EDITORIAL de Monahia Fotini
Şi s-a dus lumina noastră, s-a furat
nădejdea noastră. Moartea a furat-o pe ea. O, lucruri nefireşti şi
negrăite, pline de durere şi de tânguire! Cum a murit cel ce a înviat
sufletele noastre din moartea păcatelor? Cum a încetat să bată inima
celui ce bătea în pieptul unui neam întreg? Cum te vom îngropa, Părinte?
Cum să îţi îngropăm zâmbetul cald şi mâinile care au binecuvântat
creştetele noastre? Cum să îţi închidem ochii dulci cu care ne
înconjurai pe noi şi gura ta cea grăitoare de adevăr? Cu ce mâni ne vom
atinge de trupul tău curat de patimi? Sau cu ce cântări vom cânta
ducerea ta dintre noi, Părinte, cel care ne-ai încântat inimile şi ne-ai
alinat durerile? Ce limbă va putea grăi tainele şi minunile tale? Ce
minte le va cuprinde pe ele? Cum ai apus, lumina sufletelor noastre?
Acestea erau gândurile şi simţirile ce
năpădeau inimile noastre, ale celor câţiva ucenici şi câteva cadre
medicale, ce stăteam cu frică şi cutremur la căpătâiul Părintelui nostru
iubit. Răsuflarea din ce în ce mai greoaie, aparatele ţiuind din ce în
ce mai des, aşteptam cu toţii cu frică şi cu cutremur clipa despărţirii.
O clipă de coşmar ce parcă nu ne venea să credem că o trăim. Mă rugam
încă să fie doar un vis.
Începutul Golgotei
Primele semne ale bolii
Cu doar două luni în urmă, Părintele era
acelaşi, vioi, puternic, primea pelerinii până la miezul nopţii, gura
sa sfinţită glăsuia sfaturi şi învăţături, ochii lui zâmbeau încă
împreună cu ai credincioşilor. Nimic nu ar fi dat de bănuit că părintele suferă de o aşa cumplită boală.
La slujbele de noapte nelipsit ca de obicei, cânta chiar împreună cu
noi. Şi deodată primele semne ale bolii au început să se arate: obosea
foarte repede, nu mai putea mânca şi cel mai adesea stări de vomă. Iar
părintele ne liniştea, asigurându-ne că nu are nimic decât o simplă
indigestie. Până la sfârşit, a vrut să sufere discret, în taină, nevrând să supere pe cineva. Nu
l-am auzit vreodată plângându-se de vreo durere trupească. Până în
ultimul ceas, când îl întreba unul dintre noi dacă îl doare ceva, cu
toate că se putea citi pe chipul său durerea din faţa transpirată de
suferinţă şi ochii sfârşiţi de durere, Părintele răspundea, clătinând
din cap: Nimic!
Ultima slujbă de Înviere
„Doar pentru voi dacă mai trăiesc. Cui vă las pe voi”?
Ultima slujbă la care a participat a
fost Învierea Domnului, şi aceasta prăznuită nu în mănăstirea lui, ci
într-o mănăstire străină, la Căşiel, fiind mai aproape de spitalul unde
era internat, în Cluj, de unde cu toţi aflarăm cumplitul diagnostic:
cancer de stomac. A petrecut în mănăstirea Căşiel, Deniile mari din
săptămâna patimilor şi, deoarece în acea mănăstire nu se cântau cântări
psaltice, părintele fiind un mare iubitor de muzică psaltică bizantină, a
rugat-o pe maica stareţă (cea care i-a fost ucenica de taină cea mai
apropiată, alături în toate suferinţele şi necazurile bătrâneţii, ea
însăşi fiind cadru medical) să ne cheme din Petru Vodă pentru a cânta
noi slujba Învierii. Aşa s-a şi petrecut. Prin bunăvoinţa Părintelui
Serafim şi a maicilor din mănăstirea Căşiel, am săvârşit slujba Învierii
împreună şi atunci l-am auzit pentru ultima dată pe Părintele strigând, cu glasul stins de durere dar care emana dragoste parcă mai mult ca oricând: Veniţi de luaţi lumină!
