VIDEO. Petre Tutea despre Mihai Eminescu: "Suma lirica de mari voievozi".

Parintele Prof Univ Dr Ovidiu Moceanu: CREDINTA LUI EMINESCU

Cine citeşte critică şi istorie literară eminesciană rămâne surprins de cel puţin două tendinţe, explicabile, la urma urmei, fiecare în felul ei, ori prin neînţelegerea locului special pe care îl are preocuparea pentru cele ale credinţei în opera lui Eminescu, ori prin supralicitarea unor aspecte în dauna altora. Este totuşi o distanţă prea mare între a-l crede pe Eminescu ateu şi a-l propune pentru... trecerea în rândul sfinţilor (este şi o asemenea opinie, să nu-i zicem altcumva). Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafărul), ponderat sau poate doar prudent (în epocă se înregistrează o carte care îl contrazice categoric), afirmă: „Poate că dacă elanul către Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiinţei sale, o ultimă căldură binefăcătoare ar fi transformat pesimismul său în speranţă şi gândul către imobilitatea lumii în năzuinţa către perfecţiunea ei”, însă, aşa cum stau lucrurile, „sub valurile sensibilităţii sale, uneori vulcanice, alteori molcome şi dulci, simţim adâncul uneimari răceli”. Criticul vorbise despre „structura tripartită a lumii”, vizibilă în Luceafărul (om, stea, Dumnezeu), dar, în loc să adâncească ideea pe linia unei apropieri de viziunea creştină asupra existenţei, rămâne la moda vremii de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubilând ceea ce ar fi izvor creştin la Eminescu, Vianu creionează un portret interior al poetului din care elimină tocmai substanţa care deschide orizonturile metafizice. Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai puţin, „poet păgân” (V. Conferinţa la Radio Bucureşti Eminescu – poet păgân, din 14 oct. 1945, reluată apoi în diferite volume), dar „un poet al pământului nostru, legat de matca tradiţiei prin atâtea fire”; nu este un poet creştin, ortodox, „totuşi este al nostru, este cel mai cuprinzător geniu individual de geniu colectiv, fără să fie mistic creştin sau ortodox tematic”; ba, mai mult, „nu poate fi creştin, ci păgân, fiindcă nu cunoaşte nici un păcat, care este o frână în scrutarea Existenţei” (!)

Citind asemenea afirmaţii, e greu să credem, de nu i-am cunoaşte activitatea, că autorul nu se joacă de-a critica, punând de-a valma supoziţii şi sentinţe, concluzii pripite şi afirmaţii care se bat cap în cap, când nu sunt de-a dreptul aberante. Ioana Em. Petrescu, unul din cei mai prestigioşi eminescologi din ultimele decenii ale secolului trecut (Eminescu - poet tragic, 1994), vede în Eminescu un ateu şi, comentând, între altele, postuma Demonism, crede că poetul prezintă „o lume în care umanitatea, jucărie a răutăţii divine (s.n. - O. M.), oferă zeului plictisit spectacolul comic al ambiţiilor ei neputincioase”, fiinţele demonice ar fi „corespondentul uman al răutăţii divine (...) care au înţeles că puterea e condiţionată de nedreptate şi că pârghia e răul...” Îl recunoaştem cu greu pe Eminescu „al nostru” în aceste oglinzi de lectură. Este de necrezut că poetul care scrie Rugăciune, Colinde, colinde, Răsai asupra mea... ş.a. poate fi ateu, păgân, rece faţă de Dumnezeu. „Este Eminescu un necredincios?”, se întreabă Nichifor Crainic (Mihai Eminescu, în Spiritualitatea poeziei româneşti, Muzeul Literaturii Române, Buc., 1998, p. 60). Şi răspunsul vine de îndată: „Dacă zig-zagurile sale filozofice şi etice ne-ar îmbia să admitem această grozăvie, priveliştea sufletului său absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne determină să-i recunoaştem înălţimea spirituală. Cine se roagă să fie credincios nu poate fi un necredincios (trimitere la poezia Răsai asupra mea..., n.n. - O.M.) Cine şi-a pierdut credinţa şi speranţa, dar le cerşeşte înapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi necredincios. Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele...” Dar în faţa unor construcţii critice mai mult sau mai puţin subtile, mai mult sau mai puţin convingătoare, rămâne m ărturia peremptorie a operei, în oricare latură am deschide-o, fie poezie, fie proză, fie jurnalistică. Iată un răspuns celor care, în vremurile de acum, contestă credinţa noastră şi formele prin care ea se manifestă: „... cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bune ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru...” (Mihai Eminescu – Ortodoxia, 2003, p. 124); Biserica noastră este „păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre”, aşadar „Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român (s. a. – M. E. ) nu e” ; „Noi, popor latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit...” Credinţa lui Eminescu nu trebuie căutată numai în opera poetică. Chiar şi acolo, a trage concluzii dintr-un detaliu sau altul înseamnă a extrapola nepermis, în dauna imaginii de ansamblu. Pompiliu Constantinescu, pentru care, după cum am văzut, Eminescu e un „poet pă gân”, pleacă de la câteva referinţe culturale, într-adevăr identificabile în opera poetului, pentru a conchide că viziunea lui asupra lumii „e turnată în budism, platonism, demonism – fără elemente creştine” şi că „nicăieri Eminescu nu mângâie cu mila, cu iluzia vieţii de-apoi, cu învierea, cu idila lui D-zeu” (Eminescu – poet păgân, în O catedră Eminescu, Junimea, Iaşi, 1987, p. 233 – reproducerea conferinţei din 1945). Criticul extinde concluziile şi asupra publicisticii eminesciene, deşi numeroase texte, aşa cum vom vedea, îl contrazic: „Doctrinarul politic n-are nici el un substrat creştin, ortodox (...). Nici de aici măcar, unde ar fi fost cu putinţă, nu se pot scote elemente cât de sumare, care să-i configureze o fizionomie creştină...” (ibidem, p. 231). Nu este de mirare că în anii 50 autorii de manuale vor crea imaginea unui Eminescu „al nostru”, autor al poemului Împărat şi proletar, al cărui geniu a „intuit” că „religia (este) o frază inventată de dânşii”... De-ar fi să-i căutăm şi pe înaintaşii iconoclaştilor şi raţionaliştilor de azi, i-am găsi uşor în publicistica din aceeaşi perioadă a anilor ’45-’50, fiindcă şi atunci şi acum, se observă aceeaşi brutală imixtiune a politicului şi culturalului în viaţa de credinţă. Pregătită sau nu de intervenţii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamănă izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v. „Dilema”, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei Ple şu, ş.a.). Iată ce i se contestă lui M.Eminescu: Ortodoxia. Detractorii moderni nu mai aduc în discuţie subiectul, poate şi pentru că sunt indiferenţi la EL, nu-i cunosc coordonatele sau pur şi simplu nu-l cred important, lucru explicabil întrucâtva pentru mentalitatea lor. Pompiliu Constantinescu îi nega lui Eminescu orice legătură cu Ortodoxia, nu numai cu creştinismul, deşi „este un poet al pământului nostru”. „În tot cazul, zice criticul, nu este un poet creştin, fiindcă elementele budiste, platonice, schopenhaueriene, romanticii germani (demonismul) nu configurează deloc imaginea unui poet creştin şi mai ales ortodox” (ibid., p. 230 şi urm.). Oare cum se împacă această imagine cu afirmaţiile lui Eminescu despre Ortodoxie, Biserică, sărbătorile noastre, înviere, toleranţa românilor ş. a.? Încă din 1870, când Eminescu abia publicase trei poeme importante în „Convorbiri literare”, se angajează în organizarea Serbării de la Putna, în care vede o triplă manifestare: a credinţei ortodoxe a românilor, a marcării unui eveniment şi a elogierii figurii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. „ Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, spune Eminescu, care semnează aceste rânduri în calitate de secretar al comitetului de organizare a serbării, Ştefan cu spada cea de flăcă ri a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”. Poate mulţi, când aud cuvintele unui preot în vreo predică despre afirmaţia lui Eminescu că „Biserica este mama neamului românesc” (şi, bineînţeles, Biserica Ortodoxă, nu alta!), cred că părintele exagerează ca să-i izbutească o figură retorică. „Biserica Lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc (s.n. – O.M.), care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?” se întreabă Eminescu, apărând Biserica, cum trebuie să o facă orice bun creştin, de imixtiuni de toate felurile, care ţinteau, de cele mai multe ori, strângerea de capital politic. Numai cine nu vrea nu simte patosul din cuvintele poetului, căldura, energia pledoariei, autentic creştine. 

INEDIT. Varianta originala a poeziei lui Eminescu, “Criticilor mei”, cenzurata de Maiorescu: “Si c’o singur-creatoare/ Trasatura de condei/ Unor sa le dai viata/ Altor viata sa li iei”

 

La 122 de ani de la moartea controversata a lui Mihai Eminescu, inca nu stim totul despre opera sa. Noroc ca exista insa, pe langa niste Manolescu si Plesu sau Patapievici si Cartarescu, si oameni care studiaza in continuare tot ceea ce a scris ganditorul Eminescu, la virgula. Astfel, eminescologul Nae Georgescu, caruia i-am publicat cartea sa despre Boala si moartea si lui Eminescu pe site-ul Mihai-Eminescu.ro, creat de noi la 120 de ani de la uciderea poetului si jurnalistului national, a descoperit ca versiunea arhi-cunoscuta a poeziei “Criticilor mei”, asa cum apare in volumele editate pana acum, nu este cea reala, integrala. Doua strofe, cu un continut care poate avea o simbolistica aparte, au fost pur si simplu cenzurate de Titu Maiorescu la publicarea poeziei. Descoperirea profesorului Nae Georgescu va fi cuprinsa intr-o lucrare de referinta pentru eminescologie, aflata inca in lucru, in care sunt prezentate, inclusiv in facsimil, versiunile originale ale unor poeme comparativ cu cele cunoscute noua. In premiera, cred, nationala, va prezint astazi, de 15 iunie 2011, varianta originala a poeziei “Criticilor mei”, publicata cenzurat in decembrie 1983, la sase luni dupa arestarea si incarcerarea lui Eminescu, inceputul mortii civile a jurnalistului si luptatorului pentru romanism, in data fatidica de 28 iunie a acelui an, sub acuzatia de… nebunie si “terorism”.

Cu rosu sunt redate versurile cenzurate

CRITICILOR MEI

Multe flori sunt, dar putine
Rod în lume o sa poarte,
Toate bat la poarta vietii,
Dar se scutur multe moarte.

E usor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Insirând cuvinte goale
Ce din coada au sa sune.

Dar când inima-ti framânta
Doruri vii si patimi multe,
S-a lor glasuri a ta minte
Sta pe toate sa le-asculte,

Ca si flori în poarta vietii
Bat la portile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer vestmintele vorbirii.

De-unde iei privire clara,
Care’n liniste alege,
La gandiri menite vietii
Viata’n floare sa le-o lege.

Si c’o singur-creatoare
Trasatura de condei
Unor sa le dai viata
Altor viata sa li iei.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ti viata,
Unde ai judecatorii,
Nenduratii ochi de gheata?

Ah! atuncea ti se pare
Ca pe cap îti cade cerul:
Unde vei gasi cuvâtul
Ce exprima adevarul?

Critici voi, cu flori desarte,
Care roade n-ati adus
E usor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.

Mihai Eminescu

decembrie 1983

(ea este citata si anterior de Eminescu, intr-o scrisoare catre Slavici)

Sursa: Roncea.ro

Actualitatea lui Eminescu: Patologia societăţii noastre

În situaţiunea politica si în conditiunea civilă ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toţi o stare de siluire şi o anomalie, cu toată organizaţiunea savantă a instituţiunilor, în toate raporturile sociale tradiţionale, încât am ajuns să nu credem în nimic stabil. Putem zice că nu este un singur om serios între noi, fie martor, fie autor, în revoluţiunile ce ne-au agitat şi ne agită de treizeci de ani, care să creadă în stabilitatea stării de lucruri în care ne aflăm; nu este om care să nu se întrebe când o să se sfârşească aceasta operă interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult societatea noastră în tabere ostile.

