exprima cel mai bine sub forma eseului.
Eseurile din cele patru volume[1]
sunt texte scurte ca întindere, cu un final deschis ce-i permite lectorului
comentarii şi discuţii pe marginea lor.
La întrebarea existenţială: „Ce e omul?“,
cu ajutorul unei pledoarii de tip antropologic, răspunsurile ne sunt oferite
într-un mod gradat. Volumul care poartă ca titlu chiar această întrebare
stabileşte nişte cadre generale de antropologie mistică. Aparent, lucrarea se
adresează nespecialistului, omului comun care trebuie atenţionat faţă de
pericolele timpului său. La o a doua lectură, cititorul va observa că autorul
dă ipotezelor formulate direcţii noi în cercetarea antropologiei christianice.
Daniil Sandu Tudor, un autentic pedagog,
aflat într-o aspră singurătate asemenea înţelepţilor din vechime care
experimentau trăiri-limită ale vieţii, îndeplineşte cerinţa formulată de Petre
Pandrea pentru cel ce vrea să înveţe pe alţii: „prima condiţie a unui bun
pedagog este suferinţa lui convertită în dragoste pentru învăţăcei anonimi.“
Dumitru Irimia, în Introducere în
stilistică[2], consideră că eseul
este un gen literar al cărui apariţie şi evoluţie se leagă de momente de criză
ale societăţii. Să amintim că Daniil Sandu Tudor a scris majoritatea eseurilor
sale teologice în singurătatea Rarăului, într-o perioadă când se aştepta
oricând să fie arestat de Securitate.
Dacă Mircea Vulcănescu a redactat Dimensiunea românească a existenţei în
urma conversaţiilor avute cu Constantin Noica, Daniil Sandu Tudor şi-a scris
eseurile într-un dialog peste timp cu ideile gânditorilor ruşi exilaţi în
Occident: Soloviov, Bulgakov, Pavel Floreski, s.a.; dar şi în urma unor
convorbiri avute cu părinţi anahoreţi de la muntele Athos, şi cu prietenii săi,
oameni de cultură precum Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Dumitru
Stăniloae, Sofian Boghiu.
În acele timpuri, secularizării specifice
timpurilor moderne i s-a adăugat impunerea ateismului comunist, fapt ce a dus
la o profundă criză spirituală în societatea românească şi nu numai. Ca un act
de opoziţie faţă de cerinţele ideologiei de partid în plan cultural, Daniil
Sandu Tudor şi-a îndreptat atenţia asupra refundamentării antropologiei
mistice, o disciplină izgonită printre primele din învăţământul românesc după
venirea comuniştilor la putere. Amintim că în istoria spiritualităţii româneşti
se cunosc câteva momente importante de reînnoire a trăirii isihaste: mişcarea
organizată la
Mănăstirea Neamţ de ieroschimonahul Paisie Velicicovschi
(1722-1794), cea de la Cernica
sub îndrumarea Sfântului Ierarh Calinic (1787-1860) şi cea a „Rugul Aprins“.
Prin urmare, în acest context eseurile lui Daniil Sandu Tudor reprezintă un
gest de revalorificare a valorilor vechi spirituale într-un cadru nou.
