7.9.11
Partizanii făgărăşeni – o istorie puţin cunoscută
Prima duminică după sărbătoarea Sfântului Ilie are o semnificaţie aparte pentru familiile celor din Grupul făgărăşean de rezistenţă împotriva comunismului. Tradiţia comemorării partizanilor a început în 1995, odată cu sfinţirea unei cruci în memoria lor, la poalele munţilor, lângă Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta. E zona în care coborau din munţi membrii Grupului Carpatin Făgărăşean – cum şi-au spus ei. Uneori mergeau în sate pentru a-şi vedea familiile şi a căuta provizii, alteori doar ascultau în taină slujbele de la mănăstire. Monumentul pe care le sunt gravate numele ţine şi loc de mormânt, pentru că cei mai mulţi dintre ei au fost ucişi şi aruncaţi în gropi comune, neidentificate vreodată. Rudele lor vin la Sâmbăta ca la un cimitir, unde ţin parastase şi îşi aduc aminte de cei care au luptat şi au murit pentru libertate, tradiţie şi credinţă. Odată cu monumentul de la Sâmbăta, „bandiţii“ au devenit oficial eroi şi martiri.
Cine au fost „bandiţii”?
Rezistenţa împotriva comunismului în România e vag cunoscută. Referirile la acest capitol din istoria recentă în manualele de şcoală sunt în cel mai bun caz vagi, iar depozitele CNSAS îngroapă sute de mii de dosare care nu au fost încă deschise. Numai despre grupul de la Făgăraş au fost consemnate peste 90 de mii de pagini de rapoarte ale Securităţii. Separat de acestea, fiecare membru al grupului are şi un dosar separat. Alte dosare voluminoase de urmărire şi anchetă au vizat fiecare membru al familiei luptătorilor.
Unii nu ştiu nimic despre rezistenţă, alţii cred că e nesemnificativ să afle. Mai sunt şi grupuri care – din diverse motive – îşi revendică rezistenţa şi se pretind urmaşi ai luptătorilor. Extrem de rar se află printre ei rude ale celor care au trecut prin puşcăriile vremii. Sunt oameni care apar la comemorări şi îşi promovează imaginea, adesea prin discursuri extremiste, atrăgând aversiunea celor care îi asociază cu luptătorii anilor ’50. Pe de altă parte, subiectul rezistenţei e bine exploatat mai nou în filme şi cărţi, care le aduc beneficii autorilor, dar care vădesc prea des lipsa unei minime documentări şi care exclud – intenţionat sau nu – trăsături definitorii, dar deranjante pentru unii, din portretul luptătorilor. Cel mai des e omisă apartenenţa lor la Biserică şi credinţa lor în Hristos, care în ochii românului cosmopolit dă prost. E mai interesant pentru ei un luptător care trage neobosit din ţigară, ascultă jazz la un radio improvizat, îşi omoară plictiseala pribegiei cântând şi îşi descarcă gloanţele prin munţi ca-n jocurile pe calculator.
Probabil vor mai trece ani buni până când această pagină de istorie va fi relatată cu onestitate şi fără patimi. Până atunci, pomeniţi-i pe „bandiţi“ ca pe părinţii, fraţii sau bunicii celor de lângă voi, ca pe unii care vor fi şi greşit – ca fiecare om pe care-l ştii – dar care probabil au jertfit mai mult decât putem înţelege pentru a-şi apăra credinţa în Hristos şi libertatea. Istoria va decide cât a contat lupta lor. Până atunci, Biserica îi cinsteşte la Sfânta Liturghie ca pe „cei care au murit în lagăre şi-n închisori, pentru apărarea ţării şi a credinţei strămoşeşti“
7 ani în munţi
Din grupul de rezistenţă făceau parte 12 oameni – studenţi, profesori, ţărani, dar lor s-au alăturat pe parcurs şi alţii. Pentru ei şi familiile lor, instaurarea comunismului însemna pierderea proprietăţii, tradiţiei şi libertăţii. Nu în ultimul rând au luptat pentru a-şi apăra credinţa în Dumnezeu, deşi sistemul ateu avea să-şi arate cu adevărat colţii ceva mai târziu.