Nu ne adresăm aci la oameni cari găsesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor şi ambiţiunilor lor personale. Această clasă de oameni nu este făcută nici să simtă, nici să înţeleagă condiţiunile superioare de existenţă şi de trai pentru o societate şi nici este în stare a da cel mai mic ajutor pentru consolidarea societăţii. Vorbim pentru oamenii cari sunt preocupaţi de condiţiunile de existenţă, de prosperitate a societăţii şi cari se îngrijesc de soarta ţării oricari ar fi credinţele lor, fie conservatori, fie, precum s-au numit, liberali. Ceea ce simţim noi în privinţa stării de lucruri de astăzi nu ni se pare să fie o impresiune personală şi trecătoare.
Mai multe simptome, între cari limbagiul provocator şi aspru al jurnalelor guvernamentale, ne fac să credem că situaţiunea noastră politica şi socială persistă a sta în stadiul revoluţionar . Spiritele sunt cuprinse de neîncredere şi nu se pot împăca cu ideea că lucrurile pot merge aşa precum merg astăzi. O reacţiune deja a început a se manifesta, deşi cam slaba, în contra mişcării repezi şi violente cu care s-a accentuat opoziţiunea coaliţiunii din 1876 şi, după cum credem noi, aceasta reacţiune are să urmeze în mod irezistibil, deşi treptat. Ca să poată fi însă eficace reacţiunea contra spiritului revoluţionar trebuie ca cu toţii să ne dăm seama de cauzele ce tulbură societatea, de elementele ce împiedecă redobândirea echilibrului pierdut şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă.

Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o direcţiune foarte periculoasă şi partidul care ne guverna de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă guvernantă s-au ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guverna; drepturile politice nu mai sunt răsplata unui şir de servicii pe datini, ci un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii. Toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică la noi. Este adevărat că nu cruţăm a invoca numele patriei şi numele libertăţii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult şi ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private.

Ca dovadă a acestei stări de lucruri, a acestei tendinţe morale, şi ca rezultat, avem distribuirea funcţiunilor publice, a oficiilor şi întreprinderilor de tot felul. Niciodată în ţara noastră nu s-a văzut clasă guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită şi mai îngrăşată ca clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pământ fără să ne putem da sama cum, pe când generalitatea oamenilor de muncă suferă de strâmtoare.

Noi privim această stare de lucruri ca o degradare, ca o depravaţie a moravurilor publice care, deşi profită unor indivizi, nu poate profita nici chiar partidului politic ce se bucură de putere. Cu un contingent politic astfel educat ţara nu poate aştepta destinuri strălucite, nici poate spera un guvern tare şi solid, care să întemeieze instituţiunile şi prin ele să dea acţiunii noastre exterioare tăria de care avem nevoie. Alterarea moravurilor publice este o cauză de degradare a moravurilor private, şi consecinţa neapărată este că caracterul naţional se strică şi puterea statului slăbeşte. Un stat unde funcţiunile publice se exploatează de-o gloată de oameni cari nu produc nimic, ci numai consumă resursele bugetare, se condamnă singur a fi neputincios şi sterp.
Noi avem trebuinţă, mai mult decât altă dată şi decât oricare alt stat congener din Peninsula Balcanică, să stabilim un guvern naţional, serios şi tare, să ne punem în poziţiune de-a putea exercita o acţiune decisivă în politica orientală. Cu deprinderile însă de gonaci de posturi, cu dezordinea morală ce întreţin în societatea noastră credincioşii şi nepoftiţii partidului zis liberal, nu se poate aştepta nici solidaritate în guvern, nici pace şi linişte în societate, nici putere în relaţiunile noastre internaţionale.

A fost lesne pentru partidul zis liberal să dărâme, fiindcă a găsit ţăranul pregătit de chiar clasa guvernantă veche, care s-a muncit în curs de douăzeci de ani, la adăpostul instituţiunilor reprezentative ale Regulamentului Organic, să paralizeze şi să anuleze politica puterii suzerană şi protectice ce ne ţineau lanţ. Dar ceea ce este greu, ca în orice operă omenească, este de-a clădi şi întemeia instituţiuni solide, de-a forma caracterul naţional.

Nici caracterul naţional însă nu se întemeiază prin moravuri publice cari iau de principiu îndestularea apetiturilor, nici instituţiunile prin vorbe deşarte de egalitate şi libertate. Până acum partidul liberal n-a dat masei poporului decât vorbe deşarte ca instituţiuni şi spectacolul depravaţiunii moravurilor ca bold de caracter naţional, şi toată doctrina politică este să trateze poporul românesc ca pe un venetic, fără tradiţiuni şi fără istorie, proclamând că toate printr-nsul s-au făcut câte s-au făcut: pentru că dânsul este la putere, şi puterea sa este semnul şi simbolul sacru al naţionalităţii româneşti.

Este adevărat că guvernul în aceşti din urmă ani, mai mult decât în oricare altă epocă, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenţă mai mare, prerogative mai considerabile: dar cu cât i-a crescut mai mult puterea cu atât a scăzut în proporţiune exerciţiul libertăţii, din cauza procedărilor sale administrative, din cauza amăgirilor la care a supus toate poftele şi toate pasiunile rele, contribuind astfel a slăbi coarda pasiunilor celor bune în toate inimile. Oamenii cu sentimente nobile şi dezinteresate cari au luat parte la mişcările de la 1848 şi 1859 sunt în drept astăzi, după câte văd, să întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astăzi: Ce aţi făcut cu iluziunile şi cu speranţele ţării din acei ani? Nu este meşteşugire care să nu se fi întrebuinţat spre a preface drepturile puterii în instrumente de interes privat în folosul recruţilor partidului.

O asemenea politică nu poate ameliora moravurile publice, ca una ce se adresează la pasiunile rele, la slăbiciuni, la interesul şi la virtuţile celor chemaţi. Dacă nu se va opri în drum şi nu se va schimba, ea are să facă multe victime chiar în partid. Câte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independentă le-a semnalat? Şi n-ar fi nimic dacă efectele ei s-ar mărgini la câteva individualităţi fără greutate şi fără valoare.

Răul cel mare şi simţitor este că atinge inima ţării, moralitatea publică.

Mihai EMINESCU

Adevărul despre Eminescu – la 121 de ani de la ucidere

Circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă. Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta "Deşteaptă-te române"!

Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici "amănunte" continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?


Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politicaly corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza în ciclul firesc al "ajustărilor" contemporaneităţii.


Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.


„Sacrificarea” lui Eminescu, re-executarea sa simbolică, re-aducerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” - precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.

Istoricul Gheorghe Constantin Nistoroiu: Mihail Eminescu - o revelaţie mereu prezentă. 121 de ani de la moartea Românului Absolut.

De la Eminescu orice rând, orice gând, poate ascunde o scânteie de cer!”

(Mitropolitul Antonie Plămădeală)

În filele timpului nostru milenar, Cerul s-a deschis pe creasta augustă carpatină, rostogolind în adâncul de taină o scânteie de Luceafăr.

Întreaga Vatră strămoşească cu Munţii ei semeţi, cu Apele ei brodate-n legende, cu Codrul ei verde zugrăvit în doine, a făcut să vibreze coardele întregii Naţiuni de o bucurie divină.

În veşmântul său de lumină, Eminescu e o revelaţie mereu prezentă, mereu strălucind în adâncul său de frumuseţi.

Hărăzit de Bunul Dumnezeu şi dăruit nouă tuturor daco-românilor în primul rând şi apoi lumii, ca Lumină din LUMINĂ, Eminescu s-a întrupat din înţelepciunea stămoşească multimilenară, dăruindu-ne la rându-i apoteoza geniului său exprimată categoric în “Luceafărul”, capodoperă care exprimă metaforic LOGOSUL întrupat.

De aici din această LUMINĂ fără de Început, îşi are început strălucirea sa. Şi atâta timp cât sub binecuvântarea LOGOSULUI, strălucim în lumina Luceafărului nostru, suntem într-o veşnică sărbătoare.

“Cuvintele lui Eminescu au devenit parolă de recunoaştere între petalele de trandafiri, când se deschid dimineaţa să salute soarele.”( Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997, p. 14).

Fiecare zi pune în Corola ei de flori, mărgăritare din Eminescu. În mireazma lor descoperim parfumul filosofiei noastre creştine-temelia culturii şi conştiinţei naţionale. Dacă am întreba pe orice om să ne spună sincer care e dorinţa lui cea mai nobilă, cred că ar răspunde clar şi răspicat: “Vreau să fiu fericit!”. Dacă punem aceeaşi întrebare oricărui creştin autentic ne va răspunde: “Sunt fericit că îl cunosc pe Bunul Dumnezeu!”. Dacă ne vom adresa însă, unui român adevărat (daco-român) cu aceeaşi întrebare sigur ne va răspunde: “Îi mulţumim lui Dumnezeu că ni l-a dăruit şi pe Eminescu!”.

Faptul că Eminescu a preacinstit-o pe Fecioara Maria, e dovada Rugăciunii şi “Răsai asupra mea, lumină lină”, pe care ni le-a lăsat ca testament.

Basarabia lui Eminescu si Unirea

Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa Basarabiei”. întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trapul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.

Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie.

Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul vetrei strămoşeşti nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei nedreptăţi impresia legitimităţii, ceea ce nu se putea face decât prin denaturarea adevărului istoric. însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuşi să îşi depăşească scopul, lovind până la urmă nu doar în conştiinţa naţională a locuitorilor acestei bucăţi de pământ, ci şi în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a rupe Basarabia înseamnă a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi încropită doar prin desfigurarea identităţii poporului ce i-a dat naştere. Astfel, suferind Basarabia, a suferit şi suferă întreaga naţiune română.

Cum a înţeles aşadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, „domnul Eminescu”? în activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism şi o putere de pătrundere fară putinţă de egalat. Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINŢEI ROMÂNEŞTI.

Din această poziţie „domnul Eminescu” şi-a făcut o virtute din apărarea adevărului istoric ca garant al sănătăţii spiritului naţiunii, în context chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele sale politice o importanţă majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei.

Trăind între 1850-1889, simţea proaspete urmele anexării din 1812 a întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru la Rusia. A trăit pe viu retrocedarea către Moldova, prin Tratatul de la Paris din 1856, a unei părţi (Basarabia geografică) din teritoriul anexat abuziv de ruşi în 1812. A trăit unificarea ţărilor române extracatpatice sub Alexandru Ioan Cuza, la 1859. A fost contemporan cu războiul de Independenţă din 1877-1878, în fapt un război purtat de Rusia împotriva Turciei, participarea României ca aliată a Rusiei facându-se cu scopul obţinerii neatârnării faţă de Poarta otomană. Deşi Rusia se obligase prin tratatul de alianţă militară să garanteze integritatea teritorială a aliatei sale România, după câştigarea războiului va încălca vechile angajamente, condiţionând recunoaşterea Independenţei României de re» anexarea Basarabiei la Rusia, la schimb cu Dobrogea. Tratând problema Basarabiei în articolele sale de presă, Eminescu dă naştere unor argumentaţii de excepţie, însă în primul rând porneşte de la o trecere onestă în revistă a istoriei românilor timp de mai bine de patru secole, din sec. al XlV-lea şi până într-al XVIII-lea. întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab I, reuşeşte să unifice mare parte dintre formaţiunile politico-statale de mai mici dimensiuni de la sud de Carpaţi şi până la Marea Neagră, cucerind în egală măsură de la tătari, în urma unei campanii militare din anii 1343-1345, teritoriul din nordul gurilor Dunării, aflat între Prut şi Nistru, care îi va prelua numele. Aceasta era Basarabia geografică, adică partea sudică a fâşiei de teren dintre Prut şi Nistru, imediat lângă Dunăre şi Mare. Astfel ia naştere denumirea de Basarabia, întâi pentru a desemna mica provincie danubiano-maritimă, iar apoi acest nume se va extinde asupra întregii Ţări Româneşti din epocă, în calitate de voievodat al lui Basarab. Eminescu lămureşte foarte bine acest episod: „Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (tatăl lui Basarab I – n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape. în această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia.”

„După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părţile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi au păstrat numele distinctiv al dinastiei primae ocupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud, hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lăture; apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lăture, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lăture, apoi luând malul Mărei Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lăture; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până în Bender, a cincea lăture. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabia; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.”

