Publicistul Gheorghe Fedorovici despre Patapievici. „Raiul” lui Patapievici este unul al nedreptatii vesnice.

Asemenea Tîlharului nedrept însă, dl. Patapievici pare să considere că iertarea poate fi la fel de bine cerută şi acordată şi în absenţa dreptăţii lui Dumnezeu sau, mai precis, tocmai datorită absenţei dreptăţii lui Dumnezeu. Acest tip de înţelegere este, evident, cît se poate de secular. Dar un secularism religios, fiindcă fostele idealuri creştine rămîn investite cu valoare maximă, valoare desprinsă la rîndul ei din valoarea supremă a fiinţei umane (căreia îi este acordat un statut mai degrabă postulat decît demonstrat). Probabil că dl. Patapievici doreşte să salveze creştinismul secularizîndu-l, urmînd modelul aplicat iudaismului de generaţiile evreieşti de după Holocaust. Astfel, recenzia făcută acum cărţii lui Michnik pare că se află în perfectă continuitate cu volumul lui Rob Riemen, Nobleţea spiritului. Un ideal uitat (Curtea Veche, 2008, Argument de Vladimir Tismăneanu, Postfaţă de H.-R. Patapievici) unde tradiţia umanismului european este secţionată fără şovăire – şi într-o ignorare flagrantă a istoriei culturii europene – de tradiţia creştină în scopul de a arăta că Europa poate funcţiona onorabil şi în condiţiile dispariţiei creştinismului. Dacă, în postfaţa dedicată cărţii lui Riemen, dl. Patapievici era interesat de adevăr, curaj şi libertate, acum, în legătură cu volumul lui Michnik, domnia sa vorbeşte despre iubire:
„Ceea ce este extraordinar la Michnik este efortul supraomenesc de a rămîne fidel unei idei de societate care nu este doar o idee, ci este în mod ireductibil o experienţă a inimii, prin iubire, prin fidelitate, prin rezistenţa în faţa minciunii, a trădării şi a torturii.”
Concluzia articolului dlui Patapievici este că nu putem defini dreptatea astfel încît ea să poată fi urmărită în mod legitim. Orice astfel de definire este nerealistă şi duce la totalitarism. Iubirea trebuie căutată, nu dreptatea. Emoţionat, dl. Patapievici nu mai vede clar conturul unei istorii de un secol în care estul Europei a trăit teroarea iubirii dintre popoare. Se pare că de-atîta iubire au trebuit să fie pînă la urmă desfiinţate. Acesta e însă un amănunt de care se agaţă doar indivizii vindicativi, şi de care „comuniştii nepocăiţi” nu trebuie să se teamă, de vreme ce s-a trecut la faza a doua a Manifestului umanist, la iubirea dintre indivizi.

(...)Secularismul religios (creştin) al dlui Patapievici pare că repetă modelul secularismului religios iudaic. De pildă, aşa cum Martin Buber îi acorda literaturii idiş rolul de înlocuire a sinagogii în dimensiunea ei religioasă), tot astfel dl Patapievici pare să privească tradiţia umanistă ca pe un succesor demn al creştinismului. Astfel, cultura europeană se poate dispensa de Biserică tocmai pentru că a preluat-o cumva.
Aşa s-ar putea explica de ce, la puţin timp după ce a publicat un articol întitulat „Creştinismul: vocea care lipseşte”, dl. Patapievici a publicat un altul întitulat, de această dată, „Umanismul: vocea care lipseşte”. Este dreptul domnului Patapievici să creadă, dacă într-adevăr despre asta este vorba, că umanismul ar putea apăra creştinismul mai decît s-ar putea apăra creştinismul pe sine. Dar este obligaţia mea – într-adevăr, a fiecărui creştin – să observe că prin această apologie binevoitoare, creştinismul riscă să fie deformat pînă la a deveni de nerecunoscut. Creştinul trebuie să le spună celor opriţi pentru o clipă de apelul generos adresat astăzi de dl. Patapievici – „astăzi veţi fi cu mine în rai!” – că acest rai nu poate fi, ca orice paradis lipsit de Crucea lui Hristos, decît un rai al fărădelegilor nepedepsite, al păcatului nemărturisit şi al nedreptăţii veşnice.

(fragmente din articolul „Bunatatea Talharului nedrept”, preluate de pe blogul publicistului crestin ortodox Gheorghe Fedorovici – Cumpana. O viziune ortodoxa )

28 iunie 1883 - ziua mortii civile a lui Eminescu. Profesorul Theodor Codreanu despre sacrificarea lui Eminescu

Motto: „Mai deunezi îmi spunea cã el este "Ein
aufgegebener Menschoe („un om sacrificat”, n. n., Th. C.), si în adevãr acesta e sentimentul ce pare cã-l are despre sine”.
(Scrisoarea lui Petre Th. Missir cãtre Titu Maiorescu, Iasi, 13 mai 1884)