Alexandru Dimcea, editorul manuscrisului Ce e omul?, în „Notă asupra ediţiei“, aduce la cunoştinţă
lectorului istoria acestui manuscris: „Filele de manuscris sunt dintre cele
aduse, în anul 1957, de părintele Daniil însuşi la Bucureşti, la părintele
Academician Dr. Nicolae M. Popescu, care la rândul său, ni le-a încredinţat
spre tainică păstrare.“[3]
Pe coperta manuscrisului se putea citi: „omul“[4],
cuvânt care l-a determinat să dea cărţii titlul: Ce e omul ? Din aspectul pe care manuscrisul îl avea,
Alexandru Dimcea deduce că scriitorul nu ar fi avut intenţia să publice aceste
eseurile. Mai mult, acestea au fost găsite fără titluri, volumul având
înfăţişarea unui „caiet“. Eseurile au fost intitulate „printr-o sintagmă
reprezentativă din textul în cauză“ de către editor. Cu precizarea că:
„parantezele mari (pătrate) cuprind intervenţii ale editorului, iar cele mici
(rotunde), ca şi acoladele, aparţin autorului.“[5]
Prin urmare, Ce e omul? poate fi
privit ca o colecţie de observaţii şi maxime, mici studii care recapitulează,
sub o formă condensată, conceptele unor gânditori (Soloviov, Berdiaev, Freud
etc.) sau reflecţii asupra vreunei idei vetero-testamentare.
Volumul este o meditaţie christianică, ce
dezvoltă în special două concepte: „chipul“ şi „asemănarea“ lui Dumnezeu.
Propoziţiei interogative din titlu i se adăugă, ca elemente paratextuale,
subtitlurile: „E în noi un loc neajuns“[6],
„Omul e un înger care s-a născut cu o aripă frântă şi cu una uitată“[7],
„Înveţi prin dascăl, cunoaşti prin duhovnic“[8],
care sunt trimiteri la mistica patristică ce poartă semnătura gânditorilor
Maxim Mărturisitorul, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Evagrie. Dacă luăm în
consideraţie întreaga structură semantică a semnului „om“, acest cod
metalingvistic sui-generis, la nivelul funcţional al textului este bine
punctat. Tema de la care porneşte analiza este referatul vetero-testamentar al
creării omului: „omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“. În număr
de şaizeci şi două, majoritatea eseurilor sunt foarte scurte, nedepăşind două
pagini. Uneori textul este ambiguu, din cauza din cauza laconismului
exprimării.
În cazul eseurilor lui Daniil Sandu Tudor
se poate remarca preferinţa pentru modalitatea dialogală, în spiritul
părinţilor bisericeşti, care, cei mulţi dintre ei, şi-au compus opera pornind
de la întrebările celor ce-i cercetau pentru sfat. De altfel, referinţele
patristice sunt numeroase. De exemplu, în eseul „Dumnezeu este chipul sau
icoana Omului pentru ca, prin asemănare, Omul să fie icoana lui Dumnezeu“,
eseistul porneşte de la un citat al teologului filozof Maxim Mărturisitorul:
„Omul e un Dumnezeu creat.“[9]
sau în eseul „Ce e inima?“, exegetul îl urmează în idee pe Sfântul Nicodim
Aghioritul: „De aceea Sfântul Nicodim Aghioritul ne arată pe om ca drept Marea
şi Sfânta Lume, adevăratul Microcosmos.“[10]
sau în eseul „Răsăritul nu e mistic, ci duhovnicesc“, Daniil Sandu Tudor aduce
la cunoştinţă lectorului ideile a patru mari mistici răsăriteni: Dionisie
Pseudo-Areopagitul, Isaac Sirul Maxim Mărturisitorul şi Evagrie.
Socrate considera că învăţarea unui
discipol înseamna ca maestrul să înveţe o dată cu el. În volumul Ce
e omul? Daniil Sandu Tudor, face parcă acelaş lucru, porneşte în căutarea
propriului „eu“ din adâncul fiinţei sale alături de lector.