Vedem deci că Basarabia geografică, „reală”, cum o numeşte Eminescu, a aparţinut mai întâi Ţării Româneşti, pentru ca în final să facă parte din Moldova şi să rămână pe veci şi de drept a Moldovei, deşi anexată în dispreţul dreptului de către Imperiile vecine, întâi de către turci, apoi de către ruşi.

Referindu-se la existenţa unei mitropolii a Proilaviei (Brăilei), subordonată direct Constantinopolului, care fusese creată anume pentru credincioşii români rupţi din trupul Valahiei şi al Moldovei în noul context în care Dobrogea, regiunea Brăilei şi o parte din Basarabia Geografică se aflau sub turci, după care, în veacul al optsprezecelea, se aprobă desfiinţarea mitropo-liei de Brăila, iar componenţa acesteia este re-distribuită eparhiei de Huşi şi celei de Buzău, prin aceasta văzându-se în mod indirect cine era considerat a avea dreptul moral asupra acestor teritorii şi că Moldova era posesorul legitim al Basarabiei, Eminescu se foloseşte în mod strălucit de argumentul organizării bisericeşti pentru a demonstra ceea ce politic nu era recunoscut în epocă de către mai-marii de atunci, formulând şi o morală de adâncă simţire creştinească, demnă să spulbere în zilele noastre orice suspiciune asupra unui pretins ateism eminescian: „Să mulţumim Bisericei noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie ce a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică. întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată”.

Cum s-a ajuns ca teritoriul mult mai vast dintre Prut şi Nistru să fie denumit după mica bucată de pământ din sudul său (Basarabia) se explică printr-o neplăcută întâmplare cu ruşii de la începutul veacului al XlX-lea. Imperiul otoman intrase pe panta declinului, pe când puterea Rusiei creştea, expansionismul său în Europa Răsăriteană purtând stindardul ideologic al dezrobirii sau măcar protejării popoarelor ortodoxe din Balcani şi stindardul pragmatic nedeclarat al visului de a ajunge până la Marea Adriatică, cu popas intermediar pe Dunăre.

Astfel, va avea loc o serie întreagă de războaie ruso-turce. Unul dintre ele este războiul din 1806-1812, în care Rusia iese învingătoare, încheindu-se Pacea de la Bucureşti de la 28 mai 1812, tratatul fiind aprobat de ţarul Alexandru I pe 11 iunie, cu doar o zi înainte de a se declanşa invazia trupelor lui Napoleon asupra Rusiei. Rusia fusese interesată să încheie pace sub orice preţ la Bucureşti, întrucât invazia armatei lui Napoleon era iminentă şi ruşii se grăbeau să pună punct războiului cu turcii, pentru a nu fi nevoiţi să lupte pe două fronturi. însă, în cadrul procesului de negociere, dragomanul Dimitrie Moruzi, aflat în teritoriile româneşti în slujba înaltei Porţi, dar având interese vădite de a favoriza partea rusă, comite acest mare act de trădare, stabilind noile hotare pe Prut, în favoarea Rusiei şi în defavoarea Porţii. Aici s-a pus pentru întâia dată problema ocupării Basarabiei de către ruşi, iar Basarabia le-a fost oferită pe tavă ruşilor de către dragomanul trădător. Hărţile însă au fost falsificate, de aşa natură încât cu numele de Basarabia să fie însemnat până în Nord la

Hotin întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru. De atunci şi până astăzi s-a păstrat obiceiul instituit de ruşi de a desemna prin numele de „Basarabia” Moldova de Răsărit, obicei care la origini ascunde un fals şi expresia jafului istoric petrecut la 1812. Totuşi, orice am înţelege noi prin denumirea de Basarabia, cedarea ei către Rusia a reprezentat un act ilegal. Turcia, ca putere înfrântă în război, nu putea oferi ca despăgubire un teritoriu ce nu-i aparţinea. Principatul Moldova, ce avea în componenţă Basarabia, era în afara Imperiului Otoman, legăturile lui cu Poarta fiind unele de vasalitate, iar nu de apartenenţă la Imperiu. însă, nedreptatea o dată făcută, Marile Puteri au închis ochii, şi de atunci şi până în zilele noastre s-a învăţat Rusia să aibă drepturi „legitime” în teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Eminescu a trăit drama pierderii proaspăt recâştigatei Basarabii şi s-a exprimat foarte ferm împotriva acceptării pretenţiilor Rusiei: „Trebuie să stăm de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ de sub picioarele noastre. Da! Chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-1 ia de la noi; noi înşine nu îl putem da sub nici un pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră, de la acest pământ atârnă viitorul nostru.” (…) „Cuvântul nostru este: de bună voie niciodată, cu sila şi mai puţin.”

Având ca şi fundal istoric prefigurarea unei iminente cereri a Rusiei de retrocedare a Basarabiei, seria de articole de mare angajament patriotic pe care o începe Eminescu la ziarul Timpul îşi revendică justificarea în intenţia de a răspunde unui articol publicat într-o gazetă străină care contesta adevărul că Basarabia aparţine de drept românilor. Eminescu dă dovadă de o desfăşurare de forţe nemaivăzută în a combate argumentele adversarilor săi de gândire. Pentru a da o replică pe placul său unei scrisori publicate de ziarul „Le Nord” prin care un anume domn X de la Bucureşti se exprimă cum că „posesorul legitim” al Basarabiei ar fi nişte tătari sub corturi, de unde concluzia că Tratatul de la Paris din 1856 care atribuia Basarabia Moldovei ar săvârşi o nedreptate istorică -afirmaţii foarte grave, însă de o slăbiciune evidentă, de vreme ce articolul domnului X abia dacă măsura câteva rânduri şi trata problema la modul cel mai superficial cu putinţă – Eminescu nu se mulţumeşte decât după ce termină de făcut un periplu istoric în detaliu, la dimensiunea a aproape o jumătate de mileniu, extrăgând din faptele istorice concluziile cele mai amănunţite. Astfel Eminescu răspunde cu o mie de tunuri la o lovitură de praştie.

Dacă „dreptul nostru era dezbrăcat de putere şi nu putea să se apere aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunţat vreodată la dânsul. Căci UN DREPT NU SE PIERDE DECÂT PRIN ÎNVOIREA FORMALĂ DE A-L PIERDE”.

O neaşteptată mostră de candoare eminesciană, ce dezvăluie nobleţea sufletului poetului şi faptul că în epoca lui încă se mai credea în Onoare şi în Virtute, o reprezintă citatul următor: „iară noi nu i-o putem da (Rusiei – n.n.), pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din ţara noastră” (…) „Oricât de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se găseşte nici unul, care ar cuteza să puie numele său sub o învoială, prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri.”.

In mentalitatea lui Eminescu, conducătorii ţării nu pot decide soarta ţării într-un chip nefericit pentru că nu au dreptul ca indivizi singulari să jertfească patrimoniul unui întreg neam. Se găseşte în această frază ceva din dictonul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt „Moldova nu este a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri”, şi anume conştiinţa că Ţara este o zestre sfântă care preţuieşte cu mult mai mult decât o întreagă generaţie, pentru că ea aparţine tuturor generaţiilor, iar cei din prezent se simt aproape la modul religios neputincioşi de a se atinge cu mâinile lor nevrednice de trupul construcţiei nepieritoare care este Ţara. Eminescu e ferm convins că dacă simţul personal al ruşinii poate nu i-ar împiedica pe unii să îşi vândă Ţara, totuşi simţul colectiv al răspunderii în faţa istoriei i-ar ţine departe de a comite un asemenea sacrilegiu.

Pe de altă parte, jurnalistul de geniu intuieşte faptul că în contextul de faţă problema nu se mai poate mărgini doar la peticul de pământ numit Basarabia, ci se referă la chiar dăinuirea spiritului românesc: „Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. (…)Nenorocirea cea mare, ce ni se poate întâmpla, nu este dacă vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute: putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român. (…)Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic. Românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vânzător.”

Mihai Eminescu oferă o definiţie a ideii de martiriu, arătând că oricât de straşnic ar fi duşmanul şi oricât de mici şansele de izbândă, datoria unui popor este să lupte până la capăt şi să mărturisească prin jertfa lui, ca mai târziu eroii Războiului de Reîntregire, că „Pe aici nu se trece!”: „Dacă naţia românească va fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i~a trecut prin cap să ne impună.”

Strigând nedreptăţile şi jaful la care este supus un popor mai puţin numeros de către vecinul său mai puternic, exprimând atât de ferm şi în egală măsură înduioşător aspiraţia de secole a neamului românesc pentru Reîntregire, văzând în Basarabia un simbol al întoarcerii şi al noului început, Eminescu lasă în amprenta scrierilor sale acelaşi ecou al dorinţei sale ultime: „Pe mine mie redă-mă!”.

Vlad PÂRĂU, pentru VEGHEA

CREDINTA LUI EMINESCU

Cine citeşte critică şi istorie literară eminesciană rămâne surprins de cel puţin două tendinţe, explicabile, la urma urmei, fiecare în felul ei, ori prin neînţelegerea locului special pe care îl are preocuparea pentru cele ale credinţei în opera lui Eminescu, ori prin supralicitarea unor aspecte în dauna altora. Este totuşi o distanţă prea mare între a-l crede pe Eminescu ateu şi a-l propune pentru... trecerea în rândul sfinţilor (este şi o asemenea opinie, să nu-i zicem altcumva). Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafărul), ponderat sau poate doar prudent (în epocă se înregistrează o carte care îl contrazice categoric), afirmă: „Poate că dacă elanul către Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiinţei sale, o ultimă căldură binefăcătoare ar fi transformat pesimismul său în speranţă şi gândul către imobilitatea lumii în năzuinţa către perfecţiunea ei”, însă, aşa cum stau lucrurile, „sub valurile sensibilităţii sale, uneori vulcanice, alteori molcome şi dulci, simţim adâncul uneimari răceli”. Criticul vorbise despre „structura tripartită a lumii”, vizibilă în Luceafărul (om, stea, Dumnezeu), dar, în loc să adâncească ideea pe linia unei apropieri de viziunea creştină asupra existenţei, rămâne la moda vremii de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubilând ceea ce ar fi izvor creştin la Eminescu, Vianu creionează un portret interior al poetului din care elimină tocmai substanţa care deschide orizonturile metafizice. Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai puţin, „poet păgân” (V. Conferinţa la Radio Bucureşti Eminescu – poet păgân, din 14 oct. 1945, reluată apoi în diferite volume), dar „un poet al pământului nostru, legat de matca tradiţiei prin atâtea fire”; nu este un poet creştin, ortodox, „totuşi este al nostru, este cel mai cuprinzător geniu individual de geniu colectiv, fără să fie mistic creştin sau ortodox tematic”; ba, mai mult, „nu poate fi creştin, ci păgân, fiindcă nu cunoaşte nici un păcat, care este o frână în scrutarea Existenţei” (!)