În 1948, după o serie de arestări ale tinerilor care s-au exprimat împotriva noii conduceri, partizanii s-au retras în munţi şi sperau să poată interveni pentru schimbarea regimului comunist din România. Grupuri similare au existat în mai multe zone ale ţării. Fiecare grup acţiona independent şi nu aveau decât legături slabe. În zona Făgăraşului, a fost consemnată una din cele mai de durată rezistenţe împotriva comunismului. Grupul de pe versantul Nordic – banda Haşu-Gavrilă, cum apare în documentele Securităţii, a rezistat 7 ani, cu sprijinul unei ample reţele de sprijin în satele din jur. Pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş a acţionat grupul condus de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. Membrii acestui din urmă grup – între care o femeie şi copilul pe care l-a născut în munţi – au fost prinşi abia după 9 ani de căutări.
Sute de oameni din satele dimprejur îi ajutau cu mâncare, haine, informaţii şi muniţii. Cei din munţi coborau des în sate, unde erau primiţi de unii şi turnaţi de alţii. Iernile şi le petreceau de regulă în munte, în bordeie săpate în pământ. Alături de un radio cu galenă la care ascultau ştirile, aveau Biblia şi o carte de rugăciuni. Un sprijin deosebit de important l-au primit de la cabanieri şi ciobani. Nu puţini dintre aceştia au fost arestaţi şi bătuţi crunt pentru că au refuzat să-i trădeze. Tot alături de ei au fost unii preoţi, care i-au purtat în taină în rugăciune şi care au păstrat legătura cu familiile lor. Eugenia Comanici, soţia luptătorului Gheorghe Haşu, îşi aminteşte că în timp ce era dusă la Securitate, iar copiii rămâneau în leagăn singuri, comunica prin semne cu o vecină care îi transmitea preotului să se roage pentru ei. Grija lui Dumnezeu era unica certitudine în timpul anilor de teroare, iar rugăciunea – singura evadare. Atât pentru cei din munţi, cât şi pentru cei care suportau mânia furibundă a miliţienilor, nevoiţi să scrie noi şi noi rapoarte în care-şi justificau eşecul în lupta împotriva rezistenţei.
Ciocniri cu Securitatea
În toată perioada, efective impresionante ale Securităţii au fost trimise în zona Făgăraşului pentru a-i prinde pe partizani. Ion Gavrilă Ogoranu, care după ’90 a studiat arhivele Securităţii, notează că au fost consemnate oficial 108 acţiuni separate ale Miliţiei şi Securităţii în perioada 1950-1956.
Primul conducător al grupului de rezistenţă de la Făgăraş, Andrei Haşu, a fost ucis în noaptea de Bobotează a anului 1952, în satul Voivodeni, după ce un sătean l-a pârât la Securitate. Trupul însângerat a fost atârnat în faţa Căminului Cultural pentru a fi pildă celor care vorbeau împotriva regimului. Sătenii, dar şi copiii de şcoală, au fost duşi să-l vadă pe „Baciu”, cum era cunoscut Andrei. A fost o victorie a Securităţii exploatată pentru a semăna teroare în zonă. Fratele mai mic al lui Andrei, Gheorghe Haşu (cunoscut ca Ghiţă al Rucăreanului) era şi el membru al grupului, dar a fost prins şi executat abia în 1957.