28 IUNIE 1883

Despre ziua de 28 iunie 1883 s-au scris, în ultimii ani, câteva cãrti. Cu cât cercetarea asupra evenimentelor înainteazã, cu atât lucrurile devin mai contradictorii. S-a ajuns chiar sã se nege cã „internarea” ar fi avut loc pe 28 iunie. Luându-ne, de exemplu, dupã mãrturia lui Slavici cã la plecare (pe 25 iunie) l-a trimis pe poet cu o scrisoare la Maiorescu, atrãgându-i atentia asupra stãrii grave a mesagerului, iar de la critic poetul s-ar fi dus chiar atunci la baie, de unde a ajuns la Sutu, se deduce, inevitabil, cã „internarea” a avut loc pe 25: „La d-l Maiorescu el s-a stãpânit, dar s-a dus apoi sã ieie o baie ca sã-si potoleascã nervii si de la baie a fost dus la casa de sãnãtate.”
Cãlin L. Cernãianu mai gãseste argumente si pentru ziua de 26 iunie, iar în ceea ce priveste 28 iunie existã nu mai putin de trei variante de internare. Investigatorul o ia metodic, pe ore si minute. Cea dintâi versiune, foarte probabilã, pledeazã pentru transportarea lui Eminescu la ªutu în jurul orei 10,45. Stim „sigur”, din însemnarea lui Maiorescu, din jurnal, cã poetul a ajuns în strada Mercur la ora 10:
„Pe la 10 veni la mine Eminescu, binecuvântã cu privirea fixã, pe sotia mea si pe Ilie Nicolescu care tocmai pleca, mã îmbrãtisã tremurând. Eu îi arãtaiu pe Hermes si pe Venus din Melos, la care el zise, cu privirea
în extaz: "Lasã, cã va reînvia arta anticã!"”. Poetul ar fi cerut 5 lei pentru birjã (Livia zice cã 2 !), a fost trimis la Societate, de unde, conform planului, trebuia sã fie dus la Sutu: „Numai de s-ar face asta fãrã greutate”, îsi exprimã teama criticul. În rest, tine sã dea de veste lui Theodor Rosetti despre nebunia poetului, îl primeste la prânz pe Caragiale (care izbucneste în plâns la aflarea vestii), pledeazã, apoi, la curtea de casatie, iar la orele 17,30 ia drumul Brasovului pentru concediu în lumea germanã: „Marti 28 iunie/ 10 iulie 1883, la 5 1/2 dupã amiazã, pe o mare zãpusealã, plecat cu trenul pânã la Brasov, unde am sosit la ora 11 noaptea. Hotel nr. 1, prost. (Dar camera de la Caritatea a lui Eminescu?, n. n.). Apoi cãlãtorie de vacantã prin Sighisoara, Debretin (bãi sub salcâm, pe o cãldurã extremã), Poprad (grãdinã tânãrã a parcului Huss cu ceva vedere slabã a Tatrei), Odeberg, Breslau, Weimar, Frankfurt a/M., Schaffhausen...” Sã fi plecat Maiorescu din capitalã fãrã siguranta cã, între timp, Eminescu ajunsese în camera rezervatã la Sutu? Greu de crezut, tinând cont de conjunctura plecãrii poetului la Iasi, odatã întors din Italia. În primãvara lui 1884 scrie cã nu va putea sta linistit pânã nu-l va vedea plecat la Iasi pe Eminescu. Or, dupã procesul-verbal încheiat de comisarul de politie C. N. Nicolescu
la ora 19, poetul a fost predat lui ªutu pe la 18,55. Maiorescu n-a mai dat nici un detaliu asupra executãrii planului pus la cale cu Simtion. În schimb, o relatare a Liviei Maiorescu-Dymsza, martorã la sosirea poetului în strada Mercur, spune cã „pacientul” a fost dus la Şutu de îndatã ce a ajuns cu birja la Simtion: „Când a înnebunit a venit la noi la 10, l-a îmbrãtisat pe D. Maiorescu tremurând, ne-a dus înaintea statuei lui Hermes si a lui Jupiter din salonasul D-lui M. şi cu lacrimile în ochi, cu mâinile întinse ca de binecuvântare a rostit cu glas natural: O tineti minte. Ei se vor întoarce pe pãmânt si se va renaste fericirea. Sãracul de el, apoi a cerut 2 lei pentru birjã, a plecat si de acolo l-au dus la Souto.”
Lãsãm la o parte inadvertentele dintre detaliile tatãlui si ale fiicei si retinem ceea ce Maiorescu nu ne mai spune, anume cã „internarea” s-a fãcut fãrã greutate, la Carpatii, în strada Sfintii nr. 14. În acest caz, toate celelalte „aventuri” (scena de la Capsa, încercarea de a-l împusca pe rege, baia de la Mitrasewski si îmbarcarea în dubã, încorsetat în cãmasa de fortã) devin povesti. În aceastã variantã, internarea s-a putut produce pânã la ora 12.378 Cernãianu o considerã versiunea cea mai credibilã. A doua internare, bazatã pe amintirile lui Grigore Ventura,
preluate de Al. Ciurcu, si pe cele ale lui Ion Russu-ªirianu, consemnate de fiul sãu, Vintilã, s-ar fi putut produce aproape de ora 13, crede Cernãianu. În Vinurile lor…, se gãsesc douã texte în care se abordeazã evenimentele din 28 iunie (datã fixatã de memorialist în jurul lui 1 iulie): cel despre Caragiale si cel despre Eminescu. În dimineata nefastã (Ion Russu-Şirianu precizeazã cã în acele zile Eminescu era linistit), „ciobanul” a plecat cu
noaptea în cap la Bolintin, cu cãruta, dupã cumpãrãturi. Probabil, a plecat înainte de ora 5, când s-a trezit Eminescu. S-a întors acasã pe la prânz: „Fusesem în ziua aceea, la Bolintin, dupã târguieli. M-am întors pe la prânz. Cobor. Încep sã descarc cãruta. Aud glasul întiglat al Saftei, care vine spre mine ca un butoi rostogolit.”
Dacã interpretãm sintagma „pe la prânz”, ea poate sã însemne intervalul cuprins între orele 12 - 13, si chiar mai mult. Altfel spus, fixarea celei de a doua internãri pe la 12,45 nu se sustine. Descãrcatul cãrutei, deshãmatul cailor trebuie sã fi duratsi ele ceva.
Dar ce aflã „ciobanul” de la Safta? O bunã parte dintre amãnuntele care au fixat în biografii imaginea poetului din acea zi: Eminescu s-ar fi sculat dis-de-dimineatã foarte furios: „…a vrut sã dãrâme casa, "cã-i urâtã si umedã…". E rãu, domnu’ Nitã, conasu Eminescu se pierde! Îi e mintea rãtãcitã. Coana mare s-a înspãimântat, m-a trimis cu un rãvas la domnu’ Maiorescu, dar nu-l gãsii acas’ ”. Ce consemneazã Maiorescu? La ora sase, Catinca Slavici i-a trimis biletul devenit celebru, cu urmãtorul continut: „Domnu’ Eminescu a înnebunit. Vã rog sã faceti ceva sã mã scap de el, cã e foarte reu”. Asadar, la sosirea Saftei criticul nu e acasã. Iar dacã minte si-n aceastã privintã, înseamnã cã deja era plecat dupã aranjamente, stiind cã poetul va „înnebuni”, si-atunci biletul era si el programat sã soseascã, spre a deveni o piesã la dosar (s-ar confirma demonstratia lui N. Georgescu privitoare la sensul de parolã masonicã a faimosului bilet). Acesta, spune mai departe criticul, l-a determinat sã plece la Simtion, iar, împreunã, la Şutu, spre a aranja internarea, cu plata anticipatã (300 de lei pentru îngrijire si camerã). Partea stranie a lucrurilor e cã Maiorescu reactioneazã ca si cum momentul crizei trebuia sã soseascã, si pe care-l astepta încã din 23 iunie, când pomeneste voalat de planul pus la cale cu acelasi inginer Simtion. El nu pune nici o clipã la îndoialã „diagnosticul” Catincãi Slavici, ba îl fixeazã în jurnal pentru posteritate si pe baza lui hotãrãste destinul poetului. În tot ce gândeste si fãptuieste Maiorescu în acea zi, persoana lui Eminescu, pur si simplu, nu-l intereseazã, tratând-o deja ca pe ceva irecuperabil, ca pe un obiect care nu poate tulbura programul riguros al zilei. Nici mãcar nu are curiozitatea sã meargã, mai întâi, la fata locului, sã vadã starea poetului. În mod normal, prima reactie a unui prieten, la aflarea unei asemenea vesti, este sã-l vadã pe nenorocit si sã-i dea o mânã de ajutor, chemând medicii. În chip cu totul inexplicabil, Maiorescu nu se duce imediat la familia Slavici, iar de la Şutu nu se gândeste nimeni pentru o descindere medicalã la presupusul pacient, dovadã cã ªutu însusi nu se comportã ca „medic”, ci ca un om de încredere care acceptã un plan. Devine faptul cã proprietarul stabilimentului era membru al partidului conservator si apropiat al criticului. (Mai mult, cei din familia Şutu dominau ordinul masonic din care fãcea parte si Maiorescu!) Criticul se întoarce acasã, începe sã anunte junimisti importanti despre nebunia poetului si asteaptã, culmea, sã vinã bolnavul la domiciliul sãu, iar acesta, la ora 10, soseste linistit si pronuntã niste cuvinte ciudate, retinute cu totul diferit de tatã si fiicã, ceea ce pune sub semnul întrebãrii autenticitatea lor sau, cel putin, sensul lor. Iar dacã Livia l-a vãzut „alt om” (dar pro-nuntând, totusi, cuvintele natural!), e fiindcã deja se astepta sã vadã „un nebun”, cum i se indusese, psihologic. Linistea poetului si naturaletea tonului sãu atestã elementele de contrast între ceea ce se astepta Livia de la un smintit si ceea ce era el în realitate. Dar sã ne întoarcem la cele aflate de Ion Russu-Şirianu de la Safta (ceea ce presupune cã sotia lui Slavici nu era acasã, de vreme ce „bãrbatul casei” nu primeste confirmãri de la matroanã). Slujnicei i-ar fi venit ideea sã spunã cã pentru dãrâmarea casei e nevoie de zidari, fapt ce l-ar fi determinat pe turbulent sã plece dupã necesarii mesteri. Poetul o ia „spre Podul Mogosoaiei”, ceea ce atestã cã avea altã tintã decât presupusii zidari ai Saftei, fiindcã drumul ducea spre redactia Timpului, vecinã cu a Românului. De unde putem sti cã scandalul n-a fost provocat ad hoc de Slãvicioaia si indus ca isterie în constiinta slujnicei, mai ales cã a si fost trimisã sub aceastã stare la Maiorescu? Las rãspunsul la întrebare în suspensie, pentru a continua firul faptelor lui Russu-ªirianu. Semnificativ, o ia si el pe acelasi drum cu Eminescu, adicã spre redactia Timpului. Acolo, este întâmpinat nu de un redactor de la Timpul, ci de la Românul, Iancu Procopiu. Înseamnã cã ambele redactii fuseserã alertate, iar autorul alertei nu era altul decât Grigore Ventura, care, dupã spusa lui Procopiu, tocmai plecase vârtej sã-i anunte si pe junimisti. Dacã mesajul „nebuniei” poetului a fost vehiculat la redactii de Ventura, înseamnã cã poetul a ajuns, spre dimineatã, acolo în stare normalã. Ventura i-ar fi povestit lui Procopiu cum a dat el peste Eminescu la Capsa, poetul având „pistolul mare în mânã” si tinând un „discurs fulminant contra liberalilor si mai ales a regelui, marele vinovat de toate nenorocirile oamenilor. L-a tras pe Ventura dupã el ca sã meargã la Palat sã îl împuste imediat pe Vodã… .”