Citind asemenea afirmaţii, e greu să credem, de nu i-am cunoaşte activitatea, că autorul nu se joacă de-a critica, punând de-a valma supoziţii şi sentinţe, concluzii pripite şi afirmaţii care se bat cap în cap, când nu sunt de-a dreptul aberante. Ioana Em. Petrescu, unul din cei mai prestigioşi eminescologi din ultimele decenii ale secolului trecut (Eminescu - poet tragic, 1994), vede în Eminescu un ateu şi, comentând, între altele, postuma Demonism, crede că poetul prezintă „o lume în care umanitatea, jucărie a răutăţii divine (s.n. - O. M.), oferă zeului plictisit spectacolul comic al ambiţiilor ei neputincioase”, fiinţele demonice ar fi „corespondentul uman al răutăţii divine (...) care au înţeles că puterea e condiţionată de nedreptate şi că pârghia e răul...” Îl recunoaştem cu greu pe Eminescu „al nostru” în aceste oglinzi de lectură. Este de necrezut că poetul care scrie Rugăciune, Colinde, colinde, Răsai asupra mea... ş.a. poate fi ateu, păgân, rece faţă de Dumnezeu. „Este Eminescu un necredincios?”, se întreabă Nichifor Crainic (Mihai Eminescu, în Spiritualitatea poeziei româneşti, Muzeul Literaturii Române, Buc., 1998, p. 60). Şi răspunsul vine de îndată: „Dacă zig-zagurile sale filozofice şi etice ne-ar îmbia să admitem această grozăvie, priveliştea sufletului său absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne determină să-i recunoaştem înălţimea spirituală. Cine se roagă să fie credincios nu poate fi un necredincios (trimitere la poezia Răsai asupra mea..., n.n. - O.M.) Cine şi-a pierdut credinţa şi speranţa, dar le cerşeşte înapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi necredincios. Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele...” Dar în faţa unor construcţii critice mai mult sau mai puţin subtile, mai mult sau mai puţin convingătoare, rămâne m ărturia peremptorie a operei, în oricare latură am deschide-o, fie poezie, fie proză, fie jurnalistică. Iată un răspuns celor care, în vremurile de acum, contestă credinţa noastră şi formele prin care ea se manifestă: „... cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bune ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru...” (Mihai Eminescu – Ortodoxia, 2003, p. 124); Biserica noastră este „păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre”, aşadar „Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român (s. a. – M. E. ) nu e” ; „Noi, popor latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit...” Credinţa lui Eminescu nu trebuie căutată numai în opera poetică. Chiar şi acolo, a trage concluzii dintr-un detaliu sau altul înseamnă a extrapola nepermis, în dauna imaginii de ansamblu. Pompiliu Constantinescu, pentru care, după cum am văzut, Eminescu e un „poet pă gân”, pleacă de la câteva referinţe culturale, într-adevăr identificabile în opera poetului, pentru a conchide că viziunea lui asupra lumii „e turnată în budism, platonism, demonism – fără elemente creştine” şi că „nicăieri Eminescu nu mângâie cu mila, cu iluzia vieţii de-apoi, cu învierea, cu idila lui D-zeu” (Eminescu – poet păgân, în O catedră Eminescu, Junimea, Iaşi, 1987, p. 233 – reproducerea conferinţei din 1945). Criticul extinde concluziile şi asupra publicisticii eminesciene, deşi numeroase texte, aşa cum vom vedea, îl contrazic: „Doctrinarul politic n-are nici el un substrat creştin, ortodox (...). Nici de aici măcar, unde ar fi fost cu putinţă, nu se pot scote elemente cât de sumare, care să-i configureze o fizionomie creştină...” (ibidem, p. 231). Nu este de mirare că în anii 50 autorii de manuale vor crea imaginea unui Eminescu „al nostru”, autor al poemului Împărat şi proletar, al cărui geniu a „intuit” că „religia (este) o frază inventată de dânşii”... De-ar fi să-i căutăm şi pe înaintaşii iconoclaştilor şi raţionaliştilor de azi, i-am găsi uşor în publicistica din aceeaşi perioadă a anilor ’45-’50, fiindcă şi atunci şi acum, se observă aceeaşi brutală imixtiune a politicului şi culturalului în viaţa de credinţă. Pregătită sau nu de intervenţii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamănă izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v. „Dilema”, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei Ple şu, ş.a.). Iată ce i se contestă lui M.Eminescu: Ortodoxia. Detractorii moderni nu mai aduc în discuţie subiectul, poate şi pentru că sunt indiferenţi la EL, nu-i cunosc coordonatele sau pur şi simplu nu-l cred important, lucru explicabil întrucâtva pentru mentalitatea lor. Pompiliu Constantinescu îi nega lui Eminescu orice legătură cu Ortodoxia, nu numai cu creştinismul, deşi „este un poet al pământului nostru”. „În tot cazul, zice criticul, nu este un poet creştin, fiindcă elementele budiste, platonice, schopenhaueriene, romanticii germani (demonismul) nu configurează deloc imaginea unui poet creştin şi mai ales ortodox” (ibid., p. 230 şi urm.). Oare cum se împacă această imagine cu afirmaţiile lui Eminescu despre Ortodoxie, Biserică, sărbătorile noastre, înviere, toleranţa românilor ş. a.? Încă din 1870, când Eminescu abia publicase trei poeme importante în „Convorbiri literare”, se angajează în organizarea Serbării de la Putna, în care vede o triplă manifestare: a credinţei ortodoxe a românilor, a marcării unui eveniment şi a elogierii figurii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. „ Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, spune Eminescu, care semnează aceste rânduri în calitate de secretar al comitetului de organizare a serbării, Ştefan cu spada cea de flăcă ri a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”. Poate mulţi, când aud cuvintele unui preot în vreo predică despre afirmaţia lui Eminescu că „Biserica este mama neamului românesc” (şi, bineînţeles, Biserica Ortodoxă, nu alta!), cred că părintele exagerează ca să-i izbutească o figură retorică. „Biserica Lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc (s.n. – O.M.), care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?” se întreabă Eminescu, apărând Biserica, cum trebuie să o facă orice bun creştin, de imixtiuni de toate felurile, care ţinteau, de cele mai multe ori, strângerea de capital politic. Numai cine nu vrea nu simte patosul din cuvintele poetului, căldura, energia pledoariei, autentic creştine.

Mihai Eminescu consideră toleranţa religioasă o trăsătură fundamentală a românilor. Gazetarul ia în discuţie acest aspect în contextul construirii Catedralei Sf. Iosif din Bucureşti (nu alta decât catedrala care a devenit în ultimul timp subiect de dispute, extinse şi în afara ţării) şi al demersurilor pentru înfiinţarea unei mitropolii catolice (termen folosit de poet) în România. Analiza şi comentariile legate de aceste împrejurări arată încă o dată un bun cunoscător al diferitelor aspecte ale vieţii religioase, privite în complexul de fenomene politice, sociale, culturale specifice unui moment de eforturi, asemănător celui de azi, pentru dovedirea vocaţiei europene a românilor. „... Foarte tolerant cu orice lege şi orice limbă din lume, neamestecându-se nicicând în certuri religioase şi respectând în mod egal credinţele şi convingerile orişicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuţie în contra vreunei naţionalităţi”, spune Eminescu, aruncând o privire spre trecutul îndepărtat, în care românii şi-au dovedit prin fapte spiritul tolerant (Voim să ne spunem părerea..., în Opere, ediţia Perpessicius, vol. X, Publicistică, 1989, p. 373). Aşa s-a întâmplat, de exemplu, când s-a introdus limba naţională în Biserică. Respectarea de către români a acestei opţiuni şi la etniile conlocuitoare, în general de alte confesiuni, este explicată prin trimiteri semnificative la Noul Testament. Nu aşa au procedat şi alţii. Eminescu numeşte Rusia care, după ce s-a văzut stăpână pe Basarabia în urma Războiului de Independenţă, „a ştiut să scoată până şi din biserică limba românească, deşi pravoslavia ar fi trebuit să ştie că un asemenea lucru e cu desăvârşire anticanonic şi necreştinesc” (Ştim prea bine..., Ibidem, p. 89). Păstrarea limbii naţionale în Biserică este „un postulat al Noului Testament” şi, ca urmare, „Naţiile cari nu-l respectă ar trebui să şteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborârei Sf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepţie a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătând că în multe limbi vorbeşte spiritul sfânt al îngăduirii creştineşti şi al iubirii aproapelui” ( Ibidem, vol. X, p. 89). Românii au fost „în toţi timpii un model de toleranţă religioasă”, pentru că au admis înfiinţarea de episcopii „atârnătoare de Scaunul papal”, au îngăduit „petrecerea f ără supărare a armenilor şi evreilor în ţările noastre”, au respectat libertatea de cult, „garantată acestora prin anume hrisov de către Ştefan cel Mare”, fapte reflectate şi în rapoartele „episcopilor catolici despre desăvârşita toleranţă şi respectul dovedit pentru cultul apusean de către popor, boieri şi Domn”. Eminescu notează în acelaşi articol că „la sărbători mari, Vodă şi boierii luau parte la serviciul divin din bisericile catolice” şi că „n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă” (s. n. - O. M., Ibid., p. 89.).

În 1881, românii ortodocşi iau iniţiativa, cu binecuvantarea ierarhiei ordodoxe, de a-i sprijini pe romanocatolici pentru finalizarea lucrărilor la Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti prin intermediul loteriei naţionale. (La 27 iunie a apărut..., Ibidem, vol. XII, p. 229). Subliniind încă o dată „toleranţa românilor pentru toate riturile”, Eminescu nu are de făcut decât observaţii legate de legalitatea unei asemenea întreprinderi, suspectată de oportunism, de vreme ce starea lăcaşurilor de cult ortodoxe lăsa mult de dorit: „Din punct de vedere practic, rămâne a se cerceta cestiunea dacă bisericele noastre proprii stau îndestul de bine pentru ca ceea ce credincioşii ortodocşi pot contribui de bună voie să fie întrebuinţat pentru construirea unor biserici de alt rit decât acela al statului şi al naţiunii”. (Ibid., p. 229). Toleranţa românilor nu trebuie să meargă până acolo încât să accepte ceea ce ar duce la pierderea identităţii. Problema o pune când se discută în presă oportunitatea înfiinţării unei mitropolii catolice la Bucureşti, în care vede un act de ofensivă a catolicismului, nu atât din iniţiativa Scaunului Papal, cât din a Austro-Ungariei, care urmărea slăbirea poziţiei dinastiei de Hohenzollern în România şi crearea unui cap de pod spre Orient. Aceasta ar fi însemnat subminarea misiunii istorice şi apostolice a poporului român: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, spune Eminescu, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, daca dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face. Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.” (Ibidem, vol 13, p. 301).

Cât de profundă a fost observaţia şi cât de puternic semnalul de alarmă se vede din nota nota diplomatică prin care afirmaţiile lui Eminescu sunt aduse la cunoştinţa Biroului de informaţii vienez, care supraveghea şi activitatea poetului la Societatea „Carpaţii” (V. Reproducerea notei în vol. XIII, Op. cit., p. 513 şi urm.). „Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem stăpânului şi să vedem pe Christos, soarele dreptăţii, viaţă tuturor răsărind!” (Irmos, Cântarea a 5-a, Utrenia Învierii).

Aceste cuvinte deschid o meditaţie creştină a lui M. Eminescu despre Sfintele Paşti, scrisă în 1878 ( Paştele, în Opere, ediţia Perpessicius, vol. X, p. 78 ş i urm.). La Paşti „inimile a milioane de oameni se bucură”, numai că adevărul despre care întreba Pilat din Pont se arată acum a fi că „de două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem”, „războaiele presură pământul cu sânge şi cenuşă”, violenţa merge până acolo încât se pune întrebarea, pe urmele lui David Strauss, autor al unei cărţi despre Iisus, „de mai suntem noi creştini sau ba”. Faptele creştinilor contrazic calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu după har.

Nu privirea „sceptic rece” a poetului şi ziaristului scrutează secolele, ci o inimă îndurerată că omenirea nuL urmează cu adevărat pe Hristos. Bucuria Învierii (exprimată atât de convingător în postuma Învierea) este umbrită de îngrijorare. Ideea centrală, în cele ce urmează, subliniată atât de expresiv de o rugăciune a Sf. Calist la vreme de neplouare (din care Eminescu transcrie fragmente), este că oamenii s-au dovedit nevrednici în faţa lui Dumnezeu, pentru că, deşi li s-a arătat iubire divină, nu lucrează virtuţile, ci, dimpotrivă, caută prilejuri de invrăjbire, ură, uneltiri: „În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de veche ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare”.

Cu atât mai grav este că „omenirea ştiutoare”, „omenirea cultă” (adică a ştiinţei şi cercetării) nu face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru afirmarea valorilor morale creştine. Oamenii de ştiinţă şi artă , „creierul omenirii”, prin atâtea descoperiri care arată măreţia Creaţiei, ar trebui să pregătească lumea pentru mântuire, dar în realitate nu se întâmplă acest lucru: „Fi-va omenirea cultă, omenirea ştiutoare, mai bună decât cea neştiutoare? După câte ştim din trecut şi vedem azi, nu”. Şi aceasta pentru că, asemeni lui Faust, „la ademenirea muzicei cereşti”, răspunde: „Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”

Credem că Hristos „a înviat în inimile sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este”, însă pentru „acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa zâmbind si cu sufletul înrăutăţit, el n-a înviat niciodată, cu toate că şi ei se închină la acelaşi Dumnezeu”.