În toată această perioadă, Munţii Făgăraşului au devenit loc de confruntare între Securitate şi partizani. Zeci de dube negre forfecau satele de la poalele munţilor zi şi noapte în căutarea celor care îi sprijineau pe luptători. Sute de oameni au fost arestaţi, torturaţi şi interogaţi doar pentru că le-au dat o haină sau o bucată de pâine. Mulţi au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie sau trimişi la Canal. Furia ofiţerilor de Securitate se îndrepta în special către familiile celor din munţi, care au refuzat sistematic să ofere informaţii. Bărbaţi laolaltă cu femei şi copii au fost bătuţi fără motiv pe stradă şi urmăriţi ani în şir. În casele lor au fost instalate microfoane şi au fost cumpăraţi cei mai apropiaţi ai familiilor. Copiii au fost exmatriculaţi din şcoli, femeile au fost date afara din serviciu, bătrânii au fost bătuţi până la mutilare. Rude sau vecini, pretinşi preoţi dar şi străini aduşi din alte zone sub diferite pretexte au fost trimişi să afle informaţii despre cei din munţi. Între timp, elicoptere militare cu reflectoare erau trimise să măture munţii pe timp de noapte în căutarea „bandei“. Ziua, zeci de soldaţi cu câini dresaţi bătătoreau cărările munţilor. Au avut loc ciocniri repetate între cele două tabere, dar niciunul dintre cei din munţi nu a murit în timpul luptelor cu Securitatea. Au fost însă pe rând vânduţi de oameni care au cedat presiunii sau care au fost tentaţi de avantajele promise. Unii au cedat de frică, pentru că n-au mai suportat teroarea, alţii s-au oferit să devină turnători şi şi-au negociat cu sânge rece „salariul“.
Un singur fugar: Ion Gavrilă Ogoranu
Ultimii membri ai grupului de rezistenţă au fost arestaţi cu ajutorul unor informatori în 1957 şi executaţi la Jilava. Singurul care a reuşit să scape, ascunzându-se 21 de ani, a fost Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului. Era ascuns în momentul în care au fost arestaţi ultimii membri ai grupului sub pretextul plănuirii unei fugi în Grecia, organizate de fapt de un informator al Securităţii. Arestat abia în 1976, Ogoranu va fi eliberat în scurt timp, ca urmare a intervenţiei diplomaţiei străine. Trăise 21 de ani ascuns şi ocrotit în gospodăria Anei Săbăduş din satul Galtiu, judeţul Alba – văduvă cu doi copii mici, care i-a devenit apoi soţie. Primul ei soţ a fost tot un luptător împotriva comunismului, studentul la Medicină Petru Săbăduş, ucis în bătaie la închisoarea Gherla, în 1952. Ion Gavrilă Ogoranu a murit în 2006, după ce şi-a scris memoriile în volumele Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Soţia lui, Ana, i s-a alăturat repede – a murit la două luni după „Bădia”, cum mai era cunoscut Ogoranu. Deşi a fost urmărită permanent de Securitate, închisă şi anchetată, Anei Gavrilă Ogoranu nu i s-a recunoscut niciodată în mod oficial calitatea de luptător anticomunist. Nu e singura în această situaţie – soţia lui Gheorghe Haşu a fost forţat divorţată printr-un proces intentat de Securitate, în speranţa că „banditul“ va apărea la proces şi va fi prins. Eugenia Comanici, văduvă înainte de 30 de ani, şi-a crescut cei doi copii între anchete ale Securităţii şi marginalizarea socială. După ‘90, în urma unui proces dureros de câţiva ani cu statul român, nu şi-a redobândit numele soţului şi nici calitatea de urmaş al unui deţinut politic.
Condamnaţi la moarte
Ultimii membri ai grupului din Munţi au fost arestaţi în 1957. În urma unui pseudo-proces în timpul căruia nu au avut de fapt niciun drept, au fost executaţi în noaptea de 20 noiembrie 1957 în Valea Piersicilor de la Penitenciarul Jilava.
O notă a securităţii din 3 august 1957 notează reacţiile „bandiţilor“ la comunicarea sentinţei de condamnare.