Al. Ciurcu, din contrã, relatând aceeasi poveste, tot din gura lui Ventura, spune cã ideea de a merge la Palat i-a venit lui Ventura, iar cum Vodã nu se gãsea la Cotroceni, l-a îndemnat sã intre la Mitrasewski pentru o baie. Ademenirea cu baia e retinutã si de Ion Russu-Şirianu. În consecintã, nu mai stã pe gânduri si, împreunã cu Iancu Procopiu, o ia spre Baia Mitrasewski, aflatã pe cheiul Dâmbovitei. În drum, dau în parc de Caragiale, care sta molesit de cãldurã, sub „cei doi copaci de lângã o fântâna” („izvorul lui Eminescu” din Cismigiu, n. n.),
„pe jghiabul de piatrã”, „Cu haina de pânzã pe brat, cu o batistã udã pe cap”, curgându-i sudoarea „grea pe obraji”. Caragiale stia deja de nenorocire. Înseamnã cã asta deja se petrecea dupã prânz, cãci Maiorescu mentioneazã cã prânzul fusese luat de dramaturg la dânsul. Caragiale, suferind teribil de cãldurã (oare de ce
Eminescu n-avea si el acest „drept” în acea zi?), le-a spus celor doi cã nu mai poate sã se miste „în Ghehena asta” si le-a trasat sarcina de a-l cãuta pe poet si a-l transporta acasã, apoi sã vinã la redactie, unde el îi va astepta cu vestile. Mai departe: „Am strãbãtut cheiul. Cu adevãrat ghehenã!…” Asta ar fi putut sã se petreacã dupã ora 14, când arsita e la culme. În sfârsit, au ajuns la baie. În momentul acela se consuma scoaterea nebunului din putina cu apã clocotitã, pus în cãmasa de fortã, îmbrãcat în haine care nu erau ale lui, de vreme ce mânecele erau prea lungi, iar pantalonii „prea largi”, târându-se pe jos. Şirianu îl surprinde „fãrã prezentã, între doi infirmieri, care se rãsteau unii la altii, nu pricep din ce cauzã. La câtiva pasi, un vehicul ciudat, jumãtate
caretã, jumãtate dubã”. Coplesit peste mãsurã, tânãrul s-a aruncat spre poet, s-a oprit în fata lui, dar n-a fost recunoscut. Fireste, nu putea fi decât o cauzã - nebunia, sub sugestia cãreia se afla si el acolo. El nu si-a pus problema altor cauze în ce priveste lipsa de reactie a încorsetatului în cãmasa de fortã: putea fi sub stare de soc, în fata violentelor, putea fi anihilat psihic cu o injectie cu morfinã (oare nu erau prezenti acolo doi infirmieri ai lui Şutu?).
Perceptia eronatã a realitãtii e contrazisã de reactia poetului la urcarea în dubã, când Eminescu a ridicat bratele, împotrivindu-se: „Şi am auzit glasul sãu, cel adevãrat, strigând cu desnãdejdea celui ce se îneacã:
- Ajutor!”
Prezenta „glasului adevãrat” atestã prezenta fiintei eminesciene. Ceea ce sporeste, incalculabil, tragismul clipei. Asta în cazul cã faptele relatate nu intrã în categoria falselor amintiri. Cea de a treia variantã a internãrii apartine politiei si ea plaseazã scena descrisã de Ion Russu-Şirianu în preajma orei 19. Comisarul de politie C. N. Nicolescu (de la sectiunea 18 din capitalã) ar fi fost informat de doi „amici” ai redactorului de la Timpul (G. Ocãsanu si V. Siderescu), imediat dupã ora 18, cã numitul Mihail Eminescu e „atins de alienatiune mintalã”,
închizându-se, cu opt ore în urmã (timp exagerat de mare!), într-o cabinã, la baie, refuzând sã mai iasã de acolo. Toate acestea sunt relatate în procesul-verbal încheiat de comisar la ora 19.
Ajunsi împreunã la baie, îsi face aparitia si Const. Simtion, pe care comisarul îl consemneazã în mod deosebit. De ce? Oare nu fiindcã era pionul central al lui Maiorescu si fiindcã el, de fapt, coordona planul? Cele „opt ore” de baie atestã interesul pentru mistificare si pentru furnizare a unor dovezi de „nebunie”.
Deducem cã de la Societatea Carpatii nu s-a reusit executarea „fãrã greutate” a planului maiorescian si atunci episodul cu baia a fost utilizat pentru confectionarea de probã inexpugnabilã. Spre deosebire de Cãlin L. Cernãianu, cred cã acest moment s-a petrecut cu adevãrat, dar nu în sensul prezentat oficial. El a fost consemnat
si de Slavici (de asemenea, si de D. Teleor382), lucru ce atestã cã devenise o întâmplare de notorietate publicã.
Dupã estimarea lui Ocãsanu si Siderescu, poetul ar fi intrat în baie pe la ora 9, acestia neprevãzând cã Maiorescu îi va da de gol notând cã la 10 a fost la dânsul. Admitând lunga prezentã a poetului la baie, se eliminã povestile lui Ventura.
Totusi, Ventura si-a avut rolul sãu în acea zi, încurcând planul lui Maiorescu. Acesta îl va numi, în jurnal, „indiscretul ticãlos”, dar îl va include în evolutia ulterioarã a destinului eminescian.
„Încurcãtura” pricinuitã de Ventura este ecoul celor douã solutii de lichidare a Societãtii Carpatii: cea „pasnicã” Maiorescu-Sturdza si cea cu violente si arestãri (C. A Rosetti). Ventura este în slujba celei din urmã. În ochii lui Ventura, poetul apare ca un violent zurbagiu, în discursuri si fapte, gata sã-l împuste pe rege.
Oare faimosul „revolver” n-a fost introdus în circuit de acest informator al serviciilor secrete? Procesul-verbal încheiat de comisarul Nicolescu ne asigurã cã poetul i-ar fi rugat „pe amicul sãu Siderescu sã-i aducã o pereche de pantaloni negri, negri de tot - ceea ce se realizã acum”. Poetul ar fi deschis cu greu usa cabinei, dar, dezbrãcat fiind, s-a speriat „de vederea noastrã în numãr de 4-5 persoane, între care si Const. Simtion”: „Am zis numitului Eminescu cã n-are sã sufere nici un dezagrement, cã trebuie sã se calmeze si drept rãspuns se repede la amicii sãi si la servitorii bãei, îmbrâncindu-i spre use, apoi aruncându-se în baia plinã cu apã, stropia
p-oricine s-apropia sã-l scoatã afarã. Am fost silit sã-l îmbrãcãm în camisolul de fortã, si astfel, l-am condus Institutului Caritatea”. „La Caritatea - adaugã omul legii - l-am confiat d-rului Şutu, rugându-l a-i da îngrijiri exceptionale”. În final, într-o manierã ciudatã, sesizatã de Cernãianu, e prezentat inventarul de obiecte din baie.
Mai existã un proces verbal încheiat de acelasi comisar, pe 29 iunie, la locuinta lui Slavici, de unde s-a luat pentru poet un costum de haine, o cãmasã, o pereche de pantaloni de noapte, dupã care s-a aplicat sigiliu pe usa camerei. Faptul s-a consemnat cu prezenta lui G. Ocãsanu, a Catincãi Slavici, a avocatului Teodor Nica. Acest proces-verbal este important, deoarece la desigilarea locuintei nu s-a mai încheiat altul, legea fiind încãlcatã,
încât bunurile personale ale poetului n-au ajuns la mostenitorii de drept, ci la Maiorescu si la Simtion.
În acest haos de informatii, pe care am încercat sã-l simplific, va trebui sã „optãm” pentru „varianta” cea mai credibilã.
Cum primul proces-verbal încheiat de Nicolescu nu se mai gãseste (ca si alte documente ale „cazului” Eminescu), cum Maiorescu, Slavici si altii nu pomenesc de implicarea politiei, Cãlin L. Cernãianu, de exemplu, conchide cã poetul a fost „internat” imediat ce a ajuns la sediul Societãtii Carpatii, planul maiorescian derulându-se fãrã incidente. Documentele încheiate de politie ar fi falsuri, ca si amintirile lui Ventura sau Ion Russu-Şirianu. Foarte posibil, dupã acelasi, ca internarea sã se fi produs înainte de 28 iunie. Dacã în evenimente au fost implicati mai multi ziaristi si carpatisti, rãmâne suspectã amânarea în a da publicitãţii „internarea”, primele relatãri înregistrându-se abia pe 2 iulie. Fapt curios, Eminescu a fost „trãdat” în acele zile de câtiva
ziaristi si carpatisti ardeleni, adicã tocmai de cei în apãrarea cãrora se bãtuse, inclusiv pe 28 iunie, când, de fapt, îi apar ultimele articole, unul dintre ele în apãrarea libertãtii presei.
Dupã întoarcerea din Italia, Eminescu s-a arãtat dezamãgit de ardeleni, ca despre niste oameni în care nu poti avea încredere. Sau cum recunoaste Slavici cã i-a mãrturisit poetul: „ardelenii nu sunt oameni cu care se poate scoate la capãt ceea ce voiesc eu”.
În pofida obiectiilor lui Cãlin L. Cernãianu, nu putem elimina, de pildã, întâmplãrile de la Bãile Mitrasewski. Am vãzut de ce. Discutabile devin interpretãrile dictate de perceptii deformate în raport cu adevãrul. Apoi, implicarea politiei este atestatã de cele douã procese verbale, dintre care mãcar al doilea este credibil. Pãrerea mea e cã planul maiorescian nu excludea, ci implica amestecul politiei, pentru ca sã se dea evenimentului o
aparentã de legalitate. Numai cã arestãrile preconizate de „Rosettaki” la Carpatii nu conveneau nici lui Dimitrie A. Sturdza, nici lui Maiorescu. Cum „moderatii” din societate îsi impuseserã punctul de vedere, rolul lui Simtion si al lui Ocãsanu fiind decisiv (dovadã cã ei controleazã evenimentele zilei, Ocãsanu fiind si redactor la Românul), mai rãmânea de „anihilat” cel ce nu putea fi convins sã calce în picioare principiile - Mihai Eminescu. Reactia poetului la desfiintarea Societãtii Carpatii nu putea fi decât vehementã, ca si la încãlcãrile grave ale libertãtii presei, soldate cu expulzarea lui Emile Galli si a lui Zamfir C. Arbore.
Integral la EMINESCU - Drama Sacrificarii