Toată slujba aceea de Înviere a fost împletită cu lacrimi, simţind
cumva că va fi ultima Înviere săvârşită împreună aici, pe pământ. Însuşi
părintele părea şi el trist. Numai sfinţia sa ştie câte eforturi o fi
făcut să reziste în acel scaun până la sfârşitul slujbei. După slujbă
părea oricum epuizat şi l-am întrebat de ce este trist? Părintele a
răspuns: Sunt trist pentru că nu sunt împreună cu fiii şi fiicele mele din Petru Vodă, în mănăstirea mea.
Cu o zi înainte ne spovedisem şi îl
rugam pe părintele că dacă Domnul va dori să îl ia la El, să Îl roage să
îl mai ţină o perioadă pentru noi, ucenicii lui, să nu ne lase orfani.
Părintele, zâmbind, a răspuns: „Păi aşa mă gândeam şi eu, doar pentru voi dacă mai trăiesc. Cui vă las pe voi”?
Această frământare părintele o avea demult şi ne mai împărtăşea uneori
teama – ce se va întâmpla cu mănăstirea după plecarea sa la Domnul, în
ce relaţii vom fi cu Mitropolia, câţi ne vor iubi şi cum se vor
manifesta cei ce ne urăsc, iar ceea ce nu-şi dorea sigur era să nu ne risipim.
Ne-am despărţit la mănăstirea Căşiel,
Părintele plecând spre „tăiere” iar noi spre mănăstire şi cu sufletul la
gură, l-am întrebat: Părinte, ce să facem pentru sfinţia voastră? Părintele a răspuns cu multă căldură: Privegheaţi pentru mine!
Şi au plecat. Imediat m-am dus cu mintea tot la Mântuitorul în gradina
Ghetsimani, când îi mustră pe apostoli pentru că nu au privegheat un
ceas cu el. Şi mă gândeam cu spaimă: Doamne, oare Părintele se duce spre Golgota?
Examenul operaţiei
„Doamne, treacă acest pahar de la mine dacă este cu putinţă”
Urma operaţia – o problemă spinoasă şi
cel mai greu examen, cred eu, din viaţa tuturor vieţuitorilor celor două
obşti, de călugări şi de maici. Toată suflarea mănăstirii, de la mic la
mare, a fost în această perioadă de cruntă suferinţă pentru păstorul
ei, într-o neîncetată priveghere şi rugăciune. Câtă osteneală şi câte lacrimi nu au curs pe pământul din Petru Vodă?! Privegheri
de noapte, masluri, paraclise, acatiste, neîncetat se săvârşeau
rugăciuni, o nevoinţă peste firea noastră aproape, pe care numai dacă
iubeşti cu adevărat o poţi săvârşi. Atâta unitate şi rugăciune nu ştiu
să fi fost vreodată în mănăstirea Petru Vodă.
Atât medicii cât şi ucenicii i-au
explicat Părintelui Justin riscurile majore ale operaţiei: ori
anestezia, ori recuperarea postoperatorie. Cu lacrimi în ochi ucenicii
cei mai apropiaţi care l-au însoţit la spital, îl rugau să nu se opereze
totuşi, existând riscul să nu se mai trezească din operaţie. Această
teamă era uriaşă. Părintele însă a vrut să se opereze. Personal
cred că Părintele Justin s-a asemănat în acest moment de decizie tot cu
Mântuitorul în grădina Ghetsimani, când cuprins de suferinţă L-a rugat
pe Tatăl Său ceresc: „Doamne, treacă acest pahar de la mine dacă este cu putinţă. Dar
nu voia Mea să se facă , ci voia Ta”. Aşa cred că a simţit şi
părintele. A dorit să mai trăiască, pentru a mângâia sufletele necăjite
ale ucenicilor săi, dar a lăsat în voia Domnului hotărârea. Sfinţia sa a
încercat să se trateze pe cât era omeneşte posibil.