M.A.I. Regiunea Stalin 03. 08. 1957, ora 21:30 TELEGRAMĂ Către M.A.I. Bucureşti, direcţia a III-a Strict secret Raportăm starea de spirit manifestată de membrii bandei Gavrilă şi de legăturile lor cu prilejul dării sentinţelor. Chiujdea Ioan, la comunicarea sentinţei nu a făcut nici o obiecţiune, a semnat cererea de recurs afirmînd: „Mulţumesc, să trăiţi!”. Haşu Laurean, a afirmat că s-a aşteptat la această condamnare, a semnat cererea de recurs, solicitând apoi lămuriri suplimentare, în sensul dacă va putea participa la judecarea recursului, şi ce ar mai putea face în acest scop. Secretarul Tribunalului i-a făcut cunoscut că nu va putea fi de faţă la judecarea recursului, însă va fi anunţat de rezultatul judecării. Novac Ioan, a afirmat că nu a comis nici o crimă. Alte afirmaţii nu a făcut. Haşu Gheorghe, la comunicarea sentinţei a afirmat zâmbind: „Ce să-i faci!” apoi a semnat cererea de recurs. Metea Victor, a afirmat „Bine că a venit odată, întrucât acum s-a terminat! Mai bine la moarte decât 15-20 de ani în puşcărie, pentru a nu mai fi chinuit!” Şi-a exprimat apoi regretul pentru faptul de a nu fi cerut personal condamnarea la moarte, atunci când i s-a dat ultimul cuvânt. În continuare a afirmat că „De ce, aşa cum a spus Bulganin despre coexistenţă, comuniştii nu au putut trăi cu ei anticomuniştii? Nu am primit nimic de la regimul acesta, am fost scos din liceu, nu am primit servici, era urmărit şi tatăl meu care era socotit chiabur, fuga mea însă nu s-a datorat acestor cauze, cât atitudinii organelor de stat faţă de mine.” Toate aceste afirmaţii le-a făcut pe un ton aspru şi duşmănos. N-a semnat cererea de recurs. (…)
Din primul lot, restul de elemente nu au avut manifestări sau alte atitudini deosebite. Din cel de-al doilea lot, a avut manifestări preotul Dascălu Cornel, care cu ocazia dării sentinţei a afirmat că în conştiinţa sufletului său este împăcat, că ceea ce a făcut, a făcut bine, încheind cu cuvintele: „Frumos dar mi-aţi făcut. Vă mulţumesc! Era ziua mea!”
„Am simţit cuvintele Domnului”
Material realizat de Oana Dobrin
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011
Cine au fost „bandiţii”?
Rezistenţa împotriva comunismului în România e vag cunoscută. Referirile la acest capitol din istoria recentă în manualele de şcoală sunt în cel mai bun caz vagi, iar depozitele CNSAS îngroapă sute de mii de dosare care nu au fost încă deschise. Numai despre grupul de la Făgăraş au fost consemnate peste 90 de mii de pagini de rapoarte ale Securităţii. Separat de acestea, fiecare membru al grupului are şi un dosar separat. Alte dosare voluminoase de urmărire şi anchetă au vizat fiecare membru al familiei luptătorilor.
Unii nu ştiu nimic despre rezistenţă, alţii cred că e nesemnificativ să afle. Mai sunt şi grupuri care – din diverse motive – îşi revendică rezistenţa şi se pretind urmaşi ai luptătorilor. Extrem de rar se află printre ei rude ale celor care au trecut prin puşcăriile vremii. Sunt oameni care apar la comemorări şi îşi promovează imaginea, adesea prin discursuri extremiste, atrăgând aversiunea celor care îi asociază cu luptătorii anilor ’50. Pe de altă parte, subiectul rezistenţei e bine exploatat mai nou în filme şi cărţi, care le aduc beneficii autorilor, dar care vădesc prea des lipsa unei minime documentări şi care exclud – intenţionat sau nu – trăsături definitorii, dar deranjante pentru unii, din portretul luptătorilor. Cel mai des e omisă apartenenţa lor la Biserică şi credinţa lor în Hristos, care în ochii românului cosmopolit dă prost. E mai interesant pentru ei un luptător care trage neobosit din ţigară, ascultă jazz la un radio improvizat, îşi omoară plictiseala pribegiei cântând şi îşi descarcă gloanţele prin munţi ca-n jocurile pe calculator.