Decât ateii, necredincioşii „omenirii ştiutoare”, mai bine aceia care, după ce au greşit, cad înaintea lui Dumnezeu şi cer iertare, conştienţi că s-au îndepărtat de Dumnezeu prin faptele lor: ”Tiranul ce mână la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai urâcioase ale mulţimii sunt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decât Faust; poate că , după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu”.

Sensul articolului este unul optimist şi cuprinde taina minunată a acestei mari sărbători: Paştile anunţă „veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni” şi „trebuie să rămâie datina în înţelesul ei sfânt, aşa cum e de mult”, „pentru ca să se bucure cei buni în «ziua învierii», când ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigând cu toţii:

«Hristos au înviat!»".

Pr. Prof. Univ. Dr Ovidiu MOCEANU

Testamentul - Legământ al lui Grigore Vieru (lui Mihai Eminescu). 1 an de la trecerea la cele veşnice a poetului român din Basarabia.

- Lui Mihai Eminescu -


Ştiu: cândva, la miez de noapte,/
Ori la răsărit de Soare,/
Stinge-mi-s-or ochii mie/
Tot deasupra cărţii Sale./
Am s-ajung atunce, poate,/
La mijlocul ei aproape./
Ci să nu închideţi cartea/
Ca pe recile-mi pleoape./
S-o lăsaţi aşa deschisă,/
Ca băiatul meu ori fata/
Să citească mai departe/
Ce n-a reuşit nici tata./
Iar de n-au s-auză dânşii/
Al străvechii slove bucium,/
Aşezaţi-mi-o ca pernă/
Cu toţi codrii ei în zbucium./

28 iunie 1883 - ziua mortii civile a lui Eminescu. Profesorul Theodor Codreanu despre sacrificarea lui Eminescu

Motto: „Mai deunezi îmi spunea cã el este "Ein
aufgegebener Menschoe („un om sacrificat”, n. n., Th. C.), si în adevãr acesta e sentimentul ce pare cã-l are despre sine”.
(Scrisoarea lui Petre Th. Missir cãtre Titu Maiorescu, Iasi, 13 mai 1884)

