Liviu Babeş s-a autoincendiat la 2 martie 1989 pe pârtia de schi Bradul din Poiana Braşov în semn de protest faţă de regimul comunist din România - lăsând în urma lui o pancartă cu un mesaj greu de înţeles pentru cei mai mulţi: „Stop Mörder! Braşov = Auschwitz”.
Soţul meu nu credea că se poate întâmpla aşa ceva, o manifestaţie împotriva regimului comunist, cum a fost în 15 noiembrie 1987. Era revoltat că nu suntem liberi şi că valoarea nu poate să iasă în evidenţă.
Înainte de a face gestul pe care l-a făcut, l-am văzut că era frământat. Slăbise destul de tare, devenise destul de tăcut.
În 2 martie 1989, Liviu Corneliu a plecat la serviciu. Şi-a luat „la revedere” de la mine şi a plecat. Seara, în jurul orei 18, au venit la uşă doi miliţieni care m-au întrebat dacă ştiu unde e soţul meu, dacă mi-a dat vreun telefon. Răspunzându-le negativ, mi-au zis să merg la Spitalul Judeţean, la Urgenţă. Foarte rece s-au purtat cu mine.
În staţie, când mă pregăteam să merg la spital, l-am văzut pe un inginer şef de la prefabricate, unde lucra soţul meu. N-a vrut să stea de vorbă cu mine, a zis că este chemat la Comitetul de Partid.
Nici la spital nu m-au lăsat să-l văd imediat. Mi-au dat o pastilă, după aceea mi-au zis că soţul meu a murit şi m-au trimis acasă. Mi-au spus că îl v-a aduce acasă fratele lui. Eu nu l-am văzut pe soţul meu. L-au adus cu sicriul acoperit. Fetiţa insista să ridicăm capul sicriului. Un medic de la spital mi-a zis că e mai bine să rămân cu ultima lui imagine. Mi s-a părut un lucru înţelept. Cei care au venit la înmormântare au fost legitimaţi. După înmormântare a venit un securist şi a percheziţionat casa. A confiscat nişte carneţele. Eu am aflat ce s-a întâmplat în Poiana Braşov din zvonuri. Abia în 1990 am aflat adevărul. Un antrenor de schi, care a fost martor la cele întâmplate, a povestit tot. Spunea că lumea ţipa că un om şi-a dat foc, că a ajuns printre primii lângă soţul meu şi că acesta a opus rezistenţă la stingerea focului. Soţul meu a avut un carton pe care scrisese: „Stop Morder. Auschwitz = Braşov”. Cartonul acesta este dovada protestului lui. Procuratura a refuzat să-mi dea cartonul respectiv.
Numai pentru fata mea trăiesc. Ea a fost destul de tare. E mult mai tare decât mine. Suferă şi ea, însă când vede că sunt oameni care iau în zeflemea sacrificiul tatălui ei.
Liviu era artist plastic. Ultimele lui tablouri aveau mesaje. Îmi place mult „Labirintul”. Îmi spunea că ne învârtim şi căutăm calea, şi poate calea cea mai bună ar fi Crezul.
Ultimul tablou la care lucra era „Grota cu măşti”. Soţul mi-a explicat că acele coloane sunt numai cranii, lumini prevestitoare de rău. I-am zis că în tablou parcă aş fi eu cu fiică-mea, speriate. Pe spatele tabloului scrie „ENDE '89”. El mi-a zis: „Păi dar, nu suntem într-un mormânt aici?”. Mai are un tablou, numit „Pădurea amputată”. Arătându-mi-l mi-a zis că aşa suntem şi noi tăiaţi, că suntem terminaţi.
Poate că soţul meu a fost ales pentru a fi ca un semn că se va schimba totul.
Am înţeles că în Cehia lumea merge şi pune flori la mormântul lui Jan Palach. Oamenii înţeleg sacrificiul lui. Aş vrea să se întâmple şi la noi aşa ceva.
Cu un curaj nebun, un simplu paznic s-a opus comunistilor care au interzis constructia de biserici sau sustinerea de slujbe religioase in orasul Victoria. Gheorghe Albaceanu a riscat puscaria, concedierea, exmatricularea copiilor sai din scoala si chiar moartea. Nu l-a oprit nimic sa faca biserica in casa sa de pe Strada Viitorului 10.