Probabil vor mai trece ani buni până când această pagină de istorie va fi relatată cu onestitate şi fără patimi. Până atunci, pomeniţi-i pe „bandiţi“ ca pe părinţii, fraţii sau bunicii celor de lângă voi, ca pe unii care vor fi şi greşit – ca fiecare om pe care-l ştii – dar care probabil au jertfit mai mult decât putem înţelege pentru a-şi apăra credinţa în Hristos şi libertatea. Istoria va decide cât a contat lupta lor. Până atunci, Biserica îi cinsteşte la Sfânta Liturghie ca pe „cei care au murit în lagăre şi-n închisori, pentru apărarea ţării şi a credinţei strămoşeşti“
7 ani în munţi
Din grupul de rezistenţă făceau parte 12 oameni – studenţi, profesori, ţărani, dar lor s-au alăturat pe parcurs şi alţii. Pentru ei şi familiile lor, instaurarea comunismului însemna pierderea proprietăţii, tradiţiei şi libertăţii. Nu în ultimul rând au luptat pentru a-şi apăra credinţa în Dumnezeu, deşi sistemul ateu avea să-şi arate cu adevărat colţii ceva mai târziu.
În 1948, după o serie de arestări ale tinerilor care s-au exprimat împotriva noii conduceri, partizanii s-au retras în munţi şi sperau să poată interveni pentru schimbarea regimului comunist din România. Grupuri similare au existat în mai multe zone ale ţării. Fiecare grup acţiona independent şi nu aveau decât legături slabe. În zona Făgăraşului, a fost consemnată una din cele mai de durată rezistenţe împotriva comunismului. Grupul de pe versantul Nordic – banda Haşu-Gavrilă, cum apare în documentele Securităţii, a rezistat 7 ani, cu sprijinul unei ample reţele de sprijin în satele din jur. Pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş a acţionat grupul condus de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. Membrii acestui din urmă grup – între care o femeie şi copilul pe care l-a născut în munţi – au fost prinşi abia după 9 ani de căutări.
Sute de oameni din satele dimprejur îi ajutau cu mâncare, haine, informaţii şi muniţii. Cei din munţi coborau des în sate, unde erau primiţi de unii şi turnaţi de alţii. Iernile şi le petreceau de regulă în munte, în bordeie săpate în pământ. Alături de un radio cu galenă la care ascultau ştirile, aveau Biblia şi o carte de rugăciuni. Un sprijin deosebit de important l-au primit de la cabanieri şi ciobani. Nu puţini dintre aceştia au fost arestaţi şi bătuţi crunt pentru că au refuzat să-i trădeze. Tot alături de ei au fost unii preoţi, care i-au purtat în taină în rugăciune şi care au păstrat legătura cu familiile lor. Eugenia Comanici, soţia luptătorului Gheorghe Haşu, îşi aminteşte că în timp ce era dusă la Securitate, iar copiii rămâneau în leagăn singuri, comunica prin semne cu o vecină care îi transmitea preotului să se roage pentru ei. Grija lui Dumnezeu era unica certitudine în timpul anilor de teroare, iar rugăciunea – singura evadare. Atât pentru cei din munţi, cât şi pentru cei care suportau mânia furibundă a miliţienilor, nevoiţi să scrie noi şi noi rapoarte în care-şi justificau eşecul în lupta împotriva rezistenţei.
Ciocniri cu Securitatea
În toată perioada, efective impresionante ale Securităţii au fost trimise în zona Făgăraşului pentru a-i prinde pe partizani. Ion Gavrilă Ogoranu, care după ’90 a studiat arhivele Securităţii, notează că au fost consemnate oficial 108 acţiuni separate ale Miliţiei şi Securităţii în perioada 1950-1956.