28 IUNIE 1883

Despre ziua de 28 iunie 1883 s-au scris, în ultimii ani, câteva cãrti. Cu cât cercetarea asupra evenimentelor înainteazã, cu atât lucrurile devin mai contradictorii. S-a ajuns chiar sã se nege cã „internarea” ar fi avut loc pe 28 iunie. Luându-ne, de exemplu, dupã mãrturia lui Slavici cã la plecare (pe 25 iunie) l-a trimis pe poet cu o scrisoare la Maiorescu, atrãgându-i atentia asupra stãrii grave a mesagerului, iar de la critic poetul s-ar fi dus chiar atunci la baie, de unde a ajuns la Sutu, se deduce, inevitabil, cã „internarea” a avut loc pe 25: „La d-l Maiorescu el s-a stãpânit, dar s-a dus apoi sã ieie o baie ca sã-si potoleascã nervii si de la baie a fost dus la casa de sãnãtate.”
Cãlin L. Cernãianu mai gãseste argumente si pentru ziua de 26 iunie, iar în ceea ce priveste 28 iunie existã nu mai putin de trei variante de internare. Investigatorul o ia metodic, pe ore si minute. Cea dintâi versiune, foarte probabilã, pledeazã pentru transportarea lui Eminescu la ªutu în jurul orei 10,45. Stim „sigur”, din însemnarea lui Maiorescu, din jurnal, cã poetul a ajuns în strada Mercur la ora 10:
„Pe la 10 veni la mine Eminescu, binecuvântã cu privirea fixã, pe sotia mea si pe Ilie Nicolescu care tocmai pleca, mã îmbrãtisã tremurând. Eu îi arãtaiu pe Hermes si pe Venus din Melos, la care el zise, cu privirea
în extaz: "Lasã, cã va reînvia arta anticã!"”. Poetul ar fi cerut 5 lei pentru birjã (Livia zice cã 2 !), a fost trimis la Societate, de unde, conform planului, trebuia sã fie dus la Sutu: „Numai de s-ar face asta fãrã greutate”, îsi exprimã teama criticul. În rest, tine sã dea de veste lui Theodor Rosetti despre nebunia poetului, îl primeste la prânz pe Caragiale (care izbucneste în plâns la aflarea vestii), pledeazã, apoi, la curtea de casatie, iar la orele 17,30 ia drumul Brasovului pentru concediu în lumea germanã: „Marti 28 iunie/ 10 iulie 1883, la 5 1/2 dupã amiazã, pe o mare zãpusealã, plecat cu trenul pânã la Brasov, unde am sosit la ora 11 noaptea. Hotel nr. 1, prost. (Dar camera de la Caritatea a lui Eminescu?, n. n.). Apoi cãlãtorie de vacantã prin Sighisoara, Debretin (bãi sub salcâm, pe o cãldurã extremã), Poprad (grãdinã tânãrã a parcului Huss cu ceva vedere slabã a Tatrei), Odeberg, Breslau, Weimar, Frankfurt a/M., Schaffhausen...” Sã fi plecat Maiorescu din capitalã fãrã siguranta cã, între timp, Eminescu ajunsese în camera rezervatã la Sutu? Greu de crezut, tinând cont de conjunctura plecãrii poetului la Iasi, odatã întors din Italia. În primãvara lui 1884 scrie cã nu va putea sta linistit pânã nu-l va vedea plecat la Iasi pe Eminescu. Or, dupã procesul-verbal încheiat de comisarul de politie C. N. Nicolescu
la ora 19, poetul a fost predat lui ªutu pe la 18,55. Maiorescu n-a mai dat nici un detaliu asupra executãrii planului pus la cale cu Simtion. În schimb, o relatare a Liviei Maiorescu-Dymsza, martorã la sosirea poetului în strada Mercur, spune cã „pacientul” a fost dus la Şutu de îndatã ce a ajuns cu birja la Simtion: „Când a înnebunit a venit la noi la 10, l-a îmbrãtisat pe D. Maiorescu tremurând, ne-a dus înaintea statuei lui Hermes si a lui Jupiter din salonasul D-lui M. şi cu lacrimile în ochi, cu mâinile întinse ca de binecuvântare a rostit cu glas natural: O tineti minte. Ei se vor întoarce pe pãmânt si se va renaste fericirea. Sãracul de el, apoi a cerut 2 lei pentru birjã, a plecat si de acolo l-au dus la Souto.”
Lãsãm la o parte inadvertentele dintre detaliile tatãlui si ale fiicei si retinem ceea ce Maiorescu nu ne mai spune, anume cã „internarea” s-a fãcut fãrã greutate, la Carpatii, în strada Sfintii nr. 14. În acest caz, toate celelalte „aventuri” (scena de la Capsa, încercarea de a-l împusca pe rege, baia de la Mitrasewski si îmbarcarea în dubã, încorsetat în cãmasa de fortã) devin povesti. În aceastã variantã, internarea s-a putut produce pânã la ora 12.378 Cernãianu o considerã versiunea cea mai credibilã. A doua internare, bazatã pe amintirile lui Grigore Ventura,
preluate de Al. Ciurcu, si pe cele ale lui Ion Russu-ªirianu, consemnate de fiul sãu, Vintilã, s-ar fi putut produce aproape de ora 13, crede Cernãianu. În Vinurile lor…, se gãsesc douã texte în care se abordeazã evenimentele din 28 iunie (datã fixatã de memorialist în jurul lui 1 iulie): cel despre Caragiale si cel despre Eminescu. În dimineata nefastã (Ion Russu-Şirianu precizeazã cã în acele zile Eminescu era linistit), „ciobanul” a plecat cu
noaptea în cap la Bolintin, cu cãruta, dupã cumpãrãturi. Probabil, a plecat înainte de ora 5, când s-a trezit Eminescu. S-a întors acasã pe la prânz: „Fusesem în ziua aceea, la Bolintin, dupã târguieli. M-am întors pe la prânz. Cobor. Încep sã descarc cãruta. Aud glasul întiglat al Saftei, care vine spre mine ca un butoi rostogolit.”
Dacã interpretãm sintagma „pe la prânz”, ea poate sã însemne intervalul cuprins între orele 12 - 13, si chiar mai mult. Altfel spus, fixarea celei de a doua internãri pe la 12,45 nu se sustine. Descãrcatul cãrutei, deshãmatul cailor trebuie sã fi duratsi ele ceva.
Dar ce aflã „ciobanul” de la Safta? O bunã parte dintre amãnuntele care au fixat în biografii imaginea poetului din acea zi: Eminescu s-ar fi sculat dis-de-dimineatã foarte furios: „…a vrut sã dãrâme casa, "cã-i urâtã si umedã…". E rãu, domnu’ Nitã, conasu Eminescu se pierde! Îi e mintea rãtãcitã. Coana mare s-a înspãimântat, m-a trimis cu un rãvas la domnu’ Maiorescu, dar nu-l gãsii acas’ ”. Ce consemneazã Maiorescu? La ora sase, Catinca Slavici i-a trimis biletul devenit celebru, cu urmãtorul continut: „Domnu’ Eminescu a înnebunit. Vã rog sã faceti ceva sã mã scap de el, cã e foarte reu”. Asadar, la sosirea Saftei criticul nu e acasã. Iar dacã minte si-n aceastã privintã, înseamnã cã deja era plecat dupã aranjamente, stiind cã poetul va „înnebuni”, si-atunci biletul era si el programat sã soseascã, spre a deveni o piesã la dosar (s-ar confirma demonstratia lui N. Georgescu privitoare la sensul de parolã masonicã a faimosului bilet). Acesta, spune mai departe criticul, l-a determinat sã plece la Simtion, iar, împreunã, la Şutu, spre a aranja internarea, cu plata anticipatã (300 de lei pentru îngrijire si camerã). Partea stranie a lucrurilor e cã Maiorescu reactioneazã ca si cum momentul crizei trebuia sã soseascã, si pe care-l astepta încã din 23 iunie, când pomeneste voalat de planul pus la cale cu acelasi inginer Simtion. El nu pune nici o clipã la îndoialã „diagnosticul” Catincãi Slavici, ba îl fixeazã în jurnal pentru posteritate si pe baza lui hotãrãste destinul poetului. În tot ce gândeste si fãptuieste Maiorescu în acea zi, persoana lui Eminescu, pur si simplu, nu-l intereseazã, tratând-o deja ca pe ceva irecuperabil, ca pe un obiect care nu poate tulbura programul riguros al zilei. Nici mãcar nu are curiozitatea sã meargã, mai întâi, la fata locului, sã vadã starea poetului. În mod normal, prima reactie a unui prieten, la aflarea unei asemenea vesti, este sã-l vadã pe nenorocit si sã-i dea o mânã de ajutor, chemând medicii. În chip cu totul inexplicabil, Maiorescu nu se duce imediat la familia Slavici, iar de la Şutu nu se gândeste nimeni pentru o descindere medicalã la presupusul pacient, dovadã cã ªutu însusi nu se comportã ca „medic”, ci ca un om de încredere care acceptã un plan. Devine faptul cã proprietarul stabilimentului era membru al partidului conservator si apropiat al criticului. (Mai mult, cei din familia Şutu dominau ordinul masonic din care fãcea parte si Maiorescu!) Criticul se întoarce acasã, începe sã anunte junimisti importanti despre nebunia poetului si asteaptã, culmea, sã vinã bolnavul la domiciliul sãu, iar acesta, la ora 10, soseste linistit si pronuntã niste cuvinte ciudate, retinute cu totul diferit de tatã si fiicã, ceea ce pune sub semnul întrebãrii autenticitatea lor sau, cel putin, sensul lor. Iar dacã Livia l-a vãzut „alt om” (dar pro-nuntând, totusi, cuvintele natural!), e fiindcã deja se astepta sã vadã „un nebun”, cum i se indusese, psihologic. Linistea poetului si naturaletea tonului sãu atestã elementele de contrast între ceea ce se astepta Livia de la un smintit si ceea ce era el în realitate. Dar sã ne întoarcem la cele aflate de Ion Russu-Şirianu de la Safta (ceea ce presupune cã sotia lui Slavici nu era acasã, de vreme ce „bãrbatul casei” nu primeste confirmãri de la matroanã). Slujnicei i-ar fi venit ideea sã spunã cã pentru dãrâmarea casei e nevoie de zidari, fapt ce l-ar fi determinat pe turbulent sã plece dupã necesarii mesteri. Poetul o ia „spre Podul Mogosoaiei”, ceea ce atestã cã avea altã tintã decât presupusii zidari ai Saftei, fiindcã drumul ducea spre redactia Timpului, vecinã cu a Românului. De unde putem sti cã scandalul n-a fost provocat ad hoc de Slãvicioaia si indus ca isterie în constiinta slujnicei, mai ales cã a si fost trimisã sub aceastã stare la Maiorescu? Las rãspunsul la întrebare în suspensie, pentru a continua firul faptelor lui Russu-ªirianu. Semnificativ, o ia si el pe acelasi drum cu Eminescu, adicã spre redactia Timpului. Acolo, este întâmpinat nu de un redactor de la Timpul, ci de la Românul, Iancu Procopiu. Înseamnã cã ambele redactii fuseserã alertate, iar autorul alertei nu era altul decât Grigore Ventura, care, dupã spusa lui Procopiu, tocmai plecase vârtej sã-i anunte si pe junimisti. Dacã mesajul „nebuniei” poetului a fost vehiculat la redactii de Ventura, înseamnã cã poetul a ajuns, spre dimineatã, acolo în stare normalã. Ventura i-ar fi povestit lui Procopiu cum a dat el peste Eminescu la Capsa, poetul având „pistolul mare în mânã” si tinând un „discurs fulminant contra liberalilor si mai ales a regelui, marele vinovat de toate nenorocirile oamenilor. L-a tras pe Ventura dupã el ca sã meargã la Palat sã îl împuste imediat pe Vodã… .”
Al. Ciurcu, din contrã, relatând aceeasi poveste, tot din gura lui Ventura, spune cã ideea de a merge la Palat i-a venit lui Ventura, iar cum Vodã nu se gãsea la Cotroceni, l-a îndemnat sã intre la Mitrasewski pentru o baie. Ademenirea cu baia e retinutã si de Ion Russu-Şirianu. În consecintã, nu mai stã pe gânduri si, împreunã cu Iancu Procopiu, o ia spre Baia Mitrasewski, aflatã pe cheiul Dâmbovitei. În drum, dau în parc de Caragiale, care sta molesit de cãldurã, sub „cei doi copaci de lângã o fântâna” („izvorul lui Eminescu” din Cismigiu, n. n.),
„pe jghiabul de piatrã”, „Cu haina de pânzã pe brat, cu o batistã udã pe cap”, curgându-i sudoarea „grea pe obraji”. Caragiale stia deja de nenorocire. Înseamnã cã asta deja se petrecea dupã prânz, cãci Maiorescu mentioneazã cã prânzul fusese luat de dramaturg la dânsul. Caragiale, suferind teribil de cãldurã (oare de ce
Eminescu n-avea si el acest „drept” în acea zi?), le-a spus celor doi cã nu mai poate sã se miste „în Ghehena asta” si le-a trasat sarcina de a-l cãuta pe poet si a-l transporta acasã, apoi sã vinã la redactie, unde el îi va astepta cu vestile. Mai departe: „Am strãbãtut cheiul. Cu adevãrat ghehenã!…” Asta ar fi putut sã se petreacã dupã ora 14, când arsita e la culme. În sfârsit, au ajuns la baie. În momentul acela se consuma scoaterea nebunului din putina cu apã clocotitã, pus în cãmasa de fortã, îmbrãcat în haine care nu erau ale lui, de vreme ce mânecele erau prea lungi, iar pantalonii „prea largi”, târându-se pe jos. Şirianu îl surprinde „fãrã prezentã, între doi infirmieri, care se rãsteau unii la altii, nu pricep din ce cauzã. La câtiva pasi, un vehicul ciudat, jumãtate
caretã, jumãtate dubã”. Coplesit peste mãsurã, tânãrul s-a aruncat spre poet, s-a oprit în fata lui, dar n-a fost recunoscut. Fireste, nu putea fi decât o cauzã - nebunia, sub sugestia cãreia se afla si el acolo. El nu si-a pus problema altor cauze în ce priveste lipsa de reactie a încorsetatului în cãmasa de fortã: putea fi sub stare de soc, în fata violentelor, putea fi anihilat psihic cu o injectie cu morfinã (oare nu erau prezenti acolo doi infirmieri ai lui Şutu?).
Perceptia eronatã a realitãtii e contrazisã de reactia poetului la urcarea în dubã, când Eminescu a ridicat bratele, împotrivindu-se: „Şi am auzit glasul sãu, cel adevãrat, strigând cu desnãdejdea celui ce se îneacã:
- Ajutor!”
Prezenta „glasului adevãrat” atestã prezenta fiintei eminesciene. Ceea ce sporeste, incalculabil, tragismul clipei. Asta în cazul cã faptele relatate nu intrã în categoria falselor amintiri. Cea de a treia variantã a internãrii apartine politiei si ea plaseazã scena descrisã de Ion Russu-Şirianu în preajma orei 19. Comisarul de politie C. N. Nicolescu (de la sectiunea 18 din capitalã) ar fi fost informat de doi „amici” ai redactorului de la Timpul (G. Ocãsanu si V. Siderescu), imediat dupã ora 18, cã numitul Mihail Eminescu e „atins de alienatiune mintalã”,
închizându-se, cu opt ore în urmã (timp exagerat de mare!), într-o cabinã, la baie, refuzând sã mai iasã de acolo. Toate acestea sunt relatate în procesul-verbal încheiat de comisar la ora 19.
Ajunsi împreunã la baie, îsi face aparitia si Const. Simtion, pe care comisarul îl consemneazã în mod deosebit. De ce? Oare nu fiindcã era pionul central al lui Maiorescu si fiindcã el, de fapt, coordona planul? Cele „opt ore” de baie atestã interesul pentru mistificare si pentru furnizare a unor dovezi de „nebunie”.
Deducem cã de la Societatea Carpatii nu s-a reusit executarea „fãrã greutate” a planului maiorescian si atunci episodul cu baia a fost utilizat pentru confectionarea de probã inexpugnabilã. Spre deosebire de Cãlin L. Cernãianu, cred cã acest moment s-a petrecut cu adevãrat, dar nu în sensul prezentat oficial. El a fost consemnat
si de Slavici (de asemenea, si de D. Teleor382), lucru ce atestã cã devenise o întâmplare de notorietate publicã.
Dupã estimarea lui Ocãsanu si Siderescu, poetul ar fi intrat în baie pe la ora 9, acestia neprevãzând cã Maiorescu îi va da de gol notând cã la 10 a fost la dânsul. Admitând lunga prezentã a poetului la baie, se eliminã povestile lui Ventura.
Totusi, Ventura si-a avut rolul sãu în acea zi, încurcând planul lui Maiorescu. Acesta îl va numi, în jurnal, „indiscretul ticãlos”, dar îl va include în evolutia ulterioarã a destinului eminescian.
„Încurcãtura” pricinuitã de Ventura este ecoul celor douã solutii de lichidare a Societãtii Carpatii: cea „pasnicã” Maiorescu-Sturdza si cea cu violente si arestãri (C. A Rosetti). Ventura este în slujba celei din urmã. În ochii lui Ventura, poetul apare ca un violent zurbagiu, în discursuri si fapte, gata sã-l împuste pe rege.
Oare faimosul „revolver” n-a fost introdus în circuit de acest informator al serviciilor secrete? Procesul-verbal încheiat de comisarul Nicolescu ne asigurã cã poetul i-ar fi rugat „pe amicul sãu Siderescu sã-i aducã o pereche de pantaloni negri, negri de tot - ceea ce se realizã acum”. Poetul ar fi deschis cu greu usa cabinei, dar, dezbrãcat fiind, s-a speriat „de vederea noastrã în numãr de 4-5 persoane, între care si Const. Simtion”: „Am zis numitului Eminescu cã n-are sã sufere nici un dezagrement, cã trebuie sã se calmeze si drept rãspuns se repede la amicii sãi si la servitorii bãei, îmbrâncindu-i spre use, apoi aruncându-se în baia plinã cu apã, stropia
p-oricine s-apropia sã-l scoatã afarã. Am fost silit sã-l îmbrãcãm în camisolul de fortã, si astfel, l-am condus Institutului Caritatea”. „La Caritatea - adaugã omul legii - l-am confiat d-rului Şutu, rugându-l a-i da îngrijiri exceptionale”. În final, într-o manierã ciudatã, sesizatã de Cernãianu, e prezentat inventarul de obiecte din baie.
Mai existã un proces verbal încheiat de acelasi comisar, pe 29 iunie, la locuinta lui Slavici, de unde s-a luat pentru poet un costum de haine, o cãmasã, o pereche de pantaloni de noapte, dupã care s-a aplicat sigiliu pe usa camerei. Faptul s-a consemnat cu prezenta lui G. Ocãsanu, a Catincãi Slavici, a avocatului Teodor Nica. Acest proces-verbal este important, deoarece la desigilarea locuintei nu s-a mai încheiat altul, legea fiind încãlcatã,
încât bunurile personale ale poetului n-au ajuns la mostenitorii de drept, ci la Maiorescu si la Simtion.
În acest haos de informatii, pe care am încercat sã-l simplific, va trebui sã „optãm” pentru „varianta” cea mai credibilã.
Cum primul proces-verbal încheiat de Nicolescu nu se mai gãseste (ca si alte documente ale „cazului” Eminescu), cum Maiorescu, Slavici si altii nu pomenesc de implicarea politiei, Cãlin L. Cernãianu, de exemplu, conchide cã poetul a fost „internat” imediat ce a ajuns la sediul Societãtii Carpatii, planul maiorescian derulându-se fãrã incidente. Documentele încheiate de politie ar fi falsuri, ca si amintirile lui Ventura sau Ion Russu-Şirianu. Foarte posibil, dupã acelasi, ca internarea sã se fi produs înainte de 28 iunie. Dacã în evenimente au fost implicati mai multi ziaristi si carpatisti, rãmâne suspectã amânarea în a da publicitãţii „internarea”, primele relatãri înregistrându-se abia pe 2 iulie. Fapt curios, Eminescu a fost „trãdat” în acele zile de câtiva
ziaristi si carpatisti ardeleni, adicã tocmai de cei în apãrarea cãrora se bãtuse, inclusiv pe 28 iunie, când, de fapt, îi apar ultimele articole, unul dintre ele în apãrarea libertãtii presei.
Dupã întoarcerea din Italia, Eminescu s-a arãtat dezamãgit de ardeleni, ca despre niste oameni în care nu poti avea încredere. Sau cum recunoaste Slavici cã i-a mãrturisit poetul: „ardelenii nu sunt oameni cu care se poate scoate la capãt ceea ce voiesc eu”.
În pofida obiectiilor lui Cãlin L. Cernãianu, nu putem elimina, de pildã, întâmplãrile de la Bãile Mitrasewski. Am vãzut de ce. Discutabile devin interpretãrile dictate de perceptii deformate în raport cu adevãrul. Apoi, implicarea politiei este atestatã de cele douã procese verbale, dintre care mãcar al doilea este credibil. Pãrerea mea e cã planul maiorescian nu excludea, ci implica amestecul politiei, pentru ca sã se dea evenimentului o
aparentã de legalitate. Numai cã arestãrile preconizate de „Rosettaki” la Carpatii nu conveneau nici lui Dimitrie A. Sturdza, nici lui Maiorescu. Cum „moderatii” din societate îsi impuseserã punctul de vedere, rolul lui Simtion si al lui Ocãsanu fiind decisiv (dovadã cã ei controleazã evenimentele zilei, Ocãsanu fiind si redactor la Românul), mai rãmânea de „anihilat” cel ce nu putea fi convins sã calce în picioare principiile - Mihai Eminescu. Reactia poetului la desfiintarea Societãtii Carpatii nu putea fi decât vehementã, ca si la încãlcãrile grave ale libertãtii presei, soldate cu expulzarea lui Emile Galli si a lui Zamfir C. Arbore.
Integral la EMINESCU - Drama Sacrificarii

http://www.mihai-eminescu.ro/

Mihai Eminescu - interzis la Muzeul Literaturii Române!