http://www.mihai-eminescu.ro/

Săptămâna Roşie a neamului românesc (28 iunie - 3 iulie 1940). Martiriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941

Imediat după 28 iunie 1940, Armata Roşie a fost primită de evrei cu entuziasm: La Chişinău, avocatul Steinberg a desfăşurat lozinca: «Bine aţi venit! V-am aşteptat 22 ani!»
Procuror-general: evreul Chitiş (de la Tiraspol).
La Orhei: s-a autoînscăunat prefect: Trostineţchi, procuror: Boris Cogan, Dr. Burd: medic primar; Rechis a doborît portretele familiei regale şi le-a călcat în picioare; un soldat evreu a părăsit coloana în retragere şi a tras cu arma în… statuia lui Vasile Lupu…

La Rezina: evreii au aruncat în Nistru statuia lui Ferdinand;

La Tighina: "comitetul de primire" (a sovieticilor) a fost animat de inginerul Muhlmann şi de avocatul T. Boris;
"Colectivizarea s-a făcut fără opoziţie: ţăranii erau de terorizaţ i, traumatizaţi de brutalitatea ocupaţiei şi au «consimţit»". în afară de "justiţie" şi de poliţie politică (NKVD) în care au activat, evreii au avut de distrus: cultura, învăţământul şi religia.