Constatăm, pe de o parte, repulsia
eseistului faţă de sistemul care a „falsificat“ scopul omului în secolul
nostru, iar pe de altă parte, emoţia în faţa misterului pe care omul în sine
l-a consacrat. Starea pe care o adoptă eul confesiv este aceea a uimirii: se
miră de măiestria cu care divinul a vărsat daruri în făptura umană. Gustul
pentru paradox şi spiritul critic – atribute ale eseului – se remarcă în
următoarea afirmaţie, scriitorul se întreabă în mod direct: „Pentru cine a
făcut Dumnezeu lumea?“[11]
Ca un adevărat ziarist, profesie pe care a practicat-o ca mirean, el lasă
textul literar „să respire“ propunând o pauză, în care oricine dintre noi
poate, în funcţie de cultura şi priceperea fiecăruia, să dea un răspuns
posibil. Într-o vreme în care se vorbea tot mai apăsat despre „omul nou
multilateral dezvoltat“, dar definit numai în latura sa materială, reacţia
monahului, cuprinsă în textele amintite, este aceea de a reflecta asupra
esenţei umanului pornind de la condiţia sa divină, evidenţiind latura
spirituală a acestuia. Interogaţia folosită de scriitor ţine de un anume
retorism socratic, cu funcţie maieutică. Răspunsul anahoretului survine după
această pauză meditativă: „Pentru om. Pentru conştiinţă e făcută lumea.
Conştiinţa şi finalitatea nu sunt decât unul şi acelaşi lucru. Omul e centrul
simbolic al îndumnezeirii Lumii. Rostul omului e de a găsi şi de a păstra
înţelesul simbolic al lucrurilor.“[12]
Omul a uitat că nu este un simplu simbol, ci este centrul lumii simbolurilor.
Autorul atenţionează că redescoperirea
„chipului divin“ în noi necesită o condiţie primară: şlefuirea sinelui. În viziunea sa, dacă o
demonstaţie ştiinţifică se dovedeşte a fi strict raţionalistă, demersul
christianic devine un „rug aprins“ menit să schimbe consubstanţialitatea inimii
şi frământările cugetului omenesc.
La o primă lectură avem împresia că
autorul dezvoltă idei pe care le repetă pe parcursul lucrării. Analogiile
realizate sunt, de fapt, mijloacele care
dau expresivitate textului. Discursul gravitează în jurul simbolului „om“. De
exemplu: „omul e centru simbolic al îndumnezeirii Lumii“[13],
„omul e o făptură sălbatică“[14],
„omul este marele centru de taină al Făpturii“[15],
„omul de fapt e supranatural“[16],
omul nu poate trăi mărgenit numai la el însuşi“[17],
„omul e o cruce“[18], „omul, ca un izgonit din
el însuşi“[19], „omul el însuşi un
creator“[20], „omul un înger care s-a
născut cu o aripă frântă şi una uitată“[21],
„omul un tot de puteri care se ignorează.“[22]
Aceste unităţi fragmentare pot fi privite şi ca definiţii ale omului. „Individ
egoist şi animal social e omul. El e o cruce. [...] De aici omul e o dualitate
armonică sau dizarmonică, o cruce a morţii sau o cruce a învierii. Omul este un
«chip», adică o anume mărgenire, capacitate sau icoană, el este de aici un
individ egoist. Omul este o «asemănare», adică o anume funcţiune, o anume
dăruire de sine în afară, o anume desfăşurare de putere şi rodnicie, el e de
aici un animal social, ce se prostituiază.