Poetul „născut nepregătit“, Varujan Vosganian, recompensat generos de conducerea muzeului

Ieri s-au împlinit 120 de ani de la moartea jurnalistului, poetului şi omului politic Mihai Eminescu. Indiferent de unghiul de receptare, Eminescu este - voit sau nu - o valoare, un „brand“ al României. Dacă până la receptarea integrală a lui Eminescu va mai trece apă pe Dâmboviţa, măcar în plan literar ne-am fi aşteptat, ieri, să vedem fie şi o minimă consemnare a reperului acestei date de 15 iunie, pe care până şi elevii de liceu o au în agenda programei şcolare. Instituţia plătită de cetăţenii Capitalei, Muzeul Literaturii Române - locul unde se află o parte dintre manuscrisele Eminescu - are rolul şi atribuţia gestionării reperelor culturii şi literaturii române. Firesc, această instituţie ar fi fost de aşteptat să aloce atenţie datei de 15 iunie.
Ieri, însă, Muzeul Literaturii Române şi-a închis porţile pentru Eminescu. Am sunat la secretariatul Muzeului şi la biroul de relaţii publice, încercând să aflăm care e motivul pentru care în programul Muzeului din ziua de 15 iunie nu există nici o menţiune şi nici un fel de activitate. Ca şi când această zi nu ar avea nici un fel de semnificaţie pentru culturnicii MLR. Site-ul Muzeului nu precizează nimic, iar de la angajaţii instituţiei am aflat că de fapt pagina web nu mai este de actualitate şi că nu am ce afla de aici.
Diversele doamne sau domnişoare care au răspuns întrebărilor ziarului „Curentul“ au dat din colţ în colţ precizând în final că numai directorul instituţiei, Radu Călin Cristea (foto medalion), ştie de ce ziua de 15 iunie este o zi moartă pentru Muzeul Literaturii. Am pregătit o serie de întrebări pentru director, le-am comunicat distinselor „comunica-toare“ şi am aşteptat să fim contactaţi, aşa cum ni s-a promis, în vederea bunei informări a publicului, a cetăţenilor Capitalei care plătesc salariul directorului şi contribuie la bugetul Muzeului Literaturii Române. Până la închiderea ediţiei nu am avut parte de vreun răspuns.

Eminescu ba - Vosganian da

În schimb, tot sunând, spre marea noastră surpriză, am aflat că muzeografii pregătiseră un proiect de expoziţie de fotografii şi documente, însoţită de o evocare a poetului Mihai Eminescu, care a fost refuzată fără explicaţii de directorul Radu Călin Cristea, deşi suma propusă pentru acest proiect se plasa la o cotă minimală de 1.000 lei. Pentru Eminescu 1.000 de lei a fost prea mult, nu însă şi pentru poetul de renume mondial, savantul şi scriitorul de largă respiraţie şi recunoaştere universală - Varujan Vosganian, cel „născut nepregătit“, care a fost recompensat cu 1.500 lei pentru o prestaţie de o jumătate de oră la muzeu. În data de 1 iunie s-a organizat un concurs de eseuri pentru elevii de liceu - ceva de nivel de inspectorat şcolar, eveniment la care Vosganian a „muncit“ cam juma’ de oră, prestând în juriu, fără îndoială deoarece este cu adevărat foarte competent la nivel de liceu. Suma încasată de Vosganian este cu 50% mai mare decât suma care i-a fost refuzată lui Eminescu.
Manifestarea, cu aer de festin utecist la care a jurizat pe 1.500 de lei ex-ministrul Finanţelor, intitulată „România pitorească“, nu avea nicio legătură cu valorificarea patrimoniului muzeal - ce conţine 300.000 de piese, manuscrise, fotografii, documente, obiecte, acte ce au aparţinut scriitorilor, acumulate în cei peste 40 de ani de existenţă a acestei instituţii de cultură de rang naţional.
În schimb, manuscrisele valoroase ale lui Eminescu şi alte materiale arhivistice aflate în păstrarea muzeului ar fi putut constitui baza unei manifestări proprii şi specifice „fişei instituţionale“ - manifestare refuzată lui Eminescu.

Cezar Ivănescu - încă un refuzat al Muzeului Literaturii

Nu doar Eminescu este un refuzat al Muzeului Literaturii. Şi marele poet Cezar Ivănescu a fost unul dintre „excluşii“ acestei instituţii. Cezar Ivănescu a fost unul dintre puţinii membri autentici ai breslei scriitoriceşti neatins de virusul comunist care s-a încuibat adânc în Uniunea Scriitorilor. A fost un personaj rectiliniu şi cu totul aparte în mediul literar românesc, motiv pentru care a fost ţinta unor atacuri devastatoare ale culturnicilor din vechea reţea kominternistă. A avut parte de o moarte cu totul suspectă, care este cercetată în momentul de faţă de Parchet. La cererea familiei acestuia de a-i omagia memoria la Muzeul unde a avut atâtea manifestari culturale, Radu Călin Cristea a refuzat brutal cu vorbele: „Muzeul nu e capelă!“.
Cinismul său a şocat opinia publică cu atât mai mult cu cât mulţi alţi scriitori au fost omagiaţi, la moarte, în holul Muzeului sau au primit onoruri naţionale chiar la Ateneul Romån.
Pe lângă dispreţul arătat de actualul director Radu Călin Cristea faţă de marii poeţi ai României - excluşi şi după moarte din chiar instituţia care gestionează valorile literare ale ţării, am luat la cunoştinţă despre un adevărat scandal care mocneşte în interiorul Muzeului, determinat de gestionarea aberantă şi discreţionară a resurselor financiare şi a „programelor culturale“.
Întrucât aceste programe au ca sursă de finanţare bani publici, provenind exclusiv din bugetul Muzeului Literaturii alocat de către Primăria Capitalei, şi deoarece Muzeul este, conform definiţiei, o instituţie publică, „Curentul“ îşi va asuma în perioada următoare rolul informării publicului cu privire la modul în care au fost cheltuiţi banii cetăţenilor Capitalei. Dacă tot i-a refuzat lui Eminescu comemorarea la Muzeul Literaturii, ne angajăm să-i asigurăm şi noi directorului Radu Călin Cristea un loc la vedere în panteonul nemuritoarelor licheluţe care au tot parazitat cultura română.

Comentarii:

Ivanescu este continuatorul lui Eminescu
Radu Calin Cristea este un din oamenii lui Nicolae Manolescu (mason!) care au ca scop desfiintarea culturii romanilor. Cezar Ivanescu a suportat urmarile faptul ca s-a declarat (si chiar este!) urmasul lui Eminescu. Cezar Ivanescu este singurul poet (care a facut si presa si a scris consecvent articole pro-Romania, pro-Unire samd) care continua linia sfanta a literaturii romane, bazata pe credinta in Dumnezeu si iubirea de tara, mai presus de viata proprie si chiar de opera sa. Posteritatea o va dovedi!
Scris de paul

2. 15-06-2009 22:16
Presa aservita sectei culturnicilor ascu
Presa aservita sectei neo-culturniclilor rosii ascunde sub pres abuzurile si fraudele evidente ale lui R. C. Cristea dovedite de cativa ziaristi vericali. E o tacere de mormant pe marginea subiectului. S-a primit ordin de tacere totala. Intelegem solidaritatea de breasla jurnalistica, dar atunci cand ea devine sindicalism ieftin si spirit de gasca, acoperind fraudele si ilegalitatile unor colegi din presa, ea se transforma in complicitate la hotie. Dar, se pare ca hotii lor sunt mai buni decat ai altora. Deh, o mica gainarie acolo…
Scris de COSTIN

3. 15-06-2009 22:56
Gasca lui Manolescu...
Nicolae Manolescu, acest satrap al culturii romane se crede atotputernic si nemuritor. In calitatea lui de instanta absoluta taie si spanzura, afuriseste si ameninta cu excomunicarea pe orice pacatos cartitor, publica pe cine vrea el la Cartea Romaneasca (pe care o considera fieful sau), la Muzeul Literaturii (unde-si exercita hegemonia Radu Calin Cristea, ciracul si sluga lui devotata) si la alte edituri sau reviste pe care le tine sub un control strict. Si-n tot acest timp isi umple haznaua proprie cu banet. Daca fidelii lui Manolescu sunt rasplatiti cu ciolane suculente - burse scriitoricesti, publicarea si traducerea excrementelor lor literare in editii luxoase, plimbari in strainatate pe banii Uniunii etc.- contestatarii sai sunt in pericol de moarte. Asa s-a intamplat cu genialul poet Cezar Ivanescu - si el un vechi adversar al lui Manolescu. La fel si cu poetul Liviu Ioan Stoiciu. „Poetul” ministru de finante Vosganian aduna si el acum gloganii si peschesul... de pe unde mai apuca.
Scris de Marcus

4. 15-06-2009 23:15
R.C. Cristea e un dobitoc solemn!
People, pai la ce mama supararii va asteptati de la asta? R.C. Cristea nu e decat un dobitoc, dar un dobitoc solemn, drept ii... IQ-ul lui arata vaste disponibilitati cognitive, adica mintea lui e ca un urias hangar pustiu, nu v-ati prins?.. In plus, fiind in lesa lui Patriciu si Manolescu nu poate decit aport. Ei... facand parte din gasca kulturnicilor de acelasi soi, Patapievici, Liiceanu, Tismaneanu, IT Morar, Mihaies si alti „ganditori” de top - si astia ciupiti binsor de molia grandorii personale - el contrazice gravitatia fix in punctul de reflux al gandirii. “Ce Eminescu? Pentru astia, Eminescu nu exista, e un poet minor, bag sama. “Celebrul” poet-vistiernic Varujan Vosganian e bardul lor… pereche! Se spune ca prostu’ solemn are mintea hodinita. Da’ mintea odihnita e pereche cu sufletul viclean...
Scris de maxwell

5. 15-06-2009 23:18
N. Manolescu: Relism. Realism socialist
http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/.
Accesati! Veti descoperi fata cenzorului comunist N. Manolescu, copil de suflet al lui Gogu Radulescu si al lui Gh. Ivascu, mancator de kkt comunist si omagist ceausit. De altfel si N. Manolescu a facut, vreme de ani de zile, critica marxist-leninista! V. seria articolelor semnate de el in Contemporanul (genul Relism. Realism socialist, Omul Nou, Oda muncitorilor comunisti si tot asa).

Cat despre Vosganian poetul-securist, ce sa mai spun? Amintiti-va de scandalul Vosganian-ofiter al Securitatii... ca tot au fost recent alegerile pentru Parlamentul Europei!
Scris de anabel

6. 15-06-2009 23:37
Câinii latra, ursul trece ......
Ne facem datoria sfânta sa-i aratam cu degetul pe acesti nemernici ai neamului românesc dar teama mi-e ca nu mai este nimic de îndreptat, ciuma comunista a distrus totul si continua sa duca tara în neant .....
Scris de stoichita

7. 16-06-2009 03:43
Eminescu pentru romani si Romania
"Orice s-ar intampla cu neamul romanesc, oricate dezastre si suferinte ne-au fost urzite de Dumnezeu, nicio armata din lume si nicio politie, cat ar fi ea de diabolica, nu va putea sterge Luceafarul lui Eminescu din mintea si din sufletul Romanilor".

"Dragostea neamului romanesc pentru cel mai mare poet al sau" este "setea lui de nemurire".

O spune Mircea Eliade.

8. 16-06-2009 03:46
Eminescu in atentia securitatii austriec
Bucuresti, 7 iunie 1882

Inalt prea cinstite Conte,

"Societatea Carpatilor" a tinut pe 4 iunie o sedinta publica, precedata de o consfatuire secreta.

Referitor la aceasta am primit de la o sursa de incredere urmatoarele date: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.

S-a cazut de acord asupra continuarii luptei impotriva Monarhiei Austro-Ungare, totusi nu in spiritul unei "Romania iridenta". Membrilor li s-a recomandat cea mai mare prevedere.