- au atacat şcoala românească, europeană, impunînd şcoala sovietică, prin discreditarea familiei, a respectului faţă de profesori(«Mama voastră: Uniunea Sovietică, Tatăl vostru: Tovarăşul Stalin!»), promovînd-încurajînd denunţul, lepădarea de părinţi după modelul Pavlik Morozov;

- au atacat cartea: au ridicat din biblioteci, de la particulari şi au ars toate volumele «tipărite cu litere burgheze, monarhiste, naţionaliste, faşiste» (citeşte: latine); cele tolerate au fost "epurate".
Rezultat - în învăţământ:
- şcoli de rang secundar, la Chişinău: 25 ruseşti, 17 «moldoveneşti», 5 evreieşti";
- facultăţi: la Chişinău şi la Cernăuţi - de filologiepedagogie
- însă numai în ucraineană şi în rusă. FacultăţI tehnice: numai în afara «republicii», cu precădere în Ucraina; aceeaşi politică şi cu şcolile de meserii: adolescenţii care doreau să înveţe o meserie, după un examen de limbă rusă, erau trimişI la şcoli-internat în Ucraina".

"La 1 ianuarie 1941 s-a anunţat: alfabetul latin a fost interzis, înlocuit cu cel chirilic".

Fabricarea "linghii maldavineşti" (limbii moldoveneşti) din arhaisme, din rusisme, din "adaptarea" rusismelor şi eliminarea tuturor neologismelor franceze - dar nu şi germane!

"Biserica a fost interzisă în faza a doua (1 ianuarie 1941), însă preoţii, călugării, credincioşii au fost agresaţi din primele momente ale regimului sovietic. Evreii au fost în majoritate zdrobitoare alcătuitorii Brigăzilor de Propagandă Antireligioasă ("S.V.P"). Ei pătrundeau în catedrale, în biserici, în mănăstiri, chiar în timpul slujbei religioase, cu drapele roşii, cu şepcile pe cap, urlînd: «Moarte popilor! Jos opiul noroadelor!!», după care treceau la devastări: doborau, spărgeau icoanele, le mâzgăleau cu vopsea - nu de puţine ori cu scârnăvie - scoteau ochii sfinţilor; uneori, pe dosul lor lipeau portretul lui Stalin. Intrau în altar, se îmbrăcau cu veşmintele preoţeşti - şi, cu pumnul ridicat, cântau
Internaţionala. Scuipau crucile, urinau în faţa altarului - credincioşii nu îndrăzneau să se opună: în uşă se aflau NKVD-işti înarmaţi, gata să intervină. Au pângărit, au ars cărţile de cult, precum şi cele din bibliotecile parohiale, episcopale, mitropolitane.

Au percheziţionat locuinţele, confiscînd, distrugînd icoane, crucifixuri, biblii. Lăcaşurile de rugăciune au fost prefăcute în cluburi, magazii, grajduri. Paraclisul Palatului Mitropolitan a fost amenajat în sală de spectacole a Palatului Pionierilor. Capelele din cazărmi: în magazii, grajduri. O bisericuţă din portul Ismail în magazie, iar o capelă militară din Cetatea Hotinului - în latrină.

Tinerii evrei din Brigăzile Antireligioase perturbau, fluierînd, huiduind cortegiile funebre…
Există informaţii potrivit cărora Sorin Toma - de pildă - a avut un rol de seamă în "noua cultură - sovietica": cărţile din biblioteci (tipărite cu "litere monarhiste") au fost retrase şI distruse; deasemeni a avut un rol hotărîtor în inventarea "limbii moldoveneşti"; a activat cu entuziasm şi în Brigăzile Atee; Cât despre Perahim (Jules), el s-a ocupat de muzee şi de bietul patrimoniu artistic (cât fusese, după noaptea rusească de până la 1918, după ravagiile Marii Revoluţii din Octombrie). El a fost responsabilul suprem al "lichidării" tuturor muzeelor din Basarabia, fie acestea de oarecare importanţă, ca cele de la Chişinău şi Cetatea Albă, fie judeţene: Orhei, Soroca, Hotin, Ismail. Exponatele, în cel mai fericit caz au fost "centralizate" - în magazii - fie, în cazul picturilor - pur şi simplu furate de tovarăşii revoluţionari din echipa de "artişti" ai lui Perahim. Tot el este autorul distrugerii-dispersării-pierderii pentru totdeauna a pieselor din muzeelor religioase - întreprindere în care a primit două mâini de ajutor de la Sorin Toma. încă nu am aflat cu ce s-a ocupat - la Chişinău - tovarăşul Celac, tatăl lui Sergiu şi al Marianei. Vom afla în curând (fireşte: prea-târziu).

48 preoţi deportaţi, ucişi, dispăruţi între 1940-1941:

Preoţi ucişi imediat după Cedare, de către evrei: Eustatie Chiriţă, Gheorghe Mihalache, Gheorghe Tudorache, Teodor Bunescu, Gheorghe Maleavin (vezi şi mai jos: Motescu, E. Popovici, Nicador Maleschi).

Au murit "de inimă rea" în ziua Cedării preoţii: Mihail Vasilache, Dumitru Cozinschi, Stefan Zagorodnâi, Ion Dulap.
Printre deţinuţii "arşi" în închisoarea din Orhei s-a numărat şi elevii cu condamnări "mici" din Lotul Institutului Pedagogic (vezi nota nr. 1 la acest capitol); şi preotul Mina Ţăruş.

Siliţi să fugă în iulie 1941, ruşii au vrut să-i împuşte, dar evreii au impus "pedeapsa focului": au incendiat peniten-ciarul, cu arestaţii în celule.

In groapa comună din curtea sediului NKVD Orhei au fost găsite cadavre cu chipurile arse cu vitriol, imposibil de
identificat.

La Ismail una din gropile comune a fost săpată în… cimitirul evreiesc.
"închisoarea: până la 15 februarie 1941: arestate 48.000 persoane".
"Deportarea : fără judecată - «pe bază de listă»;
"a) capi de familie
"b) familii întregi

"Pe vagoane scria: «Tren cuprinzînd muncitori români care au fugit din România de sub jugul boerilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!»"

Numărul deportaţilor nu se cunoaşte cu precizie. Se crede că cel puţin 300.000 persoane.

In locul lor au fost aduşi cca 200.000 de nemoldoveni.

Planul de deportări fusese pus la punct mult timp înainte de ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei.
Scopul: desnaţionalizarea.

"în toamna anului 1941 unităţi ale Armatei române au descoperit, lângă Odessa, un tren de marfă: în fiecare vagon (din cele 22) câte 40-60 persoane împuşcate prin pereţii de lemn [Doar acest tren a cuprins 1.000 victime]. Adulţi, femei, copii - fuseseră arestaţi şi trimişi în Siberia cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului…"

"«Rezolvarea şomajului» (deportarea mascată) prin «deplasare benevolă»:
"- până în septembrie 1940 «trimişi în URSS» [din Teritoriile Ocupate]: 135.000 muncitori;
"- în octombrie-noiembrie: 19.200
"- în decembrie: 27.000
"Aceştia erau «trimişi liberi»".