Batranii isi amintesc ca in 1949 trebuia sa fie construit primul oras ateu din Romania. Asta a fost decizia conducerii partidului, iar cei care traiau acolo trebuiau sa uite de Dumnezeu si de biserica. Cei care aveau curajul sa ridice capul din pamant riscau inchisoarea sau moartea. Mai erau si alte masuri, dar aceste doua sperietori erau aratate credinciosilor. Cei mai multi s-au multumit sa-si spuna rugaciunile in gand si sa faca semnul crucii doar pe intuneric. In mod normal, din Victoria trebuia sa plece un curent care sa sfarseasca prin scoaterea din mintea romanilor a cel putin doua cuvinte: Dumnezeu si biserica. O vreme s-a pastrat regula de aur, iar oamenii nu au indraznit sa se revolte.
MARTURIE. Buletinul este una dintre putinele amintiri despre paznicul-constructor de biserici pe care le au fiul si nepotul, amandoi preoti acum
PAZNICUL. Gheorghe Albaceanu a fost angajat la inceputul anilor ’50 ca paznic la Combinatul Chimic. Mic de statura, putin peste un metru si jumatate, sarac si cu responsabilitatea de a intretine o familie. Asa l-a descris fiul cel mare, Nicolae. Avea insa frica de Dumnezeu si nu a vrut sa renunte la ea. Paznicul si-a construit o casa pe Strada Viitorului la numarul 10, iar in doua din cele patru camere a amenajat o biserica unde era chemat sa slujeasca pe ascuns preotul Ion Serban. Oamenii se adunau mai ales noaptea, pentru a nu atrage atentia comunistilor. Evident ca slujbele din biserica improvizata au ajuns sa fie cunoscute de primarul orasului. Acesta l-a chemat pe Albaceanu si l-a avertizat sa "scoata afara biserica din casa".
Nicolae isi aminteste si acum ce i-a spus tatal sau dupa ce s-a intors de la Consiliul Popular. "Mai, copii, primarul mi-a spus sa arunc biserica pe geam, ca oricum nu exista Dumnezeu. Eu i-am raspuns ca nu ma ating de nici un lucru si ca, daca vrea, nu are de facut decat sa-si trimita oamenii sa distruga ce-am vrut eu sa realizez.
M-a amenintat ca ma da afara de la munca si ca va exmatriculeaza. A spus chiar ca ma omoara, dar sa stiti ca eu nu renunt", ne-a povestit Nicolae, ajuns acum preot, care-si aminteste cum a fost la un pas de a fi dat afara din scoala.
MOSTENIRE. Fiul paznicului a ajuns preot dupa ce a trait de la 5 ani in bisericile improvizate de tatal sau
BISERICILE. Puterea locala s-a tinut de cuvant si l-a concediat de la combinat. Mai mult, paznicul a fost amendat cu 2.000 de lei, suma enorma atunci. Albaceanu si-a cautat de lucru si a ajuns la Barajul Vidraru. Facea naveta, iar intre timp a adunat bani pentru o noua biserica. Fostul paznic a cumparat o casuta din lemn pentru a locui, cum a justificat atunci autoritatilor montarea ei in curte.
A mobilat-o cu icoane, iar slujbele tinute de preotul Serban au continuat in noua biserica improvizata. Povestea se petrecea in 1968. Cativa ani mai tarziu, batranul a construit peste casa de lemn o alta locuinta din caramida si beton. Biserica din lemn a fost scoasa pe fereastra, iar cea de beton a ramas pana astazi. Icoanele sunt pe pereti ca in vremea comunistilor, altarul a rezistat pana acum, dar paznicul care a facut toate acestea a murit. Cateva poze alb-negru si buletinul sunt singurele amintiri palpabile. Credinta nu s-a pierdut insa si fiul sau, Nicolae, slujeste intr-o comuna din apropierea Victoriei, iar Marius, nepotul paznicului, a terminat si el Teologia. Nu are parohie, dar preda la scoala tot ceea ce partidul unic a vrut sa interzica.
Slujbele din depozit
SIMBOL. Una dintre bisericile mobile construite de paznicul Gheorghe Albaceanu
Preotul Cornel Codrea a fost un alt credincios care a refuzat sa asculte de directiva comunista potrivit careia nu ar exista Dumnezeu. Era deja preot cand a ajuns in Victoria, iar primarul Vasile Rosoiu i-a dat voie sa-si inalte casa parohiala. Nu insa si biserica.
Dupa ani buni, inainte de 1989, comunistul care-i spunea paznicului Albaceanu ca nu exista Dumnezeu venea la parintele Codrea sa se spovedeasca. "Eu nu am avut pretentia sa fiu duhovnicul dumnealui, dar...", ne-a spus preotul cu un zambet timid, ce abia se vedea prin barba alba.