Primul conducător al grupului de rezistenţă de la Făgăraş, Andrei Haşu, a fost ucis în noaptea de Bobotează a anului 1952, în satul Voivodeni, după ce un sătean l-a pârât la Securitate. Trupul însângerat a fost atârnat în faţa Căminului Cultural pentru a fi pildă celor care vorbeau împotriva regimului. Sătenii, dar şi copiii de şcoală, au fost duşi să-l vadă pe „Baciu”, cum era cunoscut Andrei. A fost o victorie a Securităţii exploatată pentru a semăna teroare în zonă. Fratele mai mic al lui Andrei, Gheorghe Haşu (cunoscut ca Ghiţă al Rucăreanului) era şi el membru al grupului, dar a fost prins şi executat abia în 1957.
În toată această perioadă, Munţii Făgăraşului au devenit loc de confruntare între Securitate şi partizani. Zeci de dube negre forfecau satele de la poalele munţilor zi şi noapte în căutarea celor care îi sprijineau pe luptători. Sute de oameni au fost arestaţi, torturaţi şi interogaţi doar pentru că le-au dat o haină sau o bucată de pâine. Mulţi au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie sau trimişi la Canal. Furia ofiţerilor de Securitate se îndrepta în special către familiile celor din munţi, care au refuzat sistematic să ofere informaţii. Bărbaţi laolaltă cu femei şi copii au fost bătuţi fără motiv pe stradă şi urmăriţi ani în şir. În casele lor au fost instalate microfoane şi au fost cumpăraţi cei mai apropiaţi ai familiilor. Copiii au fost exmatriculaţi din şcoli, femeile au fost date afara din serviciu, bătrânii au fost bătuţi până la mutilare. Rude sau vecini, pretinşi preoţi dar şi străini aduşi din alte zone sub diferite pretexte au fost trimişi să afle informaţii despre cei din munţi. Între timp, elicoptere militare cu reflectoare erau trimise să măture munţii pe timp de noapte în căutarea „bandei“. Ziua, zeci de soldaţi cu câini dresaţi bătătoreau cărările munţilor. Au avut loc ciocniri repetate între cele două tabere, dar niciunul dintre cei din munţi nu a murit în timpul luptelor cu Securitatea. Au fost însă pe rând vânduţi de oameni care au cedat presiunii sau care au fost tentaţi de avantajele promise. Unii au cedat de frică, pentru că n-au mai suportat teroarea, alţii s-au oferit să devină turnători şi şi-au negociat cu sânge rece „salariul“.
Un singur fugar: Ion Gavrilă Ogoranu
Ultimii membri ai grupului de rezistenţă au fost arestaţi cu ajutorul unor informatori în 1957 şi executaţi la Jilava. Singurul care a reuşit să scape, ascunzându-se 21 de ani, a fost Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului. Era ascuns în momentul în care au fost arestaţi ultimii membri ai grupului sub pretextul plănuirii unei fugi în Grecia, organizate de fapt de un informator al Securităţii. Arestat abia în 1976, Ogoranu va fi eliberat în scurt timp, ca urmare a intervenţiei diplomaţiei străine. Trăise 21 de ani ascuns şi ocrotit în gospodăria Anei Săbăduş din satul Galtiu, judeţul Alba – văduvă cu doi copii mici, care i-a devenit apoi soţie. Primul ei soţ a fost tot un luptător împotriva comunismului, studentul la Medicină Petru Săbăduş, ucis în bătaie la închisoarea Gherla, în 1952. Ion Gavrilă Ogoranu a murit în 2006, după ce şi-a scris memoriile în volumele Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Soţia lui, Ana, i s-a alăturat repede – a murit la două luni după „Bădia”, cum mai era cunoscut Ogoranu. Deşi a fost urmărită permanent de Securitate, închisă şi anchetată, Anei Gavrilă Ogoranu nu i s-a recunoscut niciodată în mod oficial calitatea de luptător anticomunist. Nu e singura în această situaţie – soţia lui Gheorghe Haşu a fost forţat divorţată printr-un proces intentat de Securitate, în speranţa că „banditul“ va apărea la proces şi va fi prins. Eugenia Comanici, văduvă înainte de 30 de ani, şi-a crescut cei doi copii între anchete ale Securităţii şi marginalizarea socială. După ‘90, în urma unui proces dureros de câţiva ani cu statul român, nu şi-a redobândit numele soţului şi nici calitatea de urmaş al unui deţinut politic.