"Asasinatul individual, colectiv:
"- arestaţii mai puţin periculoşi erau deportaţi;
"- periculoşii erau asasinaţi pe loc, după ce, sub tortură, li se zmulgeau scrisori care trebuiau să pară expediate din… Siberia.

"- la Chişinău, execuţiile: în beciul sediului NKVD din str. Viilor nr. 97. în septembrie 1941 [la trei luni după liberare] au fost descoperite 87 cadavre, dintre care 15 într-o groapă comună
- mâini, picioare legate;

"- la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l Văitoianu: 6 cadavre (5 bărbaţi, o femeie), mâini legate la spate;

"- la Cetatea Albă: 19 aprilie 1942 - 19 cadavre;

"La Cernăuţi: înainte de 22 iunie 1941 sovieticii «arestaseră prea mulţi, nu-i mai puteau transporta; i-au legat, i-au aşezat cu faţa în jos, au trecut cu tancurile peste ei»;

"Orchestra simfonică a Basarabiei fusese surprinsă de cedare într-un turneu de concerte prin ţară. S-a întors în 3 iulie [1940]. în gara Chişinău toţi muzicienii au fost suiţi în camioane, duşi, în Valea Morii, lângă Orhei şi împuşcaţi";

"După izbucnirea războiului: la Sorotov, au fost executaţI 15.000 ostatici şi prizonieri români ca represalii pentru împuşcarea ostaticilor evrei după explozia Comandamentului de la Odessa."

După o statistică sumară alcătuită de români la sfârşitul anului 1941: în intervalul de 12 luni - între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 - au fost asasinate sau au murit sub tortură cca 30.000 de persoane.

"In ajunul Paştelor 1941, un grup de 40 elevi de la Institutul Pedagogic nr. 2 din Orhei au redactat manifeste antisovietice - redactate de profesoara de filosofie Maria Manjaru şi de elevul Dumitru Avramoglu: "«Ne-am săturat de regimul şi de pâinea sovietică! Vrem pâine românească! Jos Bolşevicii! Jos NKVD! Jos Stalin!» Trădaţi de o colegă evreică, au fost arestaţi. Ïn frunte cu profesoara, elevii majori: Anatolie Guma, Grigore Mihu, Vichentie Eprov, Victor Bradeţchi, Anatolie Cotun, Onisie Cozma au fost executaţi ca «spioni şi trădători de ţară»; minorii au fost condamnaţi la pedepse între 10 şi 25 ani".1)
"Pe ocupanţi îi impresionaseră prăvăliile în general, în special magazinele alimentare. Cumpărau cantităţi enorme de alimente. Mâncau pe loc, până li se făcea rău. Trimiteau colete uriaşe la ei, în Rusia.

"Spre uimirea localnicilor, Ruşii cumpărau mari cantităţi de vase de bucătărie, mosorele de aţă, zeci de metri de panglică, ace de cusut, ace pentru maşini de cusut, nasturi 2) - mai cu seamă nasturi. în magazinele de îmbrăcăminte erau uluiţi de ce se putea găsi - nu se atingeau de pălării, cravate (considerate «burgheze»).

Era frecvent ca rusoaicele să iasă în oraş îmbrăcate în cămăşi de noapte, crezînd că sunt rochii de stradă. Au fost văzute purtînd sutien peste rochii, peste bluze".

Masacrul de la Fântâna Albă (după mărturia supravieţuitorului Vasile Vorobeţ, publicată în Datoria românească, Chicago, Il, USA - Anul IX, nr. 23, nr. 2/2004):

"La 1 aprilie 1941, lângă localitatea Fântâna Albă din Bucovina ocupată de sovietici a avut loc un masacru: victime: românii care au încercat să se refugieze în patria mamă. (…) Nu trecuse nici un an în infernul ocupaţiei bolşevice şi românii, cei de neam şi de sânge cu noi, majoritatea situaţi pe ambele maluri ale Siretului (Ideşti, Suceveni, Demca, Carapciu, Petriceanca, Cupca, Pătrăuţii de jos, Hliboca, ş.a.) au fost cuprinşi de îngrijorare: se începuse măsurarea pământurilor, a pădurilor, inventari-erea averilor în scopul înfiinţării colhozurilor, recrutarea tineretului în Armata Roşie, dijmuirea recoltelor prin ‘cote’ obligatorii etc. La toate acestea se adăuga durerea cea mare: prin ocuparea acestei părţi din Bucovina, mulţi dintre ei au fuseseră despărţiţi de părinţi, de copii, de soţi, de soţii, de fraţi, de surori.

"Celelate naţionalităţi (nemţi, poloni, evrei, slovaci) au primit dreptul la repatriere. Din Pătrăuţii de Jos s-a iscat zvonul că şi românii pot să se repatrieze, trecînd gardul de sârmă ghimpată în România. Acest zvon a zburat din gură în gură prin satele amintite şi astfel, la 1 aprilie 1941 mii de români au luat hotărîrea să lase agoniseala de-o viaţă acolo şi să trăiască restul vieţii în România-Mamă.

"Lângă moara din Hliboca s-a desfăşurat un miting ad-hoc. înveşmântaţi în haine de sărbătoare (…) s-au strâns toţI cei care şi-au pus în gând să treacă gardul de sârmă. Oamenii, cu lacrimi în ochi de bucurie şi speranţă rosteau rugăciuni. Au scos din biserică pentru a fi însoţiţi pe drum cruci, prapori, icoane. Cineva din mulţime a spus cu glas tare: «Oameni buni, la graniţă ne aşteaptă fraţii din România cu pâine şi sare!» La rândul lor şi ei veneau cu pâine şi sare în ştergarea albe. Toţi aveau convingerea că se apropie timpul să-şi poată revedea, în sfârşit, soţia, soţul, tatăl, fiica, fratele. "S-a dat un semnal de plecare spre graniţă (…) pe un drum de pădure către toloaca [păşunea, islazul - n.m.] de la Varniţa, Fântâna Albă. Mergeau în grupuri, cu icoanele în braţe. Cei din faţă aveau tricolorul desfăcut, înconjurat de prapori, steaguri albe şi cruci. Din când în când se auzea din mulţime: «Trăiască România Mare şi Regele Mihai!». Din spate se auzeau alte voci: «La graniţă! La graniţă!»

"Grănicerii ocupanţilor le-au ieşit înainte, îndemnîndu-i să facă cale întoarsă, că altminteri au ordin să tragă (…) Ei nu au crezut. Cum puteau să creadă când consăteni de-ai lor de alte naţionalităţi au fost sprijiniţi să plece! Ignorînd somaţiile, în strigătele disperate:

"«La graniţă, la graniţă!», au pornit mai departe. "Din acel moment s-au închis uşile iadului. După primele rafale lumea s-a aruncat la pământ. Cei nevătămaţi, la îndemnul celor din urmă: «înainte! Ura!», s-au ridicat reluîndu-şi drumul, dar şi din aceştia au căzut mulţi sub gloanţe. Din mulţime se insista: «Ridicaţi batistele albe!», dar gloanţele ciuruiau şI mâinile ridicate şi batistele. (…) Se trăgea din toate părţile. Cei rămaşi vii încercau să fugă spre pădure, unii dintre ei târîndu-se răniţi şi plini de sânge. Se trăgea şi din pădure, de după copaci.