Nu acuzăm pe nimeni de rea intenţie sau premeditare. Atât doctorii cât şi asistentele din spital erau pur şi simplu fermecaţi de sfinţenia şi harul Părintelui Justin,
pe care îl emana în jurul său, încât şi cei mai necredincioşi se lăsau
pătrunşi de puterea harului său şi îl îndrăgeau pe loc. Asta este o altă
poveste – câţi doctori şi asistente şi-au schimbat viaţa doar
îngrijindu-l sau cunoscându-l pe Părintele Justin. Înainte de operaţie,
chirurgul care urma să îl opereze l-a întrebat cu frică, aproape
tremurând de emoţie: Părinte, sunteţi sigur că vreţi să vă operăm?
Părintele, ca dovadă că nu se temea de moarte, a răspuns în acelaşi ton
glumeţ cu care eram obişnuiţi: „Măi, nu îţi face griji. Doar bisturiul să nu fie ruginit. În rest… nu mor acum. Mă aşteaptă 150 de fete şi 80 de băieţi acasă”.
Izvora mir încă de pe patul spitalului
Şi într-adevăr a supravieţuit, dar ce a
urmat a fost o lună de chin cumplit şi suferinţă. Intubare, infecţie,
suprainfecţie, tuburi de dren, tuburi de oxigen… Organismul nu voia
parcă să se refacă. Maica stareţă şi cei doi părinţi care l-au îngrijit
cu multă dragoste până la capăt, au trăit clipe de coşmar. Maica
povestea cu durere cum imediat ce medicii reuşeau să îi stabilizeze un organ, se îmbolnăvea altul;
nu apucau să se bucure decât câteva ore de stabilizarea părintelui, că
apărea o altă urgenţă medicală… Când stomacul, când intestinul, când
inima, când plămânul şi toate de parcă fiecare organ al trupului său trebuia să pătimească până la maximum de suferinţă.
Cu toţii erau însă uimiţi de răbdarea şi forţa părintelui de a îndura
suferinţa. Şi ceea ce i-a uimit şi mai mult a fost faptul că părintele, încă de pe patul spitalului, mirosea a mir şi trupul său izvora mir, ori de câte ori îi schimbau hainele sau îl întorceau de pe o parte pe alta, simţeau şi vedeau acest lucru minunat.
Discreţia şi nobleţea sfinţeniei
Ştia sau nu ştia Părintele de mai înainte de boala cumplită ce îl cuprinsese?
Doctorul chirurg l-a întrebat după operaţie: Părinte, ştiaţi de acest cancer? De când îl aveţi? Părintele a răspuns: „Da, îl am de 5 ani, cam de atunci mă necăjeşte”.
Aceasta era una din laturile cele mai caracteristice ale personalităţii părintelui Justin – discreţia şi nobleţea duhovnicească.
Această discreţie a sfinţeniei ne-a uimit mereu şi pe noi, fiii
duhovniceşti mai apropiaţi. Părintele atât de mult îşi ascundea darurile
duhovniceşti, încât te făcea să crezi că este un om cât se poate de
simplu şi obişnuit. Dar nu era deloc aşa; părintele avea darul
înaintevederii, numai că mult mai târziu înţelegeam noi, cei slabi în
nevoinţa duhovnicească.
Părintele nu povestea niciodată, sau poate foarte rar, trăirile sale mistice, convorbirile cu Dumnezeu, modul în care se ruga.
Nu, părintele nu vorbea mai niciodată despre sine. Toată viaţa l-a
ascultat pe celălalt, i-a alinat suferinţa celuilalt, bucuria aproapelui
era şi bucuria lui. Părintele a avut virtutea care le întrece pe toate, mamă a tuturor darurilor duhovniceşti – dragostea de aproapele.
Această dragoste poporul a simţit-o prea bine şi l-a urmat, recunoscând
în el păstorul cel bun, care îşi pune viaţa pentru oile sale. Iar această discreţie a sfinţeniei are un singur nume: smerenia.