Tanarul parinte de atunci a inceput nu numai constructia casei, ci si a unei biserici. Improvizate, evident. Locatia: depozitul de materiale de sub casa parohiala. Pas cu pas, biserica a fost terminata in octombrie 1989, iar slujba de sfintire a fost tinuta de patriarhul Romaniei.
Lucrarile au inceput in anul 1980, iar in ultimii trei ani – pana la finalizare – a fost pictat interiorul. Artistul care a realizat extraordinara munca a fost o maicuta. De loc din comuna Rasinari, Cretu Viorica a stat pe schele cu o pensula si acuarele pana cand a reusit sa acopere orice milimetru de pe peretii depozitului de materiale. Pe pereti ni s-a aratat o alta opera: Sfantul Ioan Iacob Hazevitul, care la momentul in care a fost pictat nu fusese declarat sfant. "
A lucrat doar in tempera, ca si copiii de la scoala. Uitati-va ca pictura arata ca si cum a fost terminata acum o luna. Este poate un alt semn de la Dumnezeu", ne-a aratat mandru cateva sute de scene cel care acum slujeste oficial in biserica infiintata in fostul depozit de materiale. Preotul a tinut sa citim textul scris la intrarea in biserica, cuvinte care poate l-au schimbat poate si pe fostul primar comunist: "Oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste se va inalta".
Tot ce a fost facut acolo s-a putut realiza doar cu sprijinul credinciosilor care lucrau noaptea la locul unde s-au rugat ani la rand la Dumnezeu. Si ei au riscat, ca si preotul. Au riscat tot pentru credinta lor, pentru a nu pierde singura speranta din orasul inventat de comunisti. Localnicii par ca realizeaza pericolul prin care au trecut doar acum, cand vorbesc cu noi. Au dovedit insa ca nici macar un partid unic nu poate sa-i ingenuncheze. Locuitorii de la poalele Fagarasului au fost invatati altfel. Stiau ca oamenii stau in genunchi doar in fata Lui, in fata lui Dumnezeu.
articol aparut in Jurnalul National, 16 noiembrie 2005
Criticul virulent de astăzi al comunismului Vladimir Tismăneanu nu a avut o atitudine similară în trecutul apropiat sau îndepărtat.
28 Feb 2010
Până să ajungă să condamne comunismul sub Traian Băsescu, Tismăneanu a fost un apropiat al exponentului noilor comunişti români de după 1989, Ion Iliescu. Pe care nu mai contenea să îl laude când scriau cărţi împreună, în 2004. Dar pe care l-a încondeiat doar doi ani mai târziu.
O parte dintre ideile mai vechi ale noului şef al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului au fost adunate de publicistul Vladimir Alexe. Boc l-a numit pe Tismăneanu în locul istoricului Marius Oprea. În teza sa “Noua Stângă şi şcoala de la Frankfurt”, apărută la Editura Politică a Partidului Comunist Român în 1976, Vladimir Tismăneanu vorbea despre putreziciunea sistemului capitalist, aşa cum era reliefat de Ceauşescu. Adică tovarăşul de ideologie al părinţilor săi. Sau cel pe care avea să-l condamne în Raportul final publicat peste exact 30 de ani.
În lucrarea din 1976, Tismăneanu scria: “Un răspuns de principiu, menit să ne asigure înţelegerea limpede a semnificaţiei autentice a apariţiei în prezent a unor forte anticapitaliste din ce în ce mai diverse, îl aflăm în definirea de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, de pe poziţiile marxismului creator, a actualei faze a crizei sistemului mondial capitalist (...). Capitalismul nu poate fi nimicit prin vagi reverii, prin revolte dogmatice, prin tranziţii bruşte şi prin studii metafizice. Singura modalitate de a depăşi acest statu-quo este revoluţia socialistă, în care clasa muncitoare, condusă de Partidul politic revoluţionar, va avea rolul principal”.
Marxistul creator şi tirania inspirată de fixaţii ideologice
30 de ani mai târziu, în Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza crimelor comunismului, pe care a Tismăneanu a condus-o, stă scris că “Socialismul lui Ceauşescu, urmaş direct al celui construit sub Gheorghiu-Dej, a fost extrem de autoritar, paternalist şi manipulator. A fost o tiranie inspirată de aceleaşi fixaţii ideologice ca şi cele ale fondatorilor regimului (între care N. Ceauşescu însuşi): rolul conducător al partidului unic, anihilarea şi demonizarea proprietăţii private şi a pieţei, batjocorirea drepturilor omului, geneza omului nou-constructor devotat al societăţii socialiste”.