Toloaca de la Varniţa s-a umplut de mormane de cadavre. Mame cu copii mici ascunşi în traiste sau duşi de mână cădeau şi nu se mai ridicau. Peste tot se auzeau vaiete, gemete, blesteme. (…)

S-a pornit o adevărată hăituire şi vânătoare de oameni. "O parte dintre cei care au scăpat cu viaţă au fost deportaţi în Kazahstan. Numitul Tudor Deca s-a întors de acolo după 28 ani. Acasă n-a mai găsit pe nimeni. Pădurarul de atunci, la câteva zile după astuparea gropilor comune, a găsit în pădure, după o grămadă de vreascuri, un copil de 7 ani, mort pentru că i se scursese tot sângele din cauza rănilor (…).

"Unul din supravieţuitorii masacrului, prof. Gheorghe Mihailiuc povesteşte:
"«Invazia sovietică din 1940 s-a dovedit a fi cea mai îngrozitoare, cea mai lipsită de umanitate. Odată cu venirea lor a început procesul de asimilare, insistîndu-se pentru dispariţia trăsăturilor specifice românilor, a limbii române, elementul de bază a naţiunii. Peste tot s-a pus în practică rusificarea: obiceiurile, tradiţiile neamului erau interzise, religia era oprimată, chiar gândirea omului era dirijată din afară.

Sărbătorile religioase şi naţionale, interzise. Pentru a stârpi orice deviere de la linia ideologică impusă s-au comis tot felul de atrocităţi: persecuţii, condamnări, deportări, jefuirea oamenilor mai înstăriţi, falsificarea istoriei (crimă care continuă şi azi)»" "(…) După căderea comunismului şi destrămarea«Minunii» Sovietice, în locul odioasei crime, urmaşii celor dispăruţi au ridicat şi sfinţit în anul 1943 (…) o TROIţ™ - pe care autorităţile ucrainene au demolat-o!" [sublinierea mea, apăsată].
"în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (joi spre vineri) a început deportarea masivă a Basarabenilor şi a Bucovinenilor.
Circa 200.000 (unii contestă cifra astfel: «Numai 100.000!») oameni au fost deportaţi în Siberia".
"«într-un sfert de oră să fiţi gata!»

Paul Goma, fragment din "Săptămâna Roşie", pg. 249-257; http://paulgoma.free.fr

28 iunie 1940 - Pactul Stalin-Hitler - o palma pe obrazul Romaniei

23 august 1939. Germania si Uniunea Sovietică au incheiat Tratatul sau Acordul Ribbentrop-Molotov, urmat de un Protocol secret, care prevedea, la punctul 3: "Cu privire la Europa Sud-Estică, partea sovietică accentuează interesul pe care-l manifestă fată de Basarabia. Partea germană isi declară dezinteresul politic total fată de aceste teritorii."

29 martie 1940. Molotov, ministrul de externe al URSS, declară, intr-o cuvântare in fata Sovietului Suprem, că URSS nu are un tratat de neagresiune cu România, dat fiind că nu a recunoscut "cotropirea" Barasabiei de către România; declaratia va marca inceputul campaniei de re-anexare a Basarabiei.

21 iunie 1940. Seful Directiei principale politice a Armatei Roşii a transmis regiunilor militare Kiev si Odessa precizarea că Basarabia "să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boieresti"; in caz de conflict armat intre URSS si România, erau precizate obiectivele pe care trebuie sa le aiba Armata Rosie: "rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) si, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Rosii să obtina, in cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplina".

23 iunie 1940. Molotov si von Schulenburg, ambasadorul german la Moscova, discuta situatia Basarabiei si a Bucovinei. Desi, initial, germanii nu accepta punerea in discutie a Bucovinei, care nu fusese mentionată in protocolul Ribbentrop-Molotov din 1939, au acceptat, ulterior, la 24-25 iunie, un compromis, acordând Rusiei doar nordul Bucovinei. Prima reactie a Germaniei a fost de a-si da acordul pentru anexarea Basarabiei, dar de a preciza ca anexarea Bucovinei era "ceva nou"; mai mult, Schulenburg a sugerat lui Molotov ca România ar putea accepta mai usor aceste cereri daca URSS ar inapoia României tezaurul trimis la Moscova; raspunsul lui Molotov sa fost ca România ar fi exploatat prea mult Basarabia.

26 iunie, ora 22.00. Printr-o nota ultimativa inaintata lui Gheorghe Davidescu, seful misiunii diplomatice romanesti la Moscova, Molotov cerea "inapoierea cu orice pret" a Basarabiei si cedarea partii de nord a Bucovinei catre Uniunea Sovietica; in caz contrar, ameninta cu recurgerea la forta.
Nota avea atasata si o harta a teritoriilor revendicate, harta pe care Gheorghe Davidescu a refuzat sa o ridice si care includea si Tinutul Herţa, în revendicarile sovietice, desi nu figurase niciodata in textul notei ultimative. Absenta hartii a condus la necunoasterea amplasarii granitelor sovietice, lucru care a pus autoritatile romanesti si trupele din Herţa intr-o situaţie tragică.

27 iunie 1940. Se intrunesc două Consilii de Coroana, in care se separă partizanii apărării cu orice pret a integritătii teritoriale - in frunte cu Nicolae Iorga, care a decretat: "Ne batem, blestem pe noi daca nu ne batem" - si cei ai cedarii. Cel de-l doilea Consiliu intrunit la 9 seara, va verdictul tragic: capitulare, votat cu 19 pentru, 6 contra si 1 abtinere.

28 iunie 1940, orele 11. Guvernul român comunică acceptarea dictatului, cerând sovieticilor prelungirea termenului de evacuare, de patru zile incepând cu data de 28 iunie 1940; sovieticii fixeaza finalul retragerii pentru 3 iulie 1940, ora 14.00, ora Moscovei.

3.776.309 locuitori si o suprafata de 50.762 km2 din trupul României au fost lăsate pradă furiei oarbe a hoardelor rusesti. Armata Româna a fost umilită si demoralizată de o capitulare neconditionată, neonororantă, fără luptă, in fata unei hoarde anarhice, care se intitula Armata Rosie; atacuri au venit si din partea elementelor comuniste, printre care, ucraineni si evrei.

29 iunie 1940. Tancurile rusesti atacă abuziv Ţinutul Herţa impuscând patru soldati români, din care 3 mortal; in telegrama militară română trimisă la Bucuresti la 29 iunie orele 11, se specifica: "rusii au declarat ca au gresit că au mers pana la Herţa". Demersurile ministrului roman Gh. Davidescu si, ulterior, ale lui Grigire Gafencu, de retragere din Herţa - teritoriu care nu facea parte nici din Basarabia nici din Bucovina, ci din vechiul regat - nu au avut rezultat pe lângă puterea sovietica.