Împodobit cu aceste două podoabe de mare
preţ, inima smerită şi plină de iubire, cuvântul părintelui avea putere
iar mâna sa cu care binecuvânta răspândea tămăduire.
Învăluit în harul rugăciunii
Cunoscând că sfârşitul i se apropie,
Părintele a cerut să fie externat şi să se întoarcă la mănăstire, unde
să îşi dea obştescul sfârşit. A ajuns în mănăstire în ziua sfinţilor
Împăraţi Constantin şi Elena. Voievozii Ortodoxiei universale au adus acasă pe voievodul Ortodoxiei româneşti, după cum este supranumit de popor.
Ca şi ceilalţi care au stat neîncetat la
căpătâiul lui, a fost şi pentru mine poate cea mai mare binecuvântare
de până acum să stau aproape, la căpătâiul lui, în aceste ultime zile
din viaţa Părintelui Justin. În aceste ultime zile, Părintele era cufundat cu totul în rugăciune. Era pentru prima dată când îl vedeam cum trăia rugăciunea. Când adormea pe buzele părintelui se putea distinge rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Chiar dacă mai avea putere să vorbească în şoaptă câte ceva, Părintele nu vorbea nimic, decât lucruri esenţiale. Se
vedea deja cum suferinţa îi şlefuise cu desăvârşire sufletul. Credeam
că Domnul îi va lua sufletul, în acea stare de rugăciune harică. Dar
părintele a ţinut să se reîntoarcă la mănăstirea de călugări pentru
câteva zile ca să numească stareţ peste călugări, pe cel ce îl va urma
în stăreţie: Părintele Hariton Negrea, fost călugăr în mănăstirea Petru
Vodă, actualmente duhovnic al mănăstirii Durău. Aceasta a făcut-o în
prezenţa Mitropolitului Moldovei, IPS Teofan, care a arătat foarte multă
dragoste şi milă faţă de suferinţa Părintelui. Împăcat cu toată lumea,
de la vlădică până la opincă, Părintele a dorit în cele din urmă să îşi
dea duhul în mănăstirea de maici, unde a vieţuit ultimii 3 ani din
viaţă.
Ultimul cuvânt, ultima profeţie: Mai sunt 12 luni!
Simţeam cu toţii că se pregăteşte,
demult nu mai voia să mănânce nimic, chiar dacă ar fi putut, era hrănit
doar artificial, prin perfuzii. Cu 5 zile înainte de a-şi da duhul, a
fost ceva mai bine, parcă îşi revenea şi prinsese ceva putere. În
această ultimă perioadă toţi ucenicii mai apropiaţi au luat un ultim
cuvânt de învăţătură de la părintele, un ultim sfat. Eu nu reuşisem, parcă nu îndrăzneam să îl întreb nimic. Atâtea
cuvinte mi-a spus în ultimii ani, încât nu ştiu dacă am vreo întrebare
fără răspuns şi nu voiam să îl mai necăjesc pe părinte. Mergeam lângă
patul sfinţiei sale, îi sărutam mâna şi mă aşezam în genunchi să mă rog
în tăcere lângă sfinţia sa. În acea zi am simţit că părintele vrea să
îmi spună totuşi un ultim cuvânt. Se pare că acesta a fost
ultimul cuvânt rostit de părintele pe patul de suferinţă, în prezenţa a 5
dintre ucenicii săi, care pot depune mărturie pentru acest cuvânt.
Am intrat să îi sărut mâna şi voiam să
mă retrag. Părintele a deschis ochii şi m-a întrebat uşor, cât avea
putere să vorbească: „Ce faci, maică?” „Ne rugăm pentru sfinţia voastră
să vă însănătoşiţi, părinte”, i-am răspuns. „Ce se mai întâmplă în ţară?”