[...] A ne afla crucea e a ne împărţi just între chip şi asemănare –
între ceeea ce gândim noi şi între ceea ce ne gândeşte pe noi, între ceea ce
credem şi ceea ce năzuim. E o problemă de echilibru rodnic, o problemă de
geometrie spirituală, dualitatea noastră trebuie să fie realizată într-o exactă
perpendicularitate, o dreaptă cruce. Năruirea, sau dezechilibrul, conflictului
vine dintr-o rea împărţire de sine, o rea valorificare şi măsurare dintre ceea
ce omul gândeşte şi ceea ce îl gândeşte pe el. Nerealizarea, neaflarea crucii
sale aduce negaţia, tăgăduirea întâi de sine, apoi tăgăduirea totală. E
proiectat tragic în haos. Raţiunea devine independentă în om. [...] Spart, omul
se realizează psihic la adânc ca un şir de complexe numite dorinţă de dragoste,
de libertate, dorinţă de putere, de distrugere, complexe pe care raţiunea le
tăgăduieşte şi se ignorează. Cele două elemente ale dualităţii omului nu se mai
sprijină una pe alta, nu se mai ancorează rodnic.“[23]
Acest lung citat e mostră a unui stil prolix, cu pletore verbale, redundanţe ce
obosesc. Astfel textul devine unul cu arcane pe care neofitul trebuie să le
parcurgă pentru a ajunge la dobândirea înţelepciunii. Dacă ar fi să ne raportăm
la stil am putea spune că în eseu acesta nu e captivant pentru cititor,
accentul căzând mai mult pe ideea evocată de eseist cu rolul de a ne
sensibiliza. Limbajul folosit de scriitor este unul figurat, cu metafore ce dau
o notă deosebită dacă ne raportăm la intenţia autorului. Ladislau Gáldi,
citându-l pe Michel Reffatèrre, spunea că „limba exprimă gândirea, iar stilul o
pune în relief.“[24]
Viziunea asupra omului căzut este una
deosebit de aspră, cu verdicte sumbre: „[...] prin păcate, omul se sparge şi
crucea lui de viaţă se desparte în două, el trăieşte sau numai una din aceste
părţi ale lui, a chipului sau a asemănării într-un fel de
paralelism în care e scoasă numai o parte la suprafaţă, iar cealaltă e înecată
în umbră şi inconştienţă, sau cele două laturi intră în conflict între ele,
ducând la autodistrugere. Aşa poate să-i moară chipul, să i se osifice, să
împietrească sufleteşte, omul pierde simţul metafizic, simţul interior al
sacrului. [...] Ca să nu se piardă totul, omul se ancorează în pasiuni, care îi
dau iluzia unui sens. Dacă viaţa n-are scop, fă ca să aibă clipa scop.“[25]
Repetările obsedante, marcă stilistică dar şi
mod de subliniere didactică, reflectă înclinaţia sau predilecţia eseistului
pentru cuprinderea în unghiul viziunii sale a unui fenomen teologico-filozofic
care a necesitat un studiu personal amănunţit. Când vorbim despre cuvinte-cheie
sau dominante, avem în vedere acel lexic cu o frecvenţă ridicată. În cazul
volumului prezenţa acestora este motivată de stilul lucrării. Cuvintele precum inimă,
chip, minte, cruce devin adevărate metafore obsedante.
Lessing spunea într-un eseu: „Dacă Dumnezeu
ar ţine în mâna dreaptă adevărul şi în stânga îndemnul de a ajunge la adevăr
[...] şi mi-ar spune: Alege! M-aş îndrepta spre stânga sa şi aş spune: Doamne,
am ales! Nu adevărul pe care îl posedă, ci strădania pentru a ajunge la adevăr
îl face pe om valoros.“ În acest context, putem interpreta volumul lui Daniil
Sandu Tudor ca pe o „punere pe cale“ (este vechiul sens al cuvântului metodă), o jalonare a „drumului“
spiritual pe care fiecare dintre noi trebuie să-l parcurgem în vederea
redescoperirii sinelui nostru, care înseamnă înţelegerea şi realizarea
personală a sintagmei „omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“.
Lectorul este îndemnat să respingă
absurdul lumii imediate, spaţiu considerat lipsit de sens, din cauza aridelor
automatizări, cărora omul comun, supus stereotipiilor existenţiale, cu greu i
se poate împotrivi. De aceea, parafrazând întrebarea de la începutul volumului
am putea-o formula astfel: Care sunt
căile de dobândire ale propriei identităţi? sau Cum ne-am putea elibera de lumea lipsită de sens?
Prin urmare, fiecare eseu în parte, poate
fi privit şi ca o etapă, pe care omul trebuie să o treacă, să-i înţeleagă
necesitatea şi să o depăşească. De aceea volumul Ce e omul ? nu se
încheie, deoarece „calea“ pentru fiecare ins în parte continuă până la sfârşitul
vieţii.