Nordul Bucovinei, Tinutul Herta, nordul si sudul Basarabiei au fost incorporate, de catre Stalin, RSS Ucrainene.

2 august 1940. RSSA Moldoveneasca - ce facea deja parte din componenta URSS - a fost impartită in doua: o parte a fost incorporata Ucrainei, cealalta a fost alipita restului Basarabiei anexate, constituind RSSA Moldoveneasca.

7 august 1940. A fost creată regiunea Cernauţi, prin alipirea părtii de nord a Bucovinei cu tinutul Herţa si cu cea mai mare parte a judetului Hotin (Khotyn) din Basarabia.
(Florin Constantiniu - O istorie sincera a poporului roman, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti,2002; p.340-353)

Imediat dupa ocupatie, a inceput exterminarea românilor: arestati, impuscati, torturati, deportati in Siberia, Kazahstan sau Nordul Inghetat, supusi foametei atroce provocată de regimul bolsevic. Intre 1940 si 1950, conform recensamintelor oficiale efectuate de autoritatile rusesti, o treime din populatia românească din teritoriile cedate a disparut; de la 3.200.000 in 1940, au mai ramas doar 2.229.000 in 1950.

22 Iunie 1941. Armata Română va trece Prutul, incepând eliberarea teritoriile pierdute, care vor scăpa, pana in 1944, de jugul rusesc. In retragerea din Basarabia, armata rusă va aplica tactica distrugerii totale: 42 biserici, 28 scoli, 32 localuri ale unor institutii publice, 79 localuri ale autoritatilor, drumuri, poduri, uzine, locuinte, etc.. au fost dinamitate.

Alte sute de mii de victime se vor adauga in timp, alte mii de români vor fi impuscati, torturati, jupuiti de vii, crucificati, arsi, aruncati in Nistru; jafuri, violuri, indendii, masacre, cruzimi inspaimântătoare ale Armatei a 14-a Ruse, ale gardistilor si cazacilor in timpul Razboiului din Transnistria din 1992. Proportii inspăimântătoare ale crimelor comunismului sovietic, si peste toate - deznationalizare, umilire, tortura psihică, rusificare fortată, destine sfărâmate.

www.gid-romania.com

Faina Codexata se vinde in Romania. Nutricidizarea fortata a alimentelor si explozia cazurilor de cancer

În jurul anului 1860, „bătrânul Bill” Rockefeller, comerciant de petrol cu specializarea în farmaceutică, vindea ţăranilor naivi flacoane cu petrol brut, făcându-i să creadă că era un leac eficient în tratarea cancerului. El a denumit acest produs (care de fapt era petrol brut ambalat în flacoane): Nujol (New Oil – un nou tip de ulei). Afacerea sa era prosperă, cumpăra o fiolă de petrol brut de 30 grame prin Standard Oil la un preţ de 21 cenţi şi o vindea pentru 2 dolari. Fără prea multă cultură, fără scrupule, fără cunoştinţe sau studii în domeniul medical, cu puţine noţiuni de contabilitate şi de o aviditate feroce, Rockefeller a reuşit să se impună. Noului produs Nujol i s-a atribuit „meritul” de „cură împotriva constipaţiei” şi a fost foarte comercializat la acea vreme. Între timp, medicii au descoperit că Nujol era nociv şi că ducea în timp la maladii grave, eliminând vitaminele liposolubile din corp.

CODEX ALIMENTARIUS: o adevărată batjocură adusă terapiilor naturiste

La baza Codex-ului Alimentarius stă istoria prea puţin cunoscută a înfiinţării Trustului Mondial al Chimiei Farmaceutice Aţi auzit vreodată de Codex Alimentarius? Dacă nu, să nu fiţi surprinşi. Puteti citi aici pe larg http://www.urbaniulian.ro/2008/09/25/codex-alimentarius-programul-pentru-depopularea-planetei-prin-infometare-si-malnutritie/.
. Este planificat să intre în vigoare la 31 decembrie 2009 şi s-ar putea să fie cel mai mare dezastru pentru sănătatea noastră, aşa cum lumea nu a mai văzut. Codex Alimentarius va seta standardele de siguranţă alimentară, regulile şi reglementările în vigoare în peste 160 de ţări, adică 97% din populaţia lumii.Denumirea Codex Alimentarius provine din limba latină şi se traduce prin legea produselor alimentare sau codul produselor alimentare. Comisia de comerţ Codex Alimentarius este acum finanţată şi condusă de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS, ce aparţine Naţiunilor Unite, ONU) şi FAO (Organizaţia pentru Alimente şi Agricultură a SUA).

Iata cum se explica nutricidizarea fortata a alimentelor in stil gestapovist :

http://video.google.com/videoplay?docid=-5266884912495233634


Din pacate in Romania, Parlamentul a adoptat o lege care da liber pentru Codex Alimentarius fara sa inteleaga despre ce este vorba http://www.urbaniulian.ro/2009/05/27/codex-alimentarius-a-fost-adoptat-si-in-romania-liber-la-boli-cancer-si-pandemii/


Obiectivul Codex-ului


Codex Alimentarius intenţionează să pună în afara legii orice metodă alternativă în domeniul sănătăţii cum ar fi terapiile naturiste, folosirea suplimentelor alimentare şi a vitaminelor şi tot ceea ce ar putea constitui mai mult sau mai puţin un potenţial concurent pentru industria chimiei farmaceutice. Starea de spirit care predomină în cazul mondializării chimiei farmaceutice explică în mare parte desfiinţarea sistematică a inovatorilor ştiinţifici independenţi din ultimii 50 de ani. Această industrie foloseşte orice mijloc pentru a-şi păstra locul pe piaţă în ceea ce priveşte tratamentul cancerului, al SIDA, al maladiilor cardio-vasculare etc. De zeci de ani este posibilă tratarea şi vindecarea în majoritatea cazurilor a acestor maladii prin terapii naturiste alternative, dar sunt aplicate procedee de dezinformare în forţă pentru a se ascunde publicului aceste adevăruri.

Scoaterea în afara legii a oricărei informaţii referitoare la medicina alternativă va bloca eradicarea anumitor maladii, asigurând astfel profituri şi mai mari acestei industrii mondiale care tratează doar simptomele bolilor, fără a se îngriji de cauze. Doctorul Matthias Rath, un specialist german care duce campanii la nivel mondial pentru folosirea tratamentelor naturiste în cazul multor boli grave, descrie această situaţie astfel: „Adevăratul scop al industriei farmaceutice mondiale este de a câştiga bani pe seama bolilor cronice, şi nu de a se ocupa de prevenirea sau eradicarea acestor boli… Industria farmaceutică are un interes financiar direct în perpetuarea acestor maladii, pentru a-şi asigura menţinerea şi chiar creşterea pieţei de medicamente. Pentru acest motiv medicamentele sunt făcute pentru a alina simptomele şi nu pentru a trata adevăratele cauze ale bolilor… Trusturile farmaceutice sunt responsabile de un genocid permanent şi răspândit, ucigând în acest mod milioane de oameni…”