M-a întrebat părintele, aşa cum obişnuia să întrebe când era bine. Toţi
cei din jur s-au mirat că vorbeşte şi au venit cu toţii să asculte. Eu,
împreună cu Părintele Justin cel tânăr, am început să îi relatăm câte
ceva din cele mai importante probleme, constituţia, homosexualii şi
războiul dat familiei creştine, retragerea cetăţeniei de onoare lui
Valeriu Gafencu şi altele, lucruri pe care părintele le asculta cu
foarte multă atenţie. Şi mai zicea, oftând din când în când: Măi, măi…
Am reuşit să îl bucurăm cu o veste pe care o aflasem recent –
Mitropolitul Vladimir din Basarabia îşi dăduse binecuvântarea pentru
construirea unui paraclis închinat martirilor din temniţele comuniste din pământul Basarabiei, ceea ce însemna recunoaşterea sfinţeniei lor, inclusiv a lui Valeriu Gafencu. Părintele a zâmbit şi a zis: Mare biruinţă!
Apoi l-am întrebat o problemă care mă
frământa demult, o întrebare pe care până acum m-am ferit să i-o pun în
mod tranşant de teama posibilelor reacţii dure – până unde putem merge cu lupta împotriva actualelor cipuri
din actele noaste de identitate? Şi l-am întrebat mult mai concret.
Relatez întocmai. „Părinte, ştiţi problema cardurilor de sănătate, ele
nu au intrat încă în vigoare. Dar ele vor fi pe viitor totuşi
obligatorii. Vă întreb: ce să facă o mamă care are un copil bolnav în
stare critică şi este necesară o intervenţie chirurgicală, pentru că
altfel ar muri? Ca să îl opereze va trebui internat, ca să îl interneze,
are nevoie de cardul de sănătate cu cip. Ce sa facă mama? Să îşi interneze copilul sau să îl lase să moară? Părintele foarte grav a răspuns, ridicând din mâini în semn a protest: „Nu, să nu îl lase să moară. Eu nu îmi pot asuma această decizie. Nu trebuie ajuns nici la extreme. Acest cip nu e pecetea, nu e lepădare… Dar fiecare să facă după conştiinţa şi puterea lui. Cât puteţi luptaţi împotriva lor cu toată forţa şi unitatea, dar fără atitudini extreme, încă nu e cazul. E vorba însă că mai sunt 12 luni… Aici Părintele s-a oprit. Noi am întrebat: „12 luni şi scăpăm de cipuri”? „Nu”, a răspuns Părintele, 12 luni de libertate şi vine urgie”. Cineva
a întrebat să explice mai clar, dar părintele nu a mai răspuns. Atunci
eu am zis: „În acest caz părinte, trebuie să vă însănătoşiţi că nu are
cine să ne ajute”. Părintele a răspuns iar cu umor şi zâmbetul cel mai
frumos din lume: „Măi, să ştiţi că nici eu nu ştiu ce să fac. Nu m-am hotărât dacă să trăiesc sau să mă duc.
Nici eu nu mai ştiu ce vreau”. A luat o gură de mâncare şi ne-am retras
unul câte unul, luând binecuvântare. Am luat şi eu binecuvântare şi
părintele, în marea lui dragoste, nu m-a lăsat fără cuvânt şi mi-a dat,
strângându-mă de mână, ultima binecuvântare: Maică, să nu laşi revista! Ţine tare, înainte!”
Această făgăduinţă am să încerc să o ţin cât voi putea cu ajutorul celorlalţi fraţi şi surori, colegi de redacţie.
Sfântul Voievod Constantin cel Mare îl adună în ceata Sfinţilor Părinţi
Se pare însă că Părintele Justin se hotărâse să treacă în cealaltă împărăţie, a veşniciei.
Începând cu ziua următoare, Părintele se simţea din ce în ce mai rău;
nu mai vorbea, nu mai mânca, puterile îi slăbiseră şi plămânul abia mai
rezista. Duminică dimineaţa, 16 iunie, în timpul slujbei Praznicului
Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, am aflat că Părintele se
simţea mult mai rău, şi că intrase într-un fel de comă. Sfântul voievod
Constantin cel mare l-a adus din spital în mănăstire, şi acum tot Împăratul Ortodoxiei, Sf. Constantin,
cel care a adunat de pretutindeni pe cei 318 Sfinţi Părinţi la Sinodul I
Ecumenic, pentru a osândi pe ereziarhul Arie şi a formula simbolul
credinţei, parcă a vrut să mai întregească ceata Sfinţilor Părinţi cu încă un iubitor al Adevărului,
pe care L-a mărturisit până în ultima clipă, luându-l astfel şi pe
Părintele Justin în ceata drepţilor, în ceata Sfinţilor Părinţi.