Condamnaţi la moarte
Ultimii membri ai grupului din Munţi au fost arestaţi în 1957. În urma unui pseudo-proces în timpul căruia nu au avut de fapt niciun drept, au fost executaţi în noaptea de 20 noiembrie 1957 în Valea Piersicilor de la Penitenciarul Jilava.
O notă a securităţii din 3 august 1957 notează reacţiile „bandiţilor“ la comunicarea sentinţei de condamnare.
M.A.I. Regiunea Stalin 03. 08. 1957, ora 21:30 TELEGRAMĂ Către M.A.I. Bucureşti, direcţia a III-a Strict secret Raportăm starea de spirit manifestată de membrii bandei Gavrilă şi de legăturile lor cu prilejul dării sentinţelor. Chiujdea Ioan, la comunicarea sentinţei nu a făcut nici o obiecţiune, a semnat cererea de recurs afirmînd: „Mulţumesc, să trăiţi!”. Haşu Laurean, a afirmat că s-a aşteptat la această condamnare, a semnat cererea de recurs, solicitând apoi lămuriri suplimentare, în sensul dacă va putea participa la judecarea recursului, şi ce ar mai putea face în acest scop. Secretarul Tribunalului i-a făcut cunoscut că nu va putea fi de faţă la judecarea recursului, însă va fi anunţat de rezultatul judecării. Novac Ioan, a afirmat că nu a comis nici o crimă. Alte afirmaţii nu a făcut. Haşu Gheorghe, la comunicarea sentinţei a afirmat zâmbind: „Ce să-i faci!” apoi a semnat cererea de recurs. Metea Victor, a afirmat „Bine că a venit odată, întrucât acum s-a terminat! Mai bine la moarte decât 15-20 de ani în puşcărie, pentru a nu mai fi chinuit!” Şi-a exprimat apoi regretul pentru faptul de a nu fi cerut personal condamnarea la moarte, atunci când i s-a dat ultimul cuvânt. În continuare a afirmat că „De ce, aşa cum a spus Bulganin despre coexistenţă, comuniştii nu au putut trăi cu ei anticomuniştii? Nu am primit nimic de la regimul acesta, am fost scos din liceu, nu am primit servici, era urmărit şi tatăl meu care era socotit chiabur, fuga mea însă nu s-a datorat acestor cauze, cât atitudinii organelor de stat faţă de mine.” Toate aceste afirmaţii le-a făcut pe un ton aspru şi duşmănos. N-a semnat cererea de recurs. (…)
Din primul lot, restul de elemente nu au avut manifestări sau alte atitudini deosebite. Din cel de-al doilea lot, a avut manifestări preotul Dascălu Cornel, care cu ocazia dării sentinţei a afirmat că în conştiinţa sufletului său este împăcat, că ceea ce a făcut, a făcut bine, încheind cu cuvintele: „Frumos dar mi-aţi făcut. Vă mulţumesc! Era ziua mea!”
„Am simţit cuvintele Domnului”
Am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.
Fragment din Testamentul grupului de rezistenţă carpatin făgărăşean, scris în Săptămâna Mare a anului 1954, în Muntele Buzduganu (Documentul a fost găsit de Securitate şi e păstrat în arhivele CNSAS)
Material realizat de Oana Dobrin
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