Eminescu, redactorul sef al ziarului "Timpul", a facut propunerea ca studentii transilvaneni de natiune romana, care umbla pe la scolile de aici pentru invatatura, sa li se incredinteze pe timpul vacantei lor acasa ca sa lucreze pentru pregatirea publicului in favoarea unei Dacii Mari.

Redactorul adjunct Sacareanu de la "Romania Libera" a dat citire mai multor scrisori trimise lui din Transilvania care aratau ca romanii de acolo ii asteapta pe fratii lor cu bratele deschise.

O scrisoare trimisa de Badescu, inspector scolar din Neamt, catre un jurnalist pe nume Miron spune ca situatia din jurul Nasaudului este favorabila.

Primiti Excelenta expresia profundului meu respect.

Bucuresti, 7 iunie 1882

Baron von Mayr

Despre o consfatuire secreta a "Societatii Carpatilor"

(nota in baza paginii 1: Excelentei Sale Domnului Conte Kalnoky; Biroul de Informatii)

(Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus - Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)
Scris de Baron von Mayr

9. 16-06-2009 06:15
Invia-vor voevozii
Mândri voevozi, ce-nvie din a cronicilor bracuri,
Fac să tremure cetatea nedreptăţilor de veacuri;
Crainici resbunării sânte, ce nu poate să ’ntârzie,
Prooroci mărirei dalbe-a zilelor, ce vor să vie.

Dom regal, cu mândre turle, a lui Neagoe tesaur,
Pe Mihai ce adunat-ai in zenitul său de aur
Si slăvit-ai a lui Radu, indoită biruintă
In a doua inviere s-ar putea să n-ai credintă ?

Juni semeţi, cu surle-n frunte şi cu zumzet de cimpoaie,
Scutură din letargie inimile ce se ’ndoaie.
Implini-se-va destinul, când sfărma-vor buzdugane,
De vătafi ş ’armaşi isbite, a cetăţii porti duşmane.

Invia-vor voevozii, rumpâd lanturi de sclavie,
Surpând legi şi privilegii de urgii, din temelie
Şi va fi stăpân Românul peste-a ţărilor hotare,
Ce din vechi le străjuieşte cu a doinii ’nviforare.
Scris de Elena A.

10. 16-06-2009 06:16
Mihai Eminescu - conştiinţa neamului r
«Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special si nu-i cerem decât ceea ce sântem in drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu fata curată: să respecte pe deplin conventia incheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia in numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine si ale sale; ea pentru a implini mandatul Europei si pentru confratii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.

Deci incă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata in numele nostru, căci n-am insărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene.»

(Mihai Eminescu, ("Fără a prejudeca hotărârile adunărilor..."), Timpul, 28 ianuarie 1878; in Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, 1989; pg. 42)
Scris de GID

11. 16-06-2009 06:17
pentru toti kominternistii
si nulitatile care decid soarta cultura romana

Doină
De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.

Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;

Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si străinul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.

Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;
Din Sătmar pâna ’n Săcele
Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul,
Indărat tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se ’ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vara vară lui
Si-i străin în tara lui.

Dela Turnu ’n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s’asează pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboară paserile toate
De neagra străinatate.
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbracă tara sânul,
Codrul - frate cu Românul -
De secure se tot pleacă
Si isvoarele îi seacă -
Sărac în tară saracă!

Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.
Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama părintilor,
Clopotele să le tragă
Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă,
Doar s’a ’ndura Dumnezeu
Ca să-ti mântui neamul tău!
Tu te ’nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s’aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Iti vin codri ’n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toti dusmanii or sa piară
Din hotară în hotară,
Indrăgi-i-ar ciorile
Si spânzurătorile!
Scris de gid
12. 16-06-2009 06:18
pentru toti anti-romanii
care distrug cultura neamului romanesc:

E un popor! O limbă! Un singur Dumnezeu!)
..........
Eu v-am fost ca un tată, eu v-am tinut in braţă
Eu v-am iubit ca ochii, ca ţara, ca viaţa
Şi cu poveşti bătrâne v-am indulcit junia
Eu Arbore portarul... Dar omul in Domnie
Se schimba. Ne intreaba de cel batrân de zile
Căci la bătrani e slab capul, gândirile copile.
Sântem ca pleava stearpă, suntem frunze uscate
Pe care vântul vietei spre moarte le tot bate.
Ce ştim noi ? - (Voi trimiteti la regele polon
Ca el sa se unească cu totii la un loc
Sa daţi la turci razboaie. . . Şi Cârje cel cu minte
Cu leşii, cu maghiarii va ţese legăminte)
Si toate astea Doamne duc ţara la sicriu,
Eu. . . nu trebui s-o apăr . . . eu nu trebui s-o stiu.

- E grea cimilitura, prea grea jupân portare !
O ţara toată ştie, si voi să nu ştiti oare
Că apăr crucea sântă... Crucea plină de rază
Ea-i doamnă peste mine... e doamnă şi mireasă
Fapta şi isteţia, braţ de putere plin
La sânta cruce toate, eu toate le inchin.
Eu risipesc averea zidind altare sânte.
- Voi puneti cruce stearpă pe-a patriei morminte.
Cumplit se-ntoarce roata pe lumea grea de vină,
Si mintea n-are raze si ochii n-au lumină
O ! Dumnezeu vă bate cu ochi ce nu mai vede
Căci voi râdeti de dânsul: Cum puteti oare crede
Că el are nevoie de aur si avere -
O inima el cată, un suflet el va cere
Si voi ii daţi biserici, dati aur si mătase
Când de al vostru aur lui prea putin ii pasă
Si mintea cea curată si cugetul cel sânt
E tot ce cere Domnul la oameni pe pamant.
In inimi sade crucea, în inimi Dumnezeu,
Si cum c-al vostru suflet nu-l pot numi al sau
Dovada e viata cea fără frâu si ţintă
Noaptea voastră va râde, ziua voastră va cânta.
Matase, aur, inul de-argint tesut din tort
Pot să imbrace bine un corp si-un suflet mort
Pe când Moldova plânge bătută de argati
Năimiti de voi anume. . . voi râdeti si visati
Si afară de Moldova mai sânt si alte tări
Sorori a ţărei noastre, ce stinse de-dureri
Se zbat sub biciul celor, cu cari voi dati mână
Ca sa zdrobiti pe turcu cu dânsii impreună.
Crestini isi zic aceea, dar mai păgâni ca turcii
Vând robi pe bietii oameni-si pun in varful furcii
Pe oricine din oarneni, care le-ar spune: stati
Acesti sărmani sânt oameni, ca oameni vă sânt frati,
Astfel stă scris in legea cea sânt-a luiCristos,
Turcu-i mult mai de treabă, mai blând, mai omenos.
Litvanul este lacom . . . maghiarul e avar
Tătaru-i fărdelege, polonul e viclean.
Turcul e drept ca legea, firea lui e adânca,
Inima lui e bună, vorba lui e stâncă.-
Mai bine-n loc de-atine cu regii cei tirani
Ati trece in Ardealul robit de zeci de ani
Si craiului de-acolo să-i dati un crunt război
Să dezrobiti un popol cu lege, grai ca noi.
De-acolo undo Tisa mândră prin stâncile-i tresare
Pân-unde-aruncă valuri intunecata mare
E un popor! o limba! un singur Dumnezeu.
Scris de gid

13. 16-06-2009 06:49
eminescu ucis de masoni
la ordinul lui carol 1, caci voia unirea transilvaniei, sa formeze dacia mare...petre carp mason care era acreditat la viena, i-a telegrafiat lui titu maiorescu, sa-l potoleasca pe eminescu pe care l-au declarat sifilitic, l-au arestat ,dus la casa de nebuni, si l-au batut cu o funie umeda in cap, pana i-au omorat creierul, iar dl t. maiorescu care era mason, si la ordinele acestora, au lansat svonul ca este inebunit de sifilis...maiorescu in revistele si ziarele controlate de masoni, se dadea protectorul marelui poet....dar de fapt, a contribuit la arestarea si internarea lui in casa de nebuni, declarandu-l sifilitic, lansand tot felul de minciuni in detalii, despre boala lui inventata de masonerie....acest secret a iesit la iveala abia acum....dupa mai bine de 100 ani....masonii stiu pastra secretele cu strasnicie...dar nu vesnic. carol era ruda de sange cu franz josef, imparatul...
Scris de petre

14. 16-06-2009 06:54
Ne distrugem eroii neamului si odata cu
E trist sa nu-l aniversezi pe Eminescu, poetul simbol al romanilor.Pana si chinezii i-au tradus poeziile.Cata prostie la acest Radu Catalin si Cristea!
Scris de Cezar

15. 16-06-2009 07:47
Incaerare de potai
pe ulita plina de gropi a satului numit Romanica.Numeste un intelectual intr-o functie cu ciolan si l-ai terminat ca intelectual.La noi nu exista inca sponsori cu mentalitate de Mecena. Nici n-ar fi de unde dupa atitea decenii de seceta.Trebuie insa sa avem si grija de a nu cadea in Eminescomania lui Adrian Paunescu. E la fel de penibila si nociva.
Scris de SILE

16. 16-06-2009 10:37
Manolescu, proletcultist ceauşist
Nesimţirea Manolescului, acest proletcultist ceauşist, după cum îl cataloga Monica Lovinescu, înzestrat cu o cultură de liceean mediocru, depăşeşte raţiunea intelectualului adevărat în ce priveşte existenţa lui la conducerea culturii româneşti. Oare ce are de spus domnul Paleologu, ministrul culturii, în această problemă? :(
Scris de clopotarul

17. 16-06-2009 10:52
Manolescu: un criminal complotist
Acesta este Nicolae Manolescu, o odrasla de legionar comportandu-se ca ultimul kominternist! In plus a scris ode comunismului si a facut cenzura comunista! A atacat tot ce are mai sfant poporul roman, fara sa aiba macar informatie, ortodoxia si pe Eminescu. A prefatat murdara carte compusa din atacurile dilemistilor la Eminescu!

Vorba lui Cezar Ivanescu, Manolescu nu are dreptul sa candideze la sefia USR, nu sa conduca uniunea!

Eminescu este si va fi de-a pururi simbolul romanismului! Eminescu trebuie citit si inteles, iubit si omagiat, noi, romanii, nu avem un altul pe masura lui!
Scris de paul
18. 16-06-2009 12:49

Rasu' Cămin Tristea
De ras, se rade singur mai abitir ca nefericitul din pricina caruia nu poti lua un sut in fund. Toate le ia numai el.
Cu fata lui de student tomnatic, isi gaseste autoritate lingvistica intr-un cămin de fete, nu la Muzeul Literaturii manolesciene.
Cristea vine de la Christ. Tristea vine de la trist, nu de la Tristan cum i-ar placea "imberbului" logofor.
In rest, sa-i ierte Dumnezeu toate produsele pe care le oua pe te miri unde si scrie sub ele - publicist.
Cand ti-ai frecat lodenul pe langa optzecisiti, cateodata - si, in ultimul timp, mai mereu - te revendici de la ce ti-a mai ramas; amintirea tineretii promitatoare. Ca si colegul lui de suferinta tarzie - om de odihna culturala - care se revendica, anţărţ, de la... Valahia.
Mai imprastiati, valahiile voastre!
Scris de ioan munteanu

19. 16-06-2009 13:15
GENIU PUSTIU...
Geniu pustiu a fost Eminescu!Unic!Irepetabil!...ca poet,jurnalist,om politic,dar mai ales PATRIOT ROMAN...NEINFRICAT...Stim cu totii ca razboiul de independenta desi a fost castigat de romani,Romania a pierdut judetele Ismail,Cahul si Bolgrad...furate de rusi pe care i-am salvat din ghearele turcilor in acest razboi./De aceea Eminescu nu a scris nici o poezie despre acest razboi castigat pe campul de lupta si pierdut(partial)in cancelariile marilor imperii...care imperii l-au vanat pana l-au rapus,ca al sau luceafar sa nu mai lumineze mintile romanilor...Numai si pentru aceasta impotrivire,Eminescu ar fi fost decretat genial.pacat ca un manolescu si un liiceanu,un patapievici si alte javre,prin"uitarile "lor vaor sa-l mai ucida odata...Nu vor reusi,oricati ospatari,tinichigii si presedinti de tinichea ar avea in spate...Eminescu este intangibil!
Scris de Mihai de la Ipotesti