Părintele Justin nu ne-a părăsit!
Un sfânt ocrotitor al tuturor românilor
Chiar dacă durerea şi jelirea se vedeau
pe feţele tuturor, simţeam însă cu toţii un har, mângâiere şi o dulceaţă
de nedescris. Îl simţeam pe Părintele viu, că nu murise, mai viu ca
niciodată şi îl auzeam parcă poruncind în inimile noastre: „Să înceteze lacrimile voastre, schimbându-le întru bucurie”. Pentru că, după mărturia multora, Părintele Justin se simţea prezent ca un sfânt, iar nu ca un muritor de rând.
Curând trupul său plin de har a început să izvorască mir cu bun miros,
încredinţându-ne că am câştigat un sfânt cu sfinte moaşte. Timp de 4
zile trupul plin de cancer, în loc să răspândească miros urât, răspândea mireasmă deosebită şi atâta bucurie încât nu te mai puteai desprinde de lângă sicriul, sau mai bine zis, racla sfintelor sale moaşte.
Şi bătrâni, şi tineri, şi copii erau fascinaţi de sfinţenia şi harul
trupului său, doar câţiva demonizaţi urlau cât puteau de tare, arşi de
puterea harului Părintelui: Vai de noi! E Sfânt!
Iată de ce cred că şi-a asumat Părintele Justin această suferinţă – Cea mai mare durere a lui era aceea că moare şi nu va mai avea cine să încălzească inimile credincioşilor. Murea şi nu ştia în grija cui ne lasă. Nu avea de fapt cui ne lăsa. A găsit, ca de obicei, soluţia – să sufere până la sfinţenie, ca să devină el ocrotitor ceresc, adică sfânt.
Cine poate încălzi inima cuiva mai mult decât un sfânt? Cine poate
tămădui boli şi suferinţe mai bine decât un sfânt? Cine poate fi grabnic
ajutător mai mult decât un sfânt? Atâtea minuni şi vindecări minunate
am auzit în aceste zile lângă racla părintelui, încât până şi noi, cei
care i-am fost apropiaţi, ne minunăm şi aproape că nu ne vine să credem
lângă cine am stat. Părintele ne-a depăşit orice aşteptări. Iată că tot în grija sfinţiei sale a vrut să fim Părintele. Un
sfânt ocrotitor al tuturor Românilor. Îmi povestea maica stareţă un
lucru minunat – cu câteva zile înainte de a-şi da ultima suflare,
Părintele, într-o dimineaţă, în zori, şi-a ridicat uşor capul şi,
binecuvântând în văzduh, spunea: Doamne, binecuvintează pe toţi românii din această ţară!, apoi a doua oară: Doamne, binecuvintează pe toţi românii de pretutindeni, apoi a treia oară: Doamne, binecuvintează această ţară, România!
Şi, cu adevărat, Domnul a binecuvântat-o cu un nou sfânt ocrotitor: Sfântul Justin Românul!
Îmi povestea mai demult că în tinereţe
era foarte milos faţă de oamenii bolnavi şi că la hirotonia întru preot a
cerut dar de la Dumnezeu, să poată tămădui bolile oamenilor. Nu vrem să
îl declarăm sfânt mai înainte de vreme sau fără temei. Dumnezeu cred că
i-a dat acest dar al tămăduirii şi timpul ne va arăta şi îi va
descoperi sfinţenia. Un sfânt, grabnic ajutător şi tămăduitor de boli…
Preacuvioase Părinte Justin, roagă-te pentru noi, păcătoşii!