Reflecţia sa este, în acelaşi timp, o
amendare şi un îndemn: amendare a ignoranţei, a nepăsării faţă de propria
condiţie ontologică şi un îndemn la căutarea căii care duce către împlinirea
umanului. De aceea, întrebarea care dă titlul culegerii de eseuri şi deschide
volumul cere un răspuns care înseamnă „prima întoarcere către firea noastră
adevărată, către autenticitatea noastră.“[26]
Însă, atrage atenţia în continuare autorul, răspunsul la această întrebare
trebuie să fie unul individual, fiecare individ să-şi răspundă lui însuşi,
necesitate impusă de faptul că orice om este unic : „Uneori, însă, omul, când
ajunge să-şi pună o astfel de întrebare, nu e destul de limpezit ca să-şi poată
da un răspuns. Şi atunci el întreabă pe alţii. Greşeala lui cea mai gravă. Aşa
el este înşelat, înşelându-se şi robindu-se falselor icoane de om, care nu-l
ating în nici un chip.“[27]
Se observă aici evidenţierea atributului unicităţii, premisa de la care trebuie
să pornească omul în căutarea propriei identităţi. Revendicarea de la discursul
filozofic kantian este întărită şi prin încercarea de a răspunde la întrebarea:
„e omul un scop sau un mijloc?“ Răspunsul nu este unul direct, ci are ceva din
aluzivul revelant al pildelor: „Cel mai întunecat şi mai nelămurit dintre
oameni, chiar dacă nu va putea să răspundă ceva la această nouă întrebare, se
va purta totuşi aşa ca şi când el însuşi ar fi ţinta întregii Firi.“[28]
(...)La o privire de ansamblu, volumul de
eseuri Ce este omul? reprezintă
înmănuncherea unor scurte fragmente care, fiecare în sine, încearcă să
contureze tot atâtea repere ale devenirii spirituale. Mallarmé afirma că
„fragmentele sunt semnele nupţiale ale ideii“ , exprimând legătura
profundă dintre fragmentarism şi eseu, eseul născându-se din pasiunea pentru
idee. Opţiunea pentru o prezentare grafică a textului care să evidenţieze
fragmentarismul – trăsătură specifică eseului – poate fi motivată atât prin
faptul că manuscrisul monahului se doreşte a fi un îndreptar cu scurte
recomandări pentru ucenicii săi, cât şi prin faptul că fragmentul dă seamă de
întreg, reflecţiile sale armonizându-se ca notele unei partituri ce transcriu o
muzică divină.
Dr. Camelia SURUIANU
[1]Părintele Daniil de la
Rarău (Sandu Tudor), Dumnezeu-Dragoste, Editura
Christiana, Bucureşti, 2000; Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Sfinţita
rugăciune, Editura Christiana, Bucureşti, 2000; Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Taina
Sfintei cruci, Editura Christiana, Bucureşti, 2001; Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Caiete
4, Ce e omul ? Editura Christiana, Bucureşti,
2003.
[3] Părintele Daniil de la
Rarău (Sandu Tudor), Caiete 4, Ce e omul ? Editura
Christiana, Bucureşti, 2003, p. 18.
[4] Idem.,
[5] Părintele Daniil
de la Rarău
(Sandu Tudor), op. cit.,p. 18.
[6] Ibidem., p. 67.
[9] Ibidem., p. 36.
[10] Ibidem., p. 98.
[13] Ibidem., p. 25.
[16] Ibidem., p.46.
[18] Ibidem, p. 60.
[19] Ibidem, p. 104.
[21] Ibidem,p. 115.
[23] Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), op.
cit., pp. 60, 61.
[24] Ladislau Galdi, Introducere în
stilistica literară a limbii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p.
12.
[26] Idem.
[27]Idem.,
[28]Idem.,